Pierre Bourdieu împotriva idolilor

Beneficiem de câțiva ani buni de câteva dintre cele mai importante scrieri ale sociologului francez Pierre Bourdieu în limba română. Studenții de la litere sunt îndemnați să citească (sau măcar să răsfoiască) Regulile artei. Nu este locul aici să insistăm fastidios cu prezentarea unor titluri ușor accesibile celor curioși doar prin consultarea inventarului de lucrări disponibile al celei mai dotate biblioteci publice din România. Ceea ce totuși ar fi indicat să amintim, măcar ca fapt divers, este vidul de traducere al cărții care i-a conferit lui Pierre Bourdieu reputația de a fi unul dintre cei mai străluciți sociologi ai secolului trecut, Distinction: A  Social Critique of the Judgement of Taste. Lucrarea a apărut în Statele Unite la Harvard University Press, una dintre editurile universitare cu cel mai puternic capital simbolic la nivel global.

Pierre Bourdieu, asemeni celor mai mulți umaniști francezi, este privit cu suspiciune metodologică peste Ocean: stilul prolix, intenționat pretențios, divagațiile eseistice fără suport empiric îi enervează pe anglo-saxoni pentru că nu coincid cu standardele academice ale sistemului universitar american. Prin contrast, ininteligibilitatea, excesul de cuvinte livrești, practicarea unui limbaj metafizic relaxat formează codul intelectual respectabil într-o țară ca Franța. Noam Chomsky numea, în nesfârșitele sale tirade filmate, tipul de intelectual francez care ia naștere în urma instrumentalizării unui limbaj alambicat, sfidător în raport cu limba omului comun și iritant pentru rațiunea medie, ca fiind de fapt incult și irațional sau ca făcând apel la un stadiu prerațional de argumentație. Pierre Bourdieu ar replica că tocmai acesta este câmpul de reprezentare în societatea franceză a puterii simbolice pe care o dețin intelectualul și liturghia sa erudită.

Dacă am îndrăzni să simplificăm un discurs deja încâlcit, sociologia lui Pierre Bourdieu se clădește pe câteva piloane distincte: interacțiunea dintre indivizi este mediată social prin conflicte și fricțiuni care construiesc o rețea de forțe sociale (o barbarizare culturală a teoriei economice marxiste), forțe ce sunt subîntinse de două tipuri de capitaluri: în primul rând cel economic care asigură un control al bunurilor mobile și imobile existente, iar, în al doilea rand, un capital social, o bogăție de statut și prestigiu față de semenii tăi. În esență, Pierre Bourdieu preia distincția marxistă dintre infrastructura economică a unei societăți, și suprastructura ideologică (legi, morală, moravuri, gusturi) care îi corespunde, pentru a încerca, pe urmele lui Max Weber, să descifreze mecanismele de control social pe care le exercită ,,cultura”, ,,educația”, ,,intelighenția”.

Suntem sceptici cu privire la eficacitatea metodei lui Pierre Bourdieu odată ce am aplica-o la alte țări decât Franța sau la altele decât cele care au un model cultural similar. În societățile anglo-saxone întâlnim un model cultural puternic filtrat de o serie de instituții ce funcționează pe criteriul eficienței cantitative: universitățile americane sunt cele care lansează în societate specialiști, experți, consilieri prezidențiali sau guvernamentali, în general, specialiștii fără de care societatea s-ar cufunda, cel puțin reprezentativ, în sărăcie și regres. Intelectualul public american este mai degrabă un universitar titrat (eventual cu premiul Nobel) sau jurnalistul de investigație serios și la obiect care, la rândul său, este produsul unor universități de prestigiu.

În Franța lucrurile sunt relativ afectate de ingerința beletristicii în piața de idei simbolice: talentul literar, virtuozitatea eseistică, aforismul te pot lansa pe aceeași orbită pe care gravitează un cercetător care provine din mediul universitar (și care acționează cu instrumente seci, specializate, obiective), indiferent că ideile tale ,,umaniste” nu sunt filtrate de un sistem atât de competitiv și de raționalizat ca cel academic.

Poate cea mai ilustrativă exemplificare a sociologiei închipuite de Pierre Bourdieu ar fi aplicarea ei pe o societate cu un model cultural similar celui francez, dar cu realizări literare modeste (,,semiperiferice”) și cu un model academic deficitar prin comparație cu cel anglo-saxon. România corespunde ideal exemplului pe care îl căutăm noi. Literatura română este calchiată nu numai după modele franceze încă din secolul al XIX-lea, dar ea este un amalgam de școli estetice, preluate prin imitație de pe întregul continent. Omul de litere a jucat în ambele cazuri un rol central. Spre deosebire însă de Franța, care a reușit să-și creeze un ansamblu instituțional de auto-control educațional prin școlile superioare, cele inginerești și Sorbona sub forma unei stufoase birocrații de stat ce își selectează viitoarele elite politice, România nu are sprijinul stenic al unui mediu universitar cu un intens capital simbolic. Practic, pentru a simplifica modelul, România deține într-un taler al balanței o piață de idei exclusiv literară, iar în cealaltă o formă scheletică prin forța slabă a mediului academic (altfel decât cel umanist, unde miruirea literaților e într-adevăr o uzanță zilnică a puterii revistelor literare), care nu poate controla eficient fluxul de valori din spațiul public.

Pentru a deveni conștienți de ce intenționează Pierre Bourdieu ar fi indicat să alegem un reprezentat al intelectualității românești care deține un prestigiu simbolic. Opțiunea merge, fără părtinire sau imaginație, spre Andrei Pleșu. Ar fi, din nou, fastidios să menționăm doar în treacăt în ce constau meritele unui intelectual public ca Andrei Pleșu. O prezentare didactică a cărților lăsate în urma sa de Andrei Pleșu și a locului ocupat în poziționarea sa în sfera capitalului simbolic sunt relativ facil de găsit pentru un cititor nefamiliarizat cu personalitatea în cauză (o dovadă suplimentară a centralității figurii intelectuale).

Demonstrația ia în considerare câmpul de reprezentare al celor trei societăți amintite, fiecare cu propriile habitusuri, mecanisme de selecție și capitaluri simbolice. Câmpurile în care poate fi circumscris Andrei Pleșu variază în funcție de iluziile sociale atribuite fiecărei societăți în parte.

Bref, avem trei întrebări care corespund unei interogații unitare: ce este în articulațiile sale interne cel care a atins punctul terminus de a fi cineva social, un totem al tribului, un fetiș colectiv, o înglobare apriorică de statut și recunoaștere?

Judecat după câmpul de reprezentare american, Andrei Pleșu nu are corespondent. Nefiind în posesia unei cariere academice recunoscute, Andrei Pleșu nu este un specialist după standardele societății americane. Contribuțiile sale ca istoric și critic al artelor nu sunt măsurabile în reviste specializate. Activitatea de specialist în domeniul comercializării obiectelor de artă este imposibil de cuantificat, Andrei Pleșu nefiind vreodată reputat pe o piață a obiectelor artistice cum reușesc angajații de top ai unei multinaționale ca Sotheby’s. Calitatea de doctor în istoria artei nu are susținere decât în cadrul unui sistem universitar fără reputație internațională, izolat și marginal științific. Practicarea eseului filozofic cu valențe moraliste l-ar condamna pe Andrei Pleșu la izolare în Statele Unite. Eseul nu are un grad de specializare care să îi confere credibilitate simbolică pe o piață de idei în care principiul diviziunii muncii primează, iar morala, spre deosebire de fărădelege, rămâne o chestiune de viață privată în societățile industrializate. Traduse în engleză, cărțile lui Andrei Pleșu nu ar spune nimic și nu ar avea public. Nu suntem siguri cum ar fi primit de comunitatea istoricilor de artă sau a teologilor occidentali. În comparație cu intelectualii publici legitimați de o comunitate academică eficientă și cu înalt capital simbolic, Andrei Pleșu ar fi un veleitar oarecare în Statele Unite.

Cântărit într-o societate ca cea franceză, Andrei Pleșu ar căpăta prestigiul necesar pentru a fi ascultat doar prin stilul distinct, presărat de termeni livrești care i-ar exclude din principiu pe cititorii proveniți din păturile inferioare ale societății (țărani, muncitori industriali, meseriași). Aplecarea spre o purificare literară a realității sociale ar convinge publicul francez orientat pe eseistică cu accente de erudiție seacă, dar scrisă ornamental cu scopul de a crea un efect al superiorității celui care se exprimă codificat. Neutralizarea limbii de rând prin stilizarea sa se regăsește cu prisosință și la Andrei Pleșu. Cu toate acestea, prin concentrarea spre faptul divers tratat într-o modalitate interpretativă tradițională, în care normativitatea morală este preluată din creștinism și îndulcită literar, Andrei Pleșu nu ar avea acces la un public larg, având în vedere gradul de secularizare al vieții cotidiene în Franța dezvoltată economic de astăzi. Din nou, mediul academic i-ar recuza calitatea științifică lui Andrei Pleșu din aceleași motive ca cel american (și, prin extensie, cel anglo-saxon), iar literații l-ar trata drept un spirit sectar, reacționar, străin de republicanismul laic al majorității intelighenției franceze.

În România, Andrei Pleșu capitalizează o avere simbolică adaptată perfect la racilele sistematice ale societății: un mediu academic decolorat și fragil, un accent disproporționat pus pe cultura înaltă doar ca expresie savantă a literaturii (de aici, prestigiul criticului literar până în prezent), un public de cititori rarefiat, cules din burghezia medie a capitalei și a altor centre urbane aflați în căutarea unui însemn al distincției ca exercitare a snobismului social. Doar în România Andrei Pleșu poate fi intelectualul public de excepție pe care câmpul de așteptări și habitusurile sociale îl identifică ca fiind arhetipul locului.

Gradul de integrare socială a habitusurilor intelighenției este direct proporțional cu dezvoltarea materială a societății: în Statele Unite, specialistul este un produs al eforturilor sociale de a dezvolta un cadru instituțional util statului și regimului politic democratic, în Franța, intelectualul public se integrează partizan claselor sociale, încă neomogenizate, într-o democrație de masă pe model american (intelectualii de dreapta, elitiști vs. intelectualii de stânga, populari), în timp ce în România ruptura dintre intelectuali și societatea largă, compusă majoritar din țărani, proletari și meseriași, este completă: Andrei Pleșu nu se reprezintă decât pe sine și cercul său de prieteni, colaboratori, rude apropiate și, eventual, un public infim racolat din rândul profesorimii preuniversitare, al universitarilor umaniști (cu predilecție filologi), care susțin o platformă de idei ultrareacționară, de dreaptă aristocratică, ieșită din uz în Franța după 1945 și de nerecunoscut în America (poate doar în Sudul sclavagist de până la 1865).

Toate tehnicile ,,distincției” sociale de care vorbește Pierre Bourdieu (un sociolog cu un capital simbolic mai mare decât al tuturor intelectualilor români din prezent) se regăsesc ad litteram în România, o țară fragmentată social (fără categorii profesionale închegate), cu mari inegalități sociale, coruptă din temelii din pricina sărăciei generalizate, dependentă economic de capitalul străin, cu un sistem public de educație neadaptat la cerințele unei societăți moderne, cu instituții disfuncționale și cu o centralizare a puterii economico-politice în mâna unei clase sociale reprezentată de angajații aparatului de stat. Nu de puține ori, cariera unui intelectual public român este ricoșeul simbolic al acestei ordini sociale patriarhale.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Pierre Bourdieu împotriva idolilor

  1. anojn zice:

    Sunteți foarte dur (intransigent?). Dar, pasămite, nimeresc realitatea cuvintele dvs. În lipsă de ceva mai bun, scăldați în tâmpenii, șmecherie și plictis, am ajuns să proiectăm (‘noi’ ca vorbitori de limba română, interesați de spațiul public românesc etc.) în cârca unui om mai mult sau mai puțin oarecare fantasmele proprii. Ce e și mai interesant în cazul lui A.P. e că o știe și el – ultimul lui articol din Dilema e un „lamento” care spune chiar asta : mai lăsați-mă în pace că am și eu belele mele. Așadar, problema nu e la A.P. : care, probabil, nu poate și nici nu are chef să scrie articole științifice sau să fie destul de laic (eventual cu o aplecare spre hedonism aplicat gen Onfray sau de Botton) pentru a satisface cerințele academicului USA, UK, Fr etc., ci problema pare să fie la noi : cei care îl privim pe A.P., aplaudând sau înjurând, ridicându-l sau coborându-l în zone care nu țin de dânsul : un individ normal, care a citit niște cărți, a scris altele, într-un stil pe linia Caragiale (publicistica) – Zarifopol – Noica (publicistica) – Paleologu, plăcut/ amuzant la citire, din care nu se reține nimic important odată cartea/ pagina web închisă. În fine, un individ care a fondat o instituție și o revistă. A.P. ar fi o sumă (normală) de normalități într-o țară (într-un timp) unde „cultură” nu se scrie cu C mare elitar-emfatic sau unde nu roșești când pronunți/ scrii cuvântul.

    Am scris fiindcă vreau să vă pun o întrebare cu o „veche și grea” tradiție : ce-i de făcut?

    • vicuslusorum zice:

      Raspunsul la intrebarea dvs. este normalitatea blogului pe care il cititi. Scrieti si dvs. cu aceiasi libertatea ca mine si vom fi din ce in ce mai multi „normali”. Astfel, Andrei Plesu va redeveni ce a fost dintotdeauna.

      • anojn zice:

        Citeam recenta cartulie a lui P. Johnson (daca tot a aparut) si o propozitie mi-a starnit un fel de apetit. Propozitia era „Lenin nu ar fi reusit sa faca cu o tara ca Germania ceea ce a facut cu Rusia”. Desi propozitia isi are, evident, termenii in alta naratiune, structura propozitiei e valabila pentru a reformula astfel : „Andrei Plesu nu ar fi reusit sa fie in Franta ceea ce este in Romania”. Noua propozitie sintetizeaza simplifcator ceea ce spune textul dumneavoastra. Revenind la termenii initiali, Lenin nu ar fi putut sa „violeze” (cuvantul apare la J.) Germania din x motive, dar – fortat spus – si Germania si-a avut, pana la urma, Leninul ei : Hitler. Insa, unde Lenin „viola”, Hitler „seducea” (si acest cuvant apare la J.). E de vazut ca un Lenin care ar fi incercat sa fie Hitlerul Rusiei, sa o „seduca”, ar fi esuat din y motive. Asadar, pare ca fiecare a actionat fortat de o necesitate (a spune „fortat de necesitate” mi se pare gresit, arata ca n-am inteles ce e necesitatea, dar locul comun paveaza calea..). Discutia necesitatii o lasam pe alta data, sa zic doar ca definitie de lucru ca e vasul in care ‘a putea’ si ‘trebuie’ se topesc impreuna omogen.

        Acum, cat adevar e intr-o propozitie-panorama ca „esti ceea ce sunt ceilalti”? Prima greseala e ca acel ‘esti’ trimite mental la un fel de esenta care ar fi egalizabila, substituibila cu o presupusa esenta a celorlalti. A doua greseala e ca, o data propusa ca adevarata, propozitia e folosita pentru a de-responsabiliza, la nivelul discursului, cel putin. Insa meritele si blamul par a se acorda cu atat mai mult cu cat ‘esti ceea ce sunt ceilalti’ – are cine sa te aplaude & scuipe. Evitand aceste greseli, se poate spune ca ‘esti ceea ce sunt ceilalti’ vorbeste despre necesitatea care l-a obligat (l-a necesitat – daca nu e prea mult) pe Lenin sa „violeze” Rusia, iar pe Hitler sa „seduca” Germania? Daca se poate spune, atunci se poate spune in continuare ca si in spatele necesitatii care il face pe A.P. in Romania sa fie acel A.P. este acest „esti ceea ce sunt ceilalti”. E de gandit : cine as fi eu daca, de pilda, acei ceilalti care sunt acum in jurul meu ar fi altii?

        Reformuland (pentru a ma lamuri si pe mine) : desi e un experiment mental interesant a aseza un subiect (cu declansarile, constituirile, in fine, cu „esenta” lui) in alt context pentru a fi judecat dupa alta standarde, experimentul nu e valabil, fiindca nu se poate garanta comportamentul subiectului o data transplantat. Aforistic (as fi scris de la inceput asta, dar cand am inceput nu o stiam) : orice transplantare e o transmutare. Unde ‘transplantare’ da seama de orientarea-pozitionarea subiectului, iar ‘transmutare’ de schimbare in subiect, si, inevitabil, a subiectului.

        Imi cer scuze pentru dezlanare.

  2. Catalin Enki zice:

    ce ar mai fi de adaugat?

  3. vicuslusorum zice:

    @anojn

    Merci pentru raspuns. Nu este cazul sa descriem un proces logic care duce spre un relativism al interpretarii, la zone de gri. Ce ar fi fost Napoleon daca s-a fi nascut nu in Corsica, ci in Haiti? Dar daca pe Cleopatra nu ar fi iubit-o Marc Antoniu? Sau daca in locul Orientului Apropiat s-ar fi gasit China, care ar mai fi fost istoria Europei?

    Ca sa nu zic ca fraza lui Paul Johnson (luata din acea istorie de dreapta a secolului XX) sugereaza o intrepatrunde intre destinul ideilor violente leniniste si destinul poporului rus. In felul acesta se acrediteaza ideea de Lenin profet, chemat de fortele latente ale spiritului slav sa urce pe baricadele mantuirii revolutionare a lumii moderne. Acest cult al eroilor ascuns sau acest fatalism misticoid este stupid. E uimitor cum un soarece de biblioteca, expert in cabale de partid, un individ fara experienta profesionala, alta decat de agitator ratat prin jurnale cu tiraje hilare, un nimeni in Europa anului 1914 ajunge in 1922 stapan peste un stat-imperiu care va rezista 70 de ani. Interesant este doar procesul social prin Lenin a ajuns cineva, iar aici ar trebui cautate explicatii fara recurs la evadarea in metafizic sau in psihologie de birt.

    Si, sincer, Platon nu aparine nici Eladei, nici Europei Medievale, nici unui profesor de filozofie greaca din Tokyo in secolul XXI. Plesu, in schimb, apartine doar societatii romanesti intr-o perioada tulbure a sa.

  4. laurapanait zice:

    Despre ce ”cartulie” e vorba, anojn?

  5. anojn zice:

    @vicuslusorum

    Nu eram polemic, bricolam. M-am folosit doar de structura propozitiei lui J., continutul e oarecare.

    @laurapanait

    Paul Johnson, O istorie a lumii moderne 1920-2000, Humanitas, 2014. O carte foarte buna, in special fiindca atunci cand o cumperi ti se da si o agenda cu ea, in ea. Dupa cum remarca si V.

  6. laurapanait zice:

    Uimitor cum va dati voi amandoi seama ( tu si cu V) cand un istoric are o agenda. Eu am citit istoria cu pricina ( acum mai multi ani, la prima editie in romana) si am fost foarte multumita de adevarul istoric prezentat. Nu m-a deranjat nimic!
    Cum se face ca voi chititi manipularea imediat?!

  7. N. Raducanu zice:

    Credeam ca articolul despre lupta lui Bourdieu cu idolii simbolici este doar un exercitiu de gandire critica. Dar el a fost ilustrat cu numele lui Andrei Plesu ca intelectualul public roman de prestigiu, iar asta nu intamplator. Putea desigur sa fie luat ca exemplu Gabriel Liiceanu sau Vladimir Tismaneanu, dar cazul Plesu a constituit in aceste zile subiectul unui scandal, adoratorii sai simtind ca le-a fost ofensat idolul. Traind in strainatate, eu am aflat cu intarziere despre apelul-manifest al intelectualior ce protesteaza fata de indrazneala celor de la o antena TV de a contesta valoarea directorului saptamanalului Dilema veche. Mai aflu chiar ca vreo 300 de tineri entuziasti ar fi manifestat pe strazile Bucurestilor in apararea marelui ganditor, sperand probabil ca actiunea lor sa capete amploare, ducand la un nou fel de Maidan pe malurile Dambovitei. Personal consider corecta caracterizarea lui Vicuslusorum a valorii lui Plesu in spatial romanesc, dar ii lipseste o trasatura distincta a personajului: Plesu e si un om politic. Habar n-am daca e si membru al unui partid, dar rasfoindu-i cartile am inteles ca e un om cu ferme convingeri de dreapta. Pe care si le-a afisat sprijinind presedintia lui Emil Constantinescu, ba chiar si a lui Tr. Basescu, desi acesta l-a dat afara din postul de consilier la Cotroceni, la numai cateva luni dupa ce-l numise. Capitalul simbolic pe care si l-a acumulat Plesu in randul unei parti a intelectualitatii romanesti nu poate fi inteles fara aceasta caracteristica. Iar originala agitatie de massa in jurul acestui caz banal, trebuie inteleasa si interpretata ca un act pur politic.

  8. Vesalius zice:

    Vicus, vei continua in viitorul apropiat seria Poesis? Sunt curios de parerea ta vizavi de cateva dintre ultimele aparitii ale anului 2013.

  9. Vesalius zice:

    American Experience – Andrei Dosa, debutul lui Baghiu – Spre Sud, la Laceni. Si Manasia pare-mi-se c-a mai scos un volum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s