Stânga în America

Paul Baran și Paul Sweezy sunt autorii unei cărți cult pentru stânga americană radicală din anii 1960, Monopoly Capitalism (1966). Amândoi s-au revendicat încă din timpul vieții ca economiști de inspirație marxistă. Monopoly Capitalism, scrisă în deceniul tulbure în care războiul din Vietnam atingea cote maxime de impopularitate și tânăra generație americană se ținea de proteste și consumuri regulate de halucinogene, se vrea expresia unei indignări. Deși datată în prezent, cartea păstrează mult din atmosfera anilor în care a fost redactată. Fiind încă din subtitlu un eseu, Baran & Sweezy propun un model ipotetic. Într-un viitor care, din nefericire, n-a mai avut loc, o investigație statistică serioasă s-ar fi cuvenit să le testeze ipotezele. După cum vor vedea îndată, Monopoly Capitalism marșează în direcții nicidecum ortodoxe.

Întâi de toate ar trebui să amintim că în perioada 1939-1966, economia Statelor Unite a cunoscut o perioadă de creștere neegalată până în prezent și fără precedent pe atunci. Sarcina unor Baran & Sweezy de a critica economia capitalistă în deceniile de grație ale secolul al XX-lea pare cu atat mai dificilă, poate chiar uimitoare.

Chiar și așa, cei doi economiști pun pe roate o demonstrație de inteligență și intuiție în ceea ce-i privește, chiar dacă nu știu cât de convingători sunt din punct de vedere științific.

Prima problemă pe care o ridică studiul lor este cea a corporațiilor gigantice, multinaționale, din Statele Unite. Existența acestora este identificată ca după 1945, deși semne ale unei concentrări din ce în ce mai mari a capitalului se regăseau încă din perioada interbelică. Pentru Baran & Sweezy, o corporație urmărește numai profitul. Responsabilitatea socială este doar un joc de public relations și de marketing pentru a închide gura eventualelor voci critice din alte categorii profesionale. Managementul companiei, deși este deosebit de acționariat, împărtășește scopuri similare și are aceleași interese ca proprietarii reali ai multinaționalei (atunci când, bineînțeles, managementul nu este direct implicat în acționariat). Concluzia ar fi că aparțin aceleași categorii sociale, chiar dacă unii au expertiză tehnică, iar alții nu.

Din acest punct încolo, Baran & Sweezy devin ceva mai agresivi în analiza lor. Marile corporații detestă riscul ridicat în afaceri. Cum în fiecare industrie, avem câțiva actori gigantici, în ciuda pieței libere, competiția acerbă pentru scăderea prețului mediu pe marfă și a vinde mai mult și înaintea celorlalți au încetat să existe în faza capitalismului corporatist. Giganții se respectă între ei, iar avansul tehnologc al unuia în producție față de altul este dinainte hotărât printr-un pact reciproc avantajos. Deși mecanismele pieței sunt, aparent, în bună funcționare, unii capitaliști, prea mari ca să se prăbușească în caz de faliment fără să ducă cu ei pe mulți alții în groapa falimentului, cad tacit la înțelegere ca alții, la fel de umflați în cota de piață, să nu sufere deloc. Competiția este, în concluzie, mimată și regizată de câteva concernuri organizate oligopolistic. Baran & Sweezy barează curând posibila opinie contrară conform căreia un asemenea sistem duce la stagnare prin ideea că profiturile sunt în continuare premiul râvnit la finalul anului, doar că acestea sunt reduse la rate ,,reciproc avantajoase” pentru elita companiilor americane. Idealul acestor mastodonți plutocratici este acela de a deține în comun cât mai mult din avutul global al economiei capitaliste.

Guvernele țărilor slab dezvoltate sunt mituite, iar resursele intră în portofoliul câtorva nume din topul Forbes. Frăția corporatistă îi înghite pe cei mici, cumpără tehnologie și dezvoltă piețe inventate de actorii mărunți și medii pe scena marelui capital. Competiția se concentrează, atât cât mai putem discuta în termenii aceștia, în sectorul vânzărilor. Bătălia nu se mai dă pe clienți, ci pe inventarea unor nevoi noi la clienții deja existenți. Publicitatea și PR-ul intră regește în acțiune și duc o politică proprofit de spălare a creierilor la scara miliardelor de consumatori mondiali. Inovațiile tehnologice nu sunt decise de spontaneitatea unui antreprenor care vrea să ia fața competiției și să își realizeze întregul profit potențial, ci sunt gândite cu grijă, astfel încât, dacă este cazul, producția să fie mai scăzută decât potențialul tehnologic existent. Cererea se manipulează cu mass-media, iar oferta își calculează fiecare pas cu mare prudență pentru ca nu cumva echilibrul să fie stricat de un competitor, care taie la preț prea mult și prea repede pentru ca ,,frații” să aibă de suferit grav la rata profitului, mai devreme decât momentul în care își ajustează și ei prețul, fără pierderi la încasări.

Capitalul fix, deși poate fi înlocuit cu echipamente tehnologic superioare, continuă să fie utilizat până la amortizare, având în vedere că ,,aliații” din aceeași industrie nu vor proceda conform regulilor pieței, adică să își schimbe mașinăriile uzate moral cu altele mai productive, imediat ce au ocazia în condițiile în care profiturile așteptate sunt mai mari decât cele înregistrate precedent (plus o creștere a cotei pe piață în care activează antreprenorul realmente competitiv).

Cheltuielile guvernamentale din capitalismul dezvoltat susțin consumul ridicat prin proiecte naționale de anvergură (Interstate Highway și alte proiecte gigantice ale statului federal), iar US Army drenează bani din încasările statului în beneficiul unor companii mamut, care au deja monopol de facto pe cele mai multe sectoare ale economiei americane. Baran & Sweezy vin cu exemple, tabele și cifre, dar nu am idee dacă ipoteza lor a fost verificată și de alte voci autorizate din domeniul economic.

Producția sub standardele capacității tehnologice existente (competiția clasică se pare că a disparut la Baran & Sweezy) produce nu numai risipă de resurse, ci și profituri mai mici decât cele potențiale, șomaj și cicluri economice dese.

Cei doi autori americani trec repede în revistă consecințele sociale ale unui asemenea sistem: negrii și emigranții vor continua să fie cei mai slab educați și cei mai săraci cetățeni americani (o profeție care astăzi sună banal), un sistem de sănătate rapace și criminal în discriminarea pe care o face între bolnavii cu asigurare privată completă și cei cu una parțială sau chiar fără, un model educațional imbecilizant ca sistemul public de educație din Statele Unite.

Judecând astăzi, problemele identificate de Baran & Sweezy vin parcă dintr-o epocă de aur a capitalismului. Amândoi recunosc o creștere a păturii de mijloc, o explozie a economiei americane în anii ’50 și conced, chiar dacă cu jumătate de gură, că sărăcia din trecut a fost aproape abolită în America anilor ’60 (deși sărăcia comparativă, definită ca partea ce îți revine în cadrul standardelor unei societăți bogate, afectează 50% din populația Statelor Unite). Ce-i deranjează pe cei doi este puterea statului-corporații care distruge modelul capitalismului competitiv și dezumanizarea intelectuală și comportamentală a cetățenilor obișnuiți, tratați ca niște consumatori în timpul liber și mărfuri oarecare în timpul programului de lucru.

Critica celor doi marxiști depășește cu mult cadrele neutre ale economiei academice, fiind mai degrabă un eseu în științe politice.

Pe de altă parte, scăderile eseului sunt evidente:

1) Repetate afirmații tranșante, declarații de intenție care nu sunt întărite de nici o dovadă statistică.

2) Soluția socialistă, în care, deși neafirmată explicit, statul preia controlul total al economiei pe model sovietic, apare des în paginile din Monopoly Capitalism. Baran & Sweezy scriau într-un deceniu când modelul economic socialist, încă pe profit, părea ofertant. Judecând retrospectiv, pledoaria voalată a celor doi pentru comunismul sovietic sună bizar, nerealist și fantasmagoric.

3) Critica culturalistă a societății de consum americane sună extrem de middle class. Baran & Sweezy sunt valoric burghezi. Emanciparea individului de sub tirania muncii raționale și a consumului cretinizant nu face loc nici unui proiect antropologic nou. Umanizarea blazaților și vlăguiților de americani de rând constă într-o întoarcere la vaste lecturi clasice, muzică simfonică și viață de artist boem (poate și o revenire la vreun tip uman pastoral și panteist). Nu altfel ar fi gândit Baudelaire, Oscar Wilde sau Barbey d’Aurevilly. Dar ce coșmar este acela în care trăim într-o societate cu asemenea caractere imposibile și comportamente maniacale, chiar sociofobe? Baran & Sweezy dezamăgesc într-un final.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s