Lipsa de tradiție

Într-o carte apărută în 2007 (republicată în 2014), Despre idei & blocaje, H.-R. Patapievici proba, oarecum cu temei, defectele constitutive ale spațiului public în societatea românească (si, prin extensie, ale tuturor românilor, poate chiar de pretutindeni): critica argumentată, rațională este înlocuită de tăcere, insulte la persoană și jocuri de culise ale taberelor aflate în dispută, o memorie selectivă, cu mari lacune de la o perioadă la alta (dovada unor caractere flexibile până la contradicție – sau lichefiere), și, nu în cele din urmă, absența unei continuități culturale de la o generație la alta (delictul de non sequitur, cum îl numește H.-R. Patapievici). Simplu spus, un român poate fi întotdeauna un ins cu atribute la fel ca oricare altul dintre noi, indiferent de etnie, în timp ce mai mult de doi români adunați la un loc nu formează niciodată o societate, nici măcar una atât de sudată precum cea rurală. Cumva, românii nu ar avea nimic comun între ei, fiind apolitici, nonideologici, suspicioși, egocentriști și dezorganizați în grup.

Afirmațiile generoase ale lui H.-R. Patapievici se vor a fi profunde, dar, fără dovezi empirice, plutesc într-un subiectivism netemperat. Intuitiv, s-ar putea spune că ar avea dreptate. Insuficient însă pentru a-l crede.

În ciuda aparențelor, putem găsi o explicație raționala, rece ca un bisturiu, pentru care ne confruntăm cu un non sequitur cultural. De ce Noica nu are discipoli care să meargă în direcția pe care a construit-o chiar el? De ce Anton Dumitriu nu a creat logicieni pe măsura sa? De ce nu se întemeiază școli de gândire în România?

Răspunsul se află chiar sub nasul nostru, atât de simplu și tulburător poate fi.

În 2008, Eugen Negrici, profesor universitar la Universitatea București, a scos o carte cu titlul interesant Iluziile literaturii române. Concluzia exprimată cu ocolișuri și cu duble, triple nuanțări se desprinde totuși cu claritate pentru un cititor nepretențios și chiar superficial: scritorii români au probleme mari de valoare literară. Multe mitizări sunt zguduite zdravăn de Eugen Negrici, un cercetător din câmpul simbolic al culturii oficiale.

Reacția? În afara câtorva recenzii politicoase și anemice, cartea nu a suscitat polemici, atacuri, replici, nimic nu s-a detașat din discursul oficial. Miturile literare rămîn în picioare ca și cum Eugen Negrici nu ar fi scris niciodată. Nicolae Manolescu a tăcut mâlc la o carte a unui coleg care, în mod normal, ar fi trebuit să-l indigneze, avand în vedere că și criticii români sunt tratați ca falși creatori de și mai false valori publice. Până și Andrei Terian în lucrarea sa de doctorat George Călinescu. A cincea esență (2009), coordonată chiar de Nicolae Manolescu, conchide că „marele” critic literar George Călinescu este ostentativ de marginal și secundar ca valoare în peisajul criticii literare europene în veacul trecut.

În 2010, Bogdan Murgescu, profesor universitar la aceeași Universitate, publică România și Europa, singura istorie a modernizării economice a României adusă la zi. Cu date clare, Bogdan Murgescu ne asigură că toate elitele politice ale României (și păturile profesionale importante ale societății de la o generație la alta) au reușit contraperformanțe jalnice în procesul de modernizare al societății românești în comparație cu majoritatea țărilor Europei, cele cu care ne asociem identitatea încă de la fondarea statutul român în 1866. Vreo urmare? Cu excepția unor recenzii pozitive sau chiar entuziasmante, mesajul evident al cărții României și Europa nu a fost luat în seamă de nici un apărător al tradiției.

În 2012, Gabriel Andreescu, un politolog harnic al României, publica Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivelor Securității. Volumul ar fi trebuit să stârnească reale controverse, polemici aplicate, înfruntări academice de idei. Constantin Noica, un om de cultură naționalist, este redus la rolul unui colaborator al Securității supus și bolnav de sindromul Stockholm (anume preluând insinuările și minciunile agresorului ca fiind adevărate până la a simpatiza cu torționarii), iar alți literați și critici literari sunt salvați de la oprobiul jurnalistic la care au fost supuși. Urmarea? Nimic, doar câteva cronici scrise parcă de niște liceeni gelați.

Aș putea chiar să aduc aminte de cartea din 1997 a lui Lucian Boia, Mit și istorie în conștiința românească, care face zob orice pretenție metafizică la specificul național și alte teme inventate în topitorul fierbinte al națiunii-stat din secolul al XIX-lea. Prefer să trimit la capitolul savant despre națiune și naționalism dintr-o carte mai recentă, datorată profesorului universitar, Victor Rizescu, Tranziții discursive. Despre istoria conceptuală a altui cadru academic român, Victor Neumann, nu mai amintesc decât pentru a sugera că lecturile specializate sunt disponibile oricui dorește să se informeze.

Non sequitur? Dacă intelectualii adunați în jurul editurii Humanitas, inclusiv H.-R. Patapievici, ar citi și ar comenta cu onestitate măcar o parte din ceea ce scriu unii universitari români am putea spera la crearea unei piețe de idei autentică, activă și în creștere. Tăcerea lor este amnezia contrafacută a tuturor.

Adevărul ne arde ca o flacără care purifică o infecție locală, anume impostura: cum ai putea să mai scoți volume omagiale despre perioada antebelică și interbelică, descrise ca o vârstă de aur a societății românești, cum se întâmplă la editura Humanitas, când Bogdan Murgescu distruge cu informații seci orice prestigiu al aristocrației și malnutritei burghezii românești de până la 1945, descrise ca elitele înapoiate ale unei țări corupte ce se modernizează cu greu?

Cum ai putea să intri în polemică pe seama unor note informative umilitoare ale filosofului Constantin Noica când i-ai consacrat ofrande în memorialistica proprie?

Cum să mai fii junimist când națiunea sfântă și specificul național sunt anulate ca tematică de bibliografia occidentală?

Cum poți să mai crezi în instituțiile literaturii autohtone după cartea lui Eugen Negrici?

Cum poți scrie Republica absentă și să fii ministru după?

Cine mai poate îndrăzni să apară în piața publică când marea fortăreață a elitei intelectuale s-a micșorat la dimensiunea unui castel de nisip pe o imensă plajă a cunoașterii?

Acum înțelegem la ce folosește non sequitur-ul: la conservarea imposturii.

Autorului Despre idei & blocaje i se poate spune doar atât: De te fabula narratur!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s