Mark Blaug și istoria

Clavis universalis

O afirmație științifică este în fond o ipoteză. Dotată cu o demonstrație logică adiacentă, ipoteza este deja o teoremă. Ranforsată de datele experimentale, care îi probează adevărul, avem deja o lege.

Să luăm două afirmații. ,,Norii sunt formațiuni albe„. Fiind o afirmație pur descriptivă, putem spune că este obiectivă, dacă termenul alb ar fi o convenție universal valabilă. Pe de altă parte, afirmația se califică drept o simplă tautologie. Nu aflăm nimic despre compoziția acestor formațiuni și nici în ce sens folosim termenul de ,,formațiuni” pentru ca propoziția să nu aibă doar sens, ci și un înțeles demonstrabil și ușor de probat.

A doua afirmație este ,,Norii albi sunt frumoși pe un cer senin„. Aici nu mai avem nimic descriptiv. Nu ne aflăm în posesia a ce înseamnă ,,norii” pentru simțuri sau din ce se compun. Judecata este de valoare și, odată generalizată, capătă, în plus, un caracter normativ, ca și cum orice îngrămădire de nori albi, pe un fundal albastru într-o zi luminoasă, ar trebui să fie expresia unei emoții pozitive.

Nici una dintre cele două judecăți nu cuprinde un germene de ipoteză și nu explică nimic, ci introduc termeni inexplicabili, dar presupuși între cele două părți ale comunicării. Pe deasupra, ambele propoziții se pot transforma în sentințe care impun lipsa de curiozitate în primul caz, blocând probabil gândirea sceptică, și reflexe condiționate emoțional în cel de-al doilea.

O chestiune de epistemologie

Mark Blaug este socotit cel mai avizat istoric al teoriei economice de la History of Economic Analysis a lui Joseph Schumpeter din 1954 încoace. Economic Theory in Retrospect s-a bucurat de câteva ediții (cinci până în prezent) și constituie referința clasică la cursurile de istorie a gândirii economice în toate universitățile reputate ale lumii.

De dimensiuni apreciabile, Economic Theory in Retrospect nu este destinată publicului larg, ci celor care au o oarecare pregătire matematică, cel puțin de nivel intermediar, în economie, cu toate că Mark Blaug face pasul de a dezvolta literar ceea ce formulele și graficele spun condensat unui ochi exersat în operații matematice. Erudiția impresionantă a lui Mark Blaug atinge exhaustivitatea, dacă exegezele academice în reviste de profil și volume individuale sau colective nu ar fi în continuă expansiune. Toți economiștii clasici, toate școlile de gândire economică sunt amintite în lucrarea lui Mark Blaug. Nici o problemă de teorie economică pură nu este ocolită de Mark Blaug. Demersul sau este în intenție unul ce se dorește complet. O versiune prescurtată a problemelor principale din Economic Theory in Retrospect, epurată de aparatul matematic adiacent, o găsim în The Methodoloy of Economics: Or, How Economists Explain, care, exceptând capitolul de teoria cunoașterii științifice de la început și absența unor secțiuni dedicate unor compartimente exotice ale teoriei economice (marxismul, location economics și instituționalismul), merge pe aceleași coordonate ca Economic Theory in Retrospect.

Mark Blaug, în secțiunea finală a istoriei sale (pp. 697-712, Cambridge University Press, 1985), susține două versiuni interpretative asupra teoriei economice complet opuse. Una este cea a ,,apriorismul radical”, conform căreia variabilele utilizate în economie pot să nu aibă nici cea mai mică legătură cu realitatea, acestea fiind deduse intuitiv pe seama unei observații în linii mari a ceea ce se întâmplă în realitate. În acest fel, teoria economică are destul de multe în comun cu teologia scolastică: riguroasă și sublimă în logica sa aristotelică (înalt matematică în cazul comparației de față), divină și neempirică în axiomele sale. A doua versiune este cea a ,,ultra-empiriștilor”, cei care doresc ca variabilele să se lege de un referent real și să fie rezultatul unor date colectate din societate. Dihotomia celor două tipuri de abordari ar avea cu adevărat relevanță dacă Mark Blaug ar da exemple de economiști complet ,,metafizici” în teoria lor și de alții ,,ultraempiriști”, dar cum așa ceva nu are loc, propunem ca diviziunea conceptuală deja amintită să fie tratată ca o taxinomie interesantă, dar goală de conținut. Cu rigoare impecabilă (în ciuda faptului că istoria sa economică contrage, în câteva rânduri, raționamente care ar fi meritat o analiză prelungită, indiferent de aparatul matematic disponibil) Mark Blaug enumeră presupunerile aflate undeva între estimarea psihologic introspectivă și observația solidă a faptelor reale, dar care beneficiază de o armură matematică de invidiat în economie:

1) argumentul că bunăstarea poate fi crescută prin taxarea industriilor cu costuri în creștere și prin subvenționarea celor cu costuri în scădere.

2) teoria conform căreia, în condițiile unei competiții monopolistice, avem o capacitate excedentară de mărfuri.

3) teoria conform căreia existența unei soluții de echilibru economic general asigură implicit un echilibru stabil.

4) teoria conform căreia plata factorilor de producție în conformitate cu productivitatea marginală asigura o teorie clară cu privire la creșterea generală a numărului salariaților într-o economie și o teorie a determinării cotei-parte relative care revine fiecărei categorii profesionale.

5) noțiunea că există o mărime optimă a firmelor din moment ce ratele de concentrare a capitalului nu cresc în toate industriile.

6) propoziția că intensitatea capitalului sau perioada medie de producție este o funcție monotonică a ratei dobânzii.

7) afirmația conform căreia perioada medie de producție scade în timpul creșterii activității unui ciclu economic și crește în perioada descreșterii activității aceluiași ciclu (efectul Ricardo).

6) faptul că reevaluarea bunurilor de capital, după o schimbare în materie de investiții, modifică rata dobânzii este cheia înțelegerii acumulării de capital.

7) teoria conform căreia rata șomajului tinde să se întoarcă continuu la un procent ,,natural”, pentru că devierile de la rata naturală sunt datorate unor nepotriviri dintre așteptările privitoare la investiții și evenimentele de pe piață.

8) viziunea conform căreia competiția perfectă este o condiție suficientă pentru eficiența alocativă.

Dacă adăugăm la această listă, pusă cu larghețe la dispoziție de Mark Blaug, ca derivând din școlile de gândire care compun economia neoclasică și mainstreamul academic, și alte afirmații ca ,,efectul practic al unei creșteri în salariile angajaților într-o industrie competitivă duce la scăderea ratei angajării” sau ,,competiția perfectă este incompatibilă cu profituri în creștere într-o economie de scară” ne întoarcem în punctul principal al discuției: ce sunt aceste propoziții din punct de vedere epistemologic?

După felul în care le avem formulate sunt indubitabil concluziile unor demonstrații prealabile hiperelaborate, după cum Mark Blaug arată în istoria sa. Par acestea a fi legi economice? Dacă printr-o lege naturală înțelegem descrierea unor fenomene de o recurență aproape infinită și concentrarea pe un proces desfășurat între diferite variabile date, atunci nu putem decât confirma că avem de-a face cu o serie de legi. Caracterul predictiv, iar astfel fondul empiric, este aproape subînțeles. Absența unor judecăți de valoarea e, la prima vedere, evidentă. Fondul non-normativ, pozitiv al afirmațiilor este de la sine înțeles.

Singurul subiect ce totuși lipsește cu desăvârșire din istoria lui Mark Blaug, care este în fond doar o prezentare rafinată a unor teorii deduse oarecum din realitate și conceptualizate abstract cu mijloacele matematicii, ține chiar de societatea reală și istoria sa. Oricare dintre cele opt legi (și altele asemenea) poate fi probată printr-un aparat argumentativ din care empiricul este întotdeuna presupus intuitiv. Ca și atributele scolastice ale lui Dumnezeu, noi le putem construi rațional fără nici o intruziune aparentă a realității, dar asemeni acelorași atribute, ele au o asemănare calitativă cu anumite însușiri omenești des întâlnite în rândul indivizilor comuni, fără să verificăm în ce măsură și cât de des. Putem stabili, cum se întâmplă în mod curent în Băncile Centrale, diverse raporturi între rata dobânzii și creșterea ratei inflației în funcție de rata investițiilor, rata șomajului în vederea corectării abaterilor pieței libere din marșul său spre bunăstarea generală, dar ceea ce nu găsim la Mark Blaug constă în date analizate sistematic din societatea reală. Această critica nu este ultraempirică în așteptările sale, ci doar minimal empirică pentru ca economia să nu fie doar o teorie a unor raporturi cantitative dintre câteva variabile calitative deduse în vid (iar natura are oroare de vid), ci chiar un studiu aplicat al producției și consumului de mărfuri într-o societate istorică datată, aflată în flux temporal. Pe de altă parte, nici unul dintre conceptele economice nu este gândit aprioric și nici unul nu manifestă un grad de etanșeitate programatică la testarea experimentală. Condițiile unei științe autentice sunt întrunite.

Relativismul moderat, care se degaja însă din concluzia volumului Economic Theory in Retrospect, este, cu toate acestea, contrabalansat de forța logică a argumentației solide și de pretențiile acesteia de a fi o știință cu legi testate și cu putere de predicție, pe care întreaga evoluție a gândirii economice o dovedește. Mark Blaug crede în rolul judecăților de valoare în știința economică, deși acestea sunt străine de spiritul oricărei științe care pretinde a se numi astfel. Dacă Mark Blaug s-ar fi limitat la o prezentare corectă, rece și neutră a teoriilor economice în desfășurarea lor temporală, fără a încerca să elaboreze un cadru metodologic, în care diverse modele se luptă pentru supremație academică în vederea explicării unei realități presupus misterioase (un procedeu popperian clasic ar fi pus accent pe testabilitatea teoriilor și gradul în care acestea suportă erori și ameliorări metodologice substanțiale, nu pe o bătălie între puterea de explicare a unor paradigme, filtrate prin medierea simbolică a unor catedre academice și a unui număr restrâns de reviste prestigioase) și fără a produce critici rapide și incisive la adresa anumitor teorii (cum voi arăta curând că se întâmplă), atunci am fi avut o istorie wertfrei, cu siguranță una nici mai plictisitoare și nici mai puțin riguroasă decât cea deja existentă.

Ceea ce intrigă la Mark Blaug este contrarietatea metodei sale: pe de o parte relativist și conștient de petele albe din teoria economică modernă, pe de altă parte polemic în raport cu instituționalismul din economie și cu orice istoricizare vacuă ca putere de prezicere a economiei. Deși știința economică modernă (îndeosebi prin welfare economics) susține că are instrumentele necesare pentru a maximiza bunăstarea socială, prin politici publice eficiente și printr-un set de legi care să fie în consonanță cu rezultatele cercetării matematice asupra pieței, realitatea faptelor sociale nu este nicăieri abordată frontal în teoria economică pură. Nimic din ceea ce ar trebui să-l îndemne pe Mark Blaug la prudență în judecăți nu mai apare în istoria sa a gândirii economice. Tonul polemic se duce la nivel de teorie, dar verificarea empirică este întotdeauna tratată cu o distanță temătoare. În definitiv, din unghiul lui Mark Blaug, o știință poate continuă sa spună ceva despre lumea reală chiar și atunci când aceasta nu poate fi testată experimental.

Moreover, there is an undetermined body of economic propositions and theorems which appear to be about economic behavior but which do not result in any predictable implications about that behavior. In short, a good deal of received doctrine is metaphysics. There is nothing wrong with this, provided it is not mistaken for science. (p. 711)

Cum poate fi o teorie netestabilă utilă pentru știința modernă nu putem afla niciodată. Sistemul se conține pe sine în intregime ca într-o tautologie perfectă. Între metafizica creștină a Evului Mediu și viziunea asupra științei moderne a economiei sunt atât de multe puncte comune metodologic, cel puțin ducând până la capăt concluziile lui Marx Blaug, încât îndrăznim să spunem că avem un proiect de cercetare degenerat. În știința practicată în acest mod, despre ceea ce nu poți dovedi îți permiți doar să vorbești ca despre ceea ce există, fără a avea nici o probă a existenței sale.

După cum vom lămuri curând, intrând în corpusul lucrarii, lucrurile se prezintă doar la suprafață în acest mod. A construi un gigant cu picioare de lut sau a ridica un sistem de gândire pe premise metafizice ce se autoconțin în sistem nu-l face pe gigant mai slab sau mai puțin belicos decât ar lăsa să se creadă la prima vedere.

Cazul Marx

La dimensiunile generoase ale istoriei lui Mark Blaug, capitolul rezervat teoriei economice marxiste ocupă un spațiu semnificativ, de aproximativ 10% din corpusul întregii lucrări. Pentru un economist care s-a dezmeticit și a abandonat marxismul după ce ani la rand a activat în rândul său în prima tinerețe, cuvântul ,,semnificativ” nu este aruncat la întâmplare: Mark Blaug, asemenea altor cercetători din științele sociale în secolul al XX-lea, a rupt legăturile cu marxismul așa cum te desparți de o credință, cu toate că raționalitatea rece și paginile aride din Capitalul nu ne îndeamnă să credem că Marx ar fi un preot care convertește. Procesul prin care antimarxiștii, convinși de modele matematice superioare, scapă de marxism nu a fost încă (de)scris, ceea ce ne permite să presupunem că ,,dezvrăjirea” este o vorbă spusă în vânt, ce ține loc de ideologia comunistă, dar și moda progresistă în rândul tinerelor generații educate în primele decenii de după 1945, pe care, din păcate pentru determiniștii din teoria politică modernă, preocupați de istoria intelectuală a Uniunii Sovietice, nu o găsim expusă în partea exclusiv științifică a operei lui Karl Marx.

Mark Blaug rezumă în doar câteva pagini de raporturi matematice între variabile definite succint problema transformării: teoria plusvalorii și teoria valorii bazată pe muncă sunt reduse la un truc axiomatic prin care totalitatea profiturilor din societate este egală cu totalitatea plusvalorii. Critica lui Mark Blaug este inițial una epistemologică: dacă presupui că plusvaloarea, deci viitorul profit, originează în forța de muncă încă de la început, cu oricâte raționamente ai jongla, ai presupus deja ceea ce trebuia demonstrat. Prin urmare, Marx se găsește într-o perfectă circularitate și suferă de o variantă subtilă de petitio principii. Două contracritici pot fi emise aici, prima slabă și a doua mai solidă: 1) Mark Blaug pornește la drum cu o serie de metode neempirice, prin urmare o teorie sistematică care nu conține contradicții logice, așa cum întâlnim la Marx, nu ar trebui să constituie o problemă pentru o istorie a ideilor economice, în care totuși istoria și societatea sunt insignifiante și 2) enigmele logice și matematice ridicate de conceptualizarea marxistă a economiei și rechizitoriile, la care a fost supusă de-a lungul timpului, le întâlnim pe larg prezentate și solid refutate în cartea lui Andrew Kliman, Reclaiming Marx’s Capital. A Refutation of the Myth of Inconsistency din 2006.

O altă critică adusă de Mark Blaug marxismului se referă la uniformitatea ratei plusvalorii între diferite industrii, pe motiv că aceasta nu poate fi inferată din observarea directă și nici nu poate fi dedusă din comportamentul economic al angajaților sau antreprenorilor. Dacă am presupune o rată uniformă a plusvalorii care pornește din capitalul constant și nu din cel variabil, teoria marxistă ar avea logic același sens matematic. Oricine citește cu atenție secțiunea din volumul III al Capitalului care tratează transformarea valorilor în prețuri va observa rolul competiției, care este presupusă în puritatea sa clasică drept ,,perfectă”, ca fiind decisiv în omogenizarea plusvalorilor separate odată cu dezvoltarea în timp a industriilor și, drept urmare, o egalizare a ratei generale a profitului în timp, presupunând chiar că progresele tehnice ar fi zero sau că mașinăriile ar fi disponibile din prima clipă tuturor capitaliștilor (însă competiția îi îndepărteză pe cei mai slabi de cei care supraviețuiesc). Până la această egalizarea a plusvalorii între industrii diferite, care merge în același ritm cu intensificarea diviziunii muncii și cu o creștere a producției de bunuri de consum pe o piață competitivă, Marx concede că se pot realiza superprofituri pentru că plusvaloarea nu a fost încă redusă la o medie generală stabilă de către forțele competiției.

Mark Blaug raportează teoria plusvalorii la rolul proprietății private și judecă întreg ansamblul marxismului ca fiind expresia unei morale a dreptății sociale, ceea ce mulți marxiști (și nu numai) împărtășesc. Deși Blaug recunoaște că Marx nu și-a propus să creeze fundații pozitiviste pentru o judecată normativă într-o carte de câteva mii de pagini, capitolul lui Mark Blaug pare a fi scris, cel puțin în pasajele critice, din această perspectivă. Mai mult de atât, politica bolșevică a naționalizării mijloacelor de producție este fals atribuită lui Karl Marx însuși, ceea ce pentru un istoric, care pretinde a-și fi început cariera de student în economie ca marxist, ne pune serios pe gânduri în privința completei onestități intelectuale a demersului său.

Pe pagina 241 din Economic Theory in Retrospect citim despre un anume Marx care ar fi susținut etatizarea economică:

He was not satisfied merely to argue that capitalism produces undesirable economic results; quite apart from these results, he argued that profit or interest as a distributive share lacked an economic raison d’etre: it is not a necessary cost payment and it would disappear if we nationalized the means of production.

La o pagină distanța doar, suntem expuși unei critici inverse adusă de data aceasta lui Marx, conform căreia nu oferă nici o ,,rețetă” pentru sistemul economic socialist:

By way of contrast, Marx completely neglects the problem of resource allocation over time under socialism. It is not merely that Marx is reluctant, as he puts it, to write ‘recipes for the cook-shops of the future’ but rather that Marxian economics falls down just where it is most needed, namely, to provide an economic rationale for a socialist economy.

Ambele fragmente abordează idei false de tipul sofismelor strawman atribuite greșit: Karl Marx nu a elaborat niciodată o teorie științifică a statului sub capitalism și cu atât mai puțin una cu privire la omnipotența statului în socialismul real. Din contra, statul ar fi trebuit să dispară în comunism, dar această ipoteză nu se regăsește nicăieri în paginile Capitalului. Societatea viitorului și socialismul aplicat nu l-au interesat pe economistul clasic, care s-a limitat la a prezenta mecanismele interne din economia capitalistă.

Mark Blaug vede de asemenea o contradicție fatală între plusvaloare, care este parțial reinvestită de capitaliști indiferent de profitul estimat, și predicția lui Marx că sistemul capitalism este, din cauze endogene, instabil. În primul rând, înclinația de a reinvesti este naturală într-un sistem economic în continuă scurgere temporală măcar pentru a înlocui cantitatea de bunuri deja existente în circulație și în consum, dar Marx susține că lupta pentru profituri mai mari între capitaliști este, în ultimă instanță, nevoia de orice formă de profit în capitalism. Capitalismul, ca orice formă de producție, distribuție și consum al bunurilor materiale, este factual instabil, cel puțin până în acest moment al memoriei colective. Dar cum Mark Blaug nu apelează la istorie, de teamă că economia ar aluneca într-o discuție de doctrină politică și nu de teorie pură, istoria este tratată exogen, ca ceva care poate interfera cu știința economică precum o rază de lumină venită dintr-un alt sistem solar pătrunde în atmosfera pământului.

Legea tendinței de scădere a ratei generale a profitului este eliminată de Mark Blaug pentru că cele câteva contratendințe identificate de Marx sunt prea solide, pentru ca legea să mai însemne altceva decât o generalitate atât de contradictorie încât poate explica orice. În plus, pasaje ca

Marx erred in not envisaging the possibility that labour might become the relatively scarcer factor. (p. 257)

după ce tendința de scădere a ratei generale a profitului se datorează dezvoltărilor tehnologice, care economisesc în timp și costuri munca umană sau o fac inutilă pentru moment, în Capitalul, ne indică o incoerență argumentativă, care nu are de-a face cu metodologia relativistă adoptată de Mark Blaug.

Having banished the bogey of simultaneously falling profit and wage rates, we can make short shrift of most of Marx’s other secular predictions, such as the increasing amplitude of business cycles, the growing volume of chronic unemployment, the decline in domestic investment outlets, and the law of the absolute and relative ‘immiseration of the proletariat’.

Pentru cine a citit Capitalul, nevoia de a arăta că fiecare dintre presupusele predicții de mai sus nu se regăsesc în Marx, și nici măcar nu se încadrează ca predicții, devine futilă. Doar prefața economistului Ernest Mandel la volumul I al Capitulului ar trebui să ne spulbere orice dubiu cu privire la originea acestor alegații, care aparțin limbii de lemn sovietice și sunt sursa multor clișee din tabăra antimarxistă a tuturor celor care activează în științele sociale, de la economie până la antropologie. Ele sunt înlăturate ca fiind eronate chiar de Mark Blaug.

Procedeul de a critica o teorie economică într-o carte de istorie a ideilor economice se repetă aproape în fiecare capitol, cu excepția poate celui dedicat lui Adam Smith, unde Mark Blaug se abține de la orice comentariu personal.

Atunci când expune principalele contribuții intelectuale ale economiei Mark Blaug este impecabil. Capitolul despre Marx, ca, de altfel, fiecare capitol din lucrarea sa reproduce fidel și în puține pagini majoritatea (poate chiar toate) contribuțiilor teoretice a câte unei școli de gândire sau a câte unui economist major. Secțiunea bibliografică de la finele fiecărui capitol larg încântă prin ceea ce își propune, anume de a cita tot ce s-a scris mai valoros de către discipolii sau criticii unei anumite școli de gândire, cu toate că și aici Mark Blaug nu doar selectează ce este mai valoros, dar lansează judecăți de valoare despre exegeza disponibilă. Iată doar un exemplu de generalizare arbitrară, deși, într-adevar, Main Currents of Marxism este deficitară în ceea ce privește teoria economică marxistă (Mark Blaug lasă totuși să se înțeleagă că restul capodoperei filozofului polonez ar fi eminamente fără cusur, de parcă istoricul Mark Blaug ar deține aceeași competență, cel puțin livrescă, în alte ramuri ale științelor sociale decât economia):

„… the stupendous three volumes of L. Kolakowski, Main Currents of Marxism (1978 in paperback), which were it stronger in economics than it is would be the only book on Marxism one would need to read.” (p. 293)

Pe de altă parte, istoria lui Mark Blaug are reale dificultăți epistemice.

Orice istorie serioasă a ideilor trebuie să se mențină pe cât se poate rece, obiectivă și fidelă textele citate. Originalitatea provine din metodă, nu din simplificări prezumțioase sau din forțarea unui raționament pentru a-l ridiculiza ca eronat. De asemenea, ideile luate de-a gata, clișeele academice trebuie înlăturate cu orice preț. O istorie ideală a ideilor dintr-un domeniu ca economia trebuie să se substituie unui manual diacronic al dezvoltării științifice. Dacă metoda de redactare este neutră normativ (iar Mark Blaug scrie astfel), atunci demersul va fi un succes cu atât mai mare, cu cât va fi mai steril în execuție, deci mai apropiat de o tautologie. Istoriile nu sunt menite să fie cercetare inovatoare. Într-o asemenea istorie, orice greșeală va proveni din teoria însăși. Pentru ca fiecare capitol al istoriei economiei să capete concretețe, Mark Blaug ar fi trebuit să separe fiecare secțiune în două: pe de o parte ce susține teoria, pe de altă parte ce critici i s-au adus și care este statutul său actual în cercetare. În ce măsură este falsă sau adevărată privită de către consensul academic curent?

Mark Blaug nu reușește nimic din toate acestea. Analizele sale abundă în poziționări normative și comentarii incisive ce merg dincolo de metodologie. Atunci la ce bun să mai scrii o carte de istorie a economiei? A ataca o doctrină sau un corp de idei se poate realiza într-un articol specializat pe o problemă concretă, propulsându-te în avanposturile științei. Mark Blaug practică la tot pasul judecăți de valoare într-un volum de istorie a ideilor cu valențe relativist postmoderne. Ce învață un cititor deschis la minte dintr-un comportament atât de neștiințific? Poate că Mark Blaug și-a depășit atribuțiile de istoric, dar obiectivitatea istoricului are prima de suferit.

Nu în ultimul rând se poate desprinde o alta învățătură de minte din Economic Theory in Retrospect: sociologia, știința politică și chiar istoria, incapabile să construiască un model matematic testabil asupra societății, nici nu sunt cu adevărat științe. Ele se găsesc într-un stadiu premodelabil, deci normativ, aprioric. Condescendența economistului de profesie nu poate fi mai accentuată ca în acest punct.

Mai puțin clar se întrevede și o altă ipoteză de lucru a economistului modern (inginer social, matematician peste o umanitate de numere): modelul poate da rezultate chiar și când condițiile apelează la dovezi empirice presupuse sau neconcluzive. În plus, modelul matematic are valabilitate chiar dacă datele statistice introduse în calcul sunt criticabile, chiar în lumina definiției variabilelor puse la lucru.

Procedînd în modul acesta, economia nu mai aparține câmpului larg al științelor sociale. Societatea a fost înlocuită din start de câțiva factori simplificatori și agregați valorizant. Din nefericire, la începutul secolului al XXI-lea tocmai teoria economică este știința asaltată de cele mai vociferante atacuri, iar numărul celor care se îndoiesc de fundamentele științifice ale economiei este deja legiune. Oare ce pregătesc în apărarea lor economiștii dacă știința lor nu dă semne că poate prezice prea multe? Ce știința adevărată nu conține legi?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Mark Blaug și istoria

  1. economist zice:

    Cartea e o istorie a TEORIEI economice (pre-1970), adica a diferitor modele economice, care pana la urma sunt doar niste povesti spuse in limbaj matematic. Daca chiar sunteti curios cum se confrunta modelele economice cu realitatea, cum sunt testate ipotezele, cum incearca economistii sa izoleze relatii de cauzalitate,etc., ar trebui sa aruncati o privire peste literatura econometrica. Pentru introuduceri va recomand cartea „Mostly Harmless Econometrics” a lui Angrist si Pischke sau acest simpozion dintr-un jurnal de popularizare: https://www.aeaweb.org/articles.php?doi=10.1257/jep.24.2

    Iar predictia nu e totul in stiinta, aveti grija! Biologia evolutionista nu poate in niciun caz sa prezica ce fel de animale vor exista peste un milion e de ani. E stiinta. nu e stiinta? Pana la urma dezbatearea asta e pur semantica (desi extrem de relevanta pentru prestigiul social al disciplinei). Ramane insa faptul ca biologia evolutionista are niste explicatii post-factum pentru diferite fenomene, iar aceste explicatii sunt coerente si se potrivesc cu dovezile empirice pe care le avem. Cam in cheia asta vad si economia. Economistii au o explicatie buna pentru Marea Recesiune, spre exemplu, si una decenta (care se va imbunatati cu timpul) pentru criza prin care trecem acum. Dar mai bine va dau un exemplu despre cum pot fi utile atat teoria economica cat si testatea econometrica:

    In ziua de azi se pune mult accent pe asigurarea calitatii educatiei. In unele tari s-au dat deci legi care obliga universitatile sa publice salariul mediu al aboslventilor, care ar servi astfel drept indicator pentru calitatea educatiei si i-ar putea ajuta pe tineri sa ia o decizie. NOT SO FAST, ne spun insa economistii! Ei ne arata povesti matematice (modele) in care universitati identice calitativ totusi vor avea salarii medii pt absolventi diferite din varii motive (spre exemplu elevii cu un IQ mai mare vor tinde sa mearga la universitati mai prestigioase, deci te-ai astepta ca absolventii acestora vor tinde sa castige mai mult INDIFERENT de calitatea educatiei acolo). Apoi econometricienii incearca, prin diferite proceduri statistice, sa descalceasca cat din diferentele de salariu se datoreaza diferentei de abilitate initiale a elevilor (selection bias-ului) si cat se datoreaza cu adevarat efectului cauzal al educatiei. Putem avea surprize. Obtinem astfel o estimare mult mai buna a efectului educatiei universitate decat cea naiva de la care am pornit (salariul mediu). Asta ii poate ajuta apoi pe studenti sa decida (desigur, printre multi alti factori) daca sa urmeze o universitate sau nu si ce sa studieze, sau poate ajuta statul sa aloce mai bine fonduri, etc. E stiinta? Cred ca mai bine ne intrebam daca e util si daca avem alternative mai bune.

    • vicuslusorum zice:

      Merci de recomandare. Din pacate, bucata de popularizare la care ati pus link e de un scepticism vesel cat priveste puterea de modelare economica a realitatii, ce sa mai zic de o minima predictie. Problema cu beneficiile educatiei e incurcata rau. Nu numai ca nu ii pot masura cu claritate metodologica impactul social, dar nici nu stiu care-i ponderea estimativa in PIB a factorului educational (am citit undeva ca ar fi 15%, daca asa o fi si daca imi amintesc corect).

      Explicatiile post festum ale recesiunii imi aduc aminte de un episod din Dr. G, doar ca mortul merge si lucreaza. Sunt toate convingatoare fara a fi si utile. De fapt, cat de utili (adica benefici pentru semenii lor) sunt economistii teoreticieni pe lumea asta? Iata o intrebare ce poate fi transformata intr-un model si manevrata econometric.

  2. economist zice:

    Imi pare rau, dar nu cred ca mesajul articolului care deschide simpozionul e de scepticism. Autorii sunt critici, dar ofera si exemple de buna practica iar tonul e per total optimism. Ei ne dau drept exemplu pe macroeconomistii care, folsind date din comitate americane invecinate si cu caracteristici asemanatoare care erau totusi sub jurisdictia unor rezerve federale diferite cu politici monetare diferite, sa ofere noi estimari cu privire la efectul politicilor monetare in timpul Marii Recesiuni. Bazandu-se pe studii de genul asta, Bernanke (teoretician intr-o viata anterioara) a coborat dobanzile la zero ca urmare a crizei financiare. Daca le-ar fi crescut, ca predecesorii sai din 1929-1930 care nu aveau inca modelele si datele noastre, criza noastra ar fi fost mic copil pe langa ce s-ar fi inamplat (Oare? Putem stii asta cu adevarat? Pentru problema contrafactualelor aveti capitolul 2 din Angrist si Pischke).

    Si cred totusi ca sunteti inconsistent. Acum cateva saptamani ati laudat cartea lui Robert C. Allen care cu metode economice ultraortodoxe ofera o explcatie post-factum (nu o predictie) si un scenariu contrafactual al evolutiei economiei sovietice. Vi se pare ca ce face el e intuil? Il considerati un sarlatan? Cred ca ne cam pierdem in generalitati despre stiinta cu s mare cand mai bine am vedea ca avem economisti care, folosind metodele traditionale ale economiei, chiar spun lucruri interesante.

    • vicuslusorum zice:

      Am zis „scepticism vesel”. Puteam spune si „optimism temperat” si era acelasi lucru.

      Nu ma intelegeti gresit. Nu ma indoiesc de economie ca stiinta, dar de economisti ca oameni de stiinta obiectivi si fara biases inserate in punctele esentiale, cam da, am dubii. Fireste ca acest lucru e doar o dispozitie mentala si nimic mai mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s