Doctrina rasismului la Emil Cioran

Începuturile

Plăcerea de a ne deosebi unii de alții, de parcă natura nu ar fi, oricum, responsabilă de atâtea diferențe incontrolabile, se prea poate să origineze într-o dezlănțuită voință de putere. Să presupunem, axiomatic, că așa stau lucrurile. Cei care vor să domine sunt, asemeni celor mai mulți (care nu țintesc decât să trăiască), compuși la grămadă dintr-o serie de determinații.

O gândire rațională, care abstractizează pornind de la ceea ce este deductiv și empiric comun, caută determinațiile generale. Vârsta, greutatea, lungimea, lățimea, sexul sunt o infimă parte din câte determinații ne putem găsi.

Avansul științei (și deci al conștiinței raționale) a avut loc numai atunci când indivizii și-au primit determinațiile comune pentru ca un plan neutru al generalului să se separe de amorf, să fie decompus și ansamblat din nou în urma înțelegerii procesului de formare a unui obiect. Desfășurarea fiecărei etape și legătura sa cauzală cu celelalte este ceea ce interesează pe cel ce cunoaște. Proprietățile substanței sunt mai utile pentru cunoaștere decât substanța însăși. Lucru acesta l-a observat primul în scris, cu agerimea sa extraordinară, bătrânul Aristotel, însă oricare dintre noi, înzestrați de la natură cu puterea de a agrega și dezagrega particularități, îl repetă în fiecare ceas al vieții, mai ales în ceasul din urmă, când generalitatea morții ne lovește ca particulară în ceea ce credem că suntem noi ca individualități.

Însa pofta de a fi stăpâni ne ghidează într-o direcție pe care, pe drept, o putem numi contrară rațiunii. Aceasta se referă la etapa ilogică de a atribui unei determinații particulare înțelesul metafizic al generalului.

Demonstrație: Individul Dan are proprietatea de a fi înalt, comună cu oricare alt subiect din natură. Nu există nimic ce nu deține înălțime. Dan are înălțimea de 1,98 cm, un instrument oarecare de măsurat. În cadrul speciei umane o minoritate de indivizi dețin înălțimi cantitative similare. Mihai, aidoma celor mai mulți pământeni, nu depășește înălțimea medie de 1,75. Într-o zi, Dan, în virtutea faptului că deține o mărime superioară a aceleiași proprietăți, decretează, împreună cu cei 10% din muritori cu înălțimi cuprinse între 1,90-2 metri, că determinația generală numită înălțime are sens doar în cazul particular, propriu și autosuficient al celor aflați între magnitudinile deja amintite. Superioritatea particulară a unei determinații generale este tautologică: a fi superior = a fi bun = a avea mai multă putere. Inferiorii, deși la rândul lor dotați cu înălțime, nu sunt înalți. O determinație generală ajunge, prin confiscare terminologică, privilegiul irațional al celor care posedă, în mod natural și necontrolat, o cantitate mai mare din această proprietate.

Când o minoritate își anexează o determinație generală nu face altceva decât să injecteze o frică, ca de puterea unui Dumnezeu, în cei mulți, cei ce au moștenit mai puțin decât cei puțini din ceea ce dețin cu toții. Oligarhia metafizică a celor puțini și aleși la întâmplare de natură e fundamentul rasismului, fie că determinația generală se referă la specificități extrasociale precum înălțimea, greutatea, pigmentarea pielii, fie la proprietăți sociale ca bogăția, inteligența sau calități morale.

Rasismul ca modus vivendi

Dacă Gabriel Liiceanu ar fi fost un om de o onestitate intelectuală fără margini, atunci ultimele ediții din cartea de tinerețe fascistă a eseistului Emil Cioran, Schimbarea la față a României, s-ar fi bucurat de o prefață sobră și clarificatoare, eventual scrisă la două mâini: una a profesoarei Marta Petreu (autoarea volumului Cioran sau un trecut deocheat) și cealaltă a lui Sorin Lavric, cel cu Noica și mișcarea legionară. O asemenea probitate ar fi fost indimenticabilă, prin unicitatea sa, în mediul academic românesc, fracturat de incomunicabilitate și spirit revanșard.

Din păcate, prea puțin posibilul nu s-a produs.

Morfologia internă a lungului eseu Schimbarea la față a României se prezintă după cum urmează. Orice grup uman de ordinul milioanelor deține determinații generale, aflate în comun cu alte grupuri, denumite generic societăți. Câteva determinații, nesemnificative ca număr în comparație cu celelalte, sunt particulare. Aceste determinații particulare pot fi biologice, cum ar fi culoare pielii, ce îi deosebește pe africani de europeni, sau osatura feței, care îi desparte pe asiatici de americani, însă, după cum cifra acestor determinații particulare este redusă în raport cu numărul imens al determinațiilor generale comune, rasismul genetic nu are substanță. Suntem mult prea asemănători genetic pentru ca absența sau prezența unor gene rare să fie pricina unei separații de specie între oameni. Rasismul nu are scuze genetice. Cauza principală trebuie căutată în importanța morală acordată rarității în care anumite mărimi de determinații generale se întâlnesc la unii membrii ai grupului și deloc la majoritatea setului. Cine numește particularul îl creează ca funcție de diferențiere. Când societatea se definește prin ansamblul unor valori particulare invizibile pentru a da naștere conceptului de neam (și apoi de națiune), atunci ne situăm în plin rasism.

În Schimbarea la față a României suntem puși forțat în temă cu o realitate extrasenzorială: românii sunt tratați ca un individ general, la fel ca spaniolii, rușii, germanii, englezii etc. Orice individ deține determinațiile generale pe care le-am subliniat la început. Pe Emil Cioran, în linia rasismului clasic, îl interesează doar determinațiile particulare, care sunt singurele ce merită a primi caracterul de excepțional, singular, superior, bun din punct de vedere moral. Nu știm de ce aceste caracteristici particulare sunt bune, dar Emil Cioran ne asigură, fără argumentație (în afara unei tautologii subiacente), că sunt trăsăturile ce fac un organism puternic, plesnind de viață, energic și expansiv. Cu siguranță că a fi înalt, sănătos, agil, isteț, optimist sunt însușiri de care oricine s-ar bucura, dacă le-ar avea într-un grad ridicat. Un psiholog ar decreta ca fiind pozitive aceste determinații.

Dar pot colectivitățile de milioane de indivizi, legate printr-o limbă comună, să capete în comun trăsături specifice doar indivizilor speciei? Poți defini raporturile între națiuni pe seama culturii lingvistice așa cum procedezi, de pildă, cu greutatea corpurilor? Este națiunea, neamul un atribut organic la fel de general ca simțurile auzului sau văzului la oameni? Ne îndoim de aceste false analogii, dar eseistul român le preia ca fiind, dincolo de orice dubiu, adevărate.

La Emil Cioran (influențat pregnant de istoricul Oswald Spengler, un prieten al național-socialismului german) națiunile dețin o psihologie proprie, numită spirit. Acest spirit organic, ca o emanație a biologiei unei rase, este o determinație generală a națiunilor, de fapt chiar esența lor.

După cum Immanuel Kant are proprietatea unei inteligențe net superioară unui om comun din toate timpurile, atestată prin cărțile briliante pe care le-a scris în timpul vieții, tot astfel națiunea germană, considerată unitar ca o persoană, are însușirea de a avea un spirit tânăr, barbar, necivilizat decât tarziu, prin Evul Mediu creștin, și de aceea suferă de o disfuncție psihologică întâlnită des la inși tineri și sănătoși: o anumită aplecare spre violență și dominație ce, sugrumată de creștinism, a dat muzica, filozofia și înclinația spre migală tehnică a neamțului. La Emil Cioran această disfuncție este valorizată ca proba unei energii vitale superioare, deci cu impunitate. Psihologia unui neam se cheamă cultură. Rușii sunt mai degrabă niște sălbatici debordând de vitalitate și de aceea vor lua forma unei culturi în viitor, când omul grotelor slav se va stiliza prin domesticire. Francezii sunt deja în posesia unui stil raționalizat, cu alte cuvinte rafinat în termenii genelor franceze. Secole de-a rândul cultura franceză a răpus sălbăticia galică. Popoarele dotate cu o biologie agresivă și cuceritoare vor deveni mari culturi la Emil Cioran.

,,Ritmul accelerat și respirația amplă a marilor culturi satisfac o sete demiurgică. Într-adevar, ele constituie totalități cu caracter cosmic, în așa măsură dimensiunea lor depășește umanul. Culturile mari sunt lumi; existența lor justifică monadologia. Atât numai că aceste monade nu trăiesc în armonie, încât trebuie să aibă câte-o fereastră, prin care se zăresc pentru a se urî. Demiurgia culturilor dă omului viețuitor în ele o satisfacție automată a poftei sale de absolut. (…) O națiune care nu suferă de obsesia gloriei este lipsită de un resort secret, dar efectiv, de viață.” (Schimbarea la față a României, editura Humanitas, 1990, pp. 30-31).

Orice istoric serios ne-ar reda fenomenul apariției natiunii și a statului modern nu mai devreme de anul 1750 în întreaga lume. Națiunea este doar o armă teoretică din arsenalul bogat al societăților moderne. Se poate vorbi de națiunea rusă în secolul al XII-lea sau de cea germană în veacul al XVI-lea? Nici măcar francezii nu au atins o unitate culturală și statală majoră înainte de secolul al XIX-lea. Națiunea este o ficțiune care legitimează identitatea unei populații în cadrul unui teritoriu guvernat politic, administrativ, militar și economic.

La Emil Cioran, ca la toți adepții rasismului etnic, preistoria începe cu câteva triburi care se luptă pentru spațiu vital. Odată obținut un teritoriu, colonizarea pe criterii de sânge îi urmează imediat. Când acest trib, aflat în posesia unor gene puternice, ajunge un popor, conștiința de sine iese la iveală. Poporul este prin definiție altfel decât altele. Limba și anumiți germeni latenți, imuabili și imposibil de verificat, îi formează destinul. Prin cucerirea de noi suprafețe geografice, printr-un imperialism al poporului Mesia, neamul intră în istorie. Prin formarea unei culturi autentice (rafinamentul francez, sălbăticia slavă, arta sublimă italiană, profunzimea tenebroasă a germanilor), neamul se înscrie pe o traiectorie a maturizării depline. După apogeu, marile culturi, ca niște atleți care își răpun toți adversarii într-o competiție sângeroasă pentru supraviețuire, decad la rândul lor. Dâra lăsată în timp de aceste organisme superioare primește numele de istoria umanității, adică istoria marilor culturi.

Cum se poate ca o determinație particulară fictivă ca națiunea și ,,cultura mare” a unui popor să capete asemenea proporții la Emil Cioran? Rasismul ca superioritate organică, sublimată cultural, costituie fundalul Schimbării la față a României, o carte scrisă în plin avânt al fascismului european.

,,Punctul culminant al unei mari culturii îl văd în extazul forței sale. După aceasta poate începe decadența; ea nu oferă mai puțină consolare retrospectivă, exaltare în regretul puterii.” (p. 34)

Forța nu indică doar agresivitatea armată. E vorba de punctul de înflorire, de gestație prelungită, de cristalizare organică a unei mari culturi.

,,Prin forța în istorie nu trebuie înțeles numaidecât imperialismul vital sau acestuia trebuie să i se da o accepție mult mai amplă. Sursele biologice ale puterii exprimă pozitiv un fenomen de semnificație negativă: nu se realizează istoric un organism deficient.” (p. 36)

Rasismul organic al marilor națiuni-culturi se regăsește în negarea utilitarismului englez, singura națiune fără spirit, aură, glorie, barbarie după Cioran. O civilizație a individului și a cotidianului nu crează eroi, deci nu poate accede la statutul rasist de mare cultură. Cultura nu se închină în schimb nici unui Dumnezeu, dar se poate ,,realiza în El.”

,,Destinul năvalnic al marilor culturi depășește toate valorile eticului. Dacă istoria ar fi rămas în interiorul binelui și răului, ea s-ar fi desfășurat pe o direcție de mediocritate și în locul tragicului care o definește am fi asistat la un spectacol cu conflicte familiare.

Pănă acum nimeni nu a vorbit de națiuni morale și imorale; există numai națiuni puternice și națiuni slabe, agresive și tolerante. Apogeul unei națiuni presupune infime crime; amănuntele loviturii în istorie oferă o imagine de apocalips. Dacă aș fi tentat de raționalism și de etică, ar trebui să văd în fiecare fapt o cădere. Istoria nu-și are scuze în fața veșniciei, fiindcă ea scuză prea mult timpul.” (p. 37)

Iar de parcă națiunea ca esență supremă a omenirii-rasă superioară nu ar fi îndeajuns de stânjenitoare rațional, Emil Cioran plusează cu bătaie directă spre extremismele secolului al XX-lea:

,,Procesul prin care un neam câștigă un contur este o violentare continuă, un vulcanism biologic, ornamentat și justificat de o întreagă eflorescență de valori specifice. Că un popor are tradiții, simțire comună nu dovedește nimic pentru urma pe care o va lăsa în lume. Numai în clipa când începe să devină o fatalitate, adică să fecundeze și să distrugă, își învinge nimicul condiției exclusive de popor. Ceea ce a fost Franța pe vremuri și astăzi Rusia, Germania și Japonia, îmi pare a defini elementele acestei fatalități și voințe de a deveni națiune.” (p. 51)

Orice violență se justifică prin succesul său final, concepție fascistă pe care Adolf Hitler a îmbrățișat-o până în ultimele ore ale războiului mondial:

,,Un popor cu instinctul libertății trebuie să prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam să-și deschidă drum în lume, toate mijloacele sunt justificate. Teroare, crimă, bestialitate, perfidie sunt meschine și imorale numai în decadență, când se apără prin ele un vid de conținuturi: dacă ajută însă ascensiunea, ele sunt virtuți. Toate triumfurile sunt morale.” (p. 42)

Un rasism masochist

Cioran cel rasist nu se poate mulțumi cu istoria poporului român. Fără imperiu, fără glorie, fără triumfuri, fără foamea de pământuri ca rușii, fără grație ca francezii, românii sunt robiți de vraja unui antidestin. Sceptici ca nişte decadenți, mirosind a glod, românii sunt un popor anistoric. Nimic nu e de recuperat din trecutul acestui neam de sfrijiți. Naționalismul romantic al românilor din veacul al XIX-lea îi pute lui Emil Cioran: mirosea prea tare a burghezie așezată.

,,Spre marea mea revoltă, naționalismul nostru a conceput România viitoare ca un fel de Elveție. Ordine, cinste, moralitate și numai atât. Dar dacă România nu-și poate găsi nici un sens de dominație în lume și nici măcar în Balcani, dacă misiunea ei se satisface în ordinea internă și apărarea granițelor, iar ideea ei istorică în cultivarea unui așa-zis specific național, care a tolerat constantele reacționare ale sub-istoriei noastre, – atunci mai bine ne dizolvăm în agonia prelungită în care ne complacem.” (p. 54).

Ce să mai? Românii suferă de psihologia unor personaje tarate, a unor abulici și a unor muribunzi spiritual. Se poate spune că suntem bolnavi ca popor de un păcat originar și că trebuie urgent să realizam un salt istoric, o transformare epocală sub stindardul unei recrudescențe a organicului românesc. Religia ortodoxă nu ne-a provocat la fanatism. Avem un ,,stil religios” (religiile au stil apud Emil Cioran) ,,labil și gelatinos” (p. 79). Emil Cioran visează la o Românie chinuită de un adânc delir mesianic, în care ,,poți deveni o lume”. (p. 99) Numai oamenii mici comit fapte mărunte. Nu ne revoltăm mesianic ca francezii la 1789 sau rușii în 1917, nu avem o armată ca soldații germani, care își trăiesc națiunea global, istoria este atemporalitatea sătească, imbecilitate etnică. Granițele și obiceiurile sunt prea puțin. Datinile strămoșești nu conving pe nimeni prin anchilozarea lor de azil. Ura politică, beneficiu al culturilor mari, ne-a ocolit. Eroii, tiranii, sângele și combativitatea: Emil Cioran ne indică alternativa generației sale la putreda viață parlamentară! Să ne prefacem că nu am înțeles? Toate invectivele ordinare pe care le-au născocit românii despre ei înșiși sunt colecționate grijuliu în Schimbarea la față a României.

,,Nu vreau o Românie logică, ordonată, așezată și cuminte, ci una agitată, contradictorie, furioasă și amenințătoare. Sunt prea mult patriot, ca să doresc fericirea țării mele.” (p. 207)

Specificul național

Manifestarea unui naționalism pe invers este urmarea absolutizării rasiste a modelului superior: orice țară și societate care nu au calitățile pretins organice, viscerale ale țărilor dezvoltate economic din prezent este – pentru ideologia rasistă – bolnavă, decrepită, blestemată la rolul unei culturi mici. Corupția, sărăcia, retardarea în România rasiștilor naționaliști nu sunt determinații generale ale societății de când lumea, determinații care se pot schimba prin modernizarea economică a acelor societăți, ci chintesența specificului național. Emil Cioran ne transmite un mesaj străveziu de xenofob: România este un contramodel perfect. Nici o altă țară, într-un acces de orgoliu dement, nu poate fi mai stricată decât România. Degenerarea socială și etnică conține sursele de mândrie inversată a rasismului etnic local. Defecte amendabile rațional și prezente în cele mai multe societăți ale pământului (dacă nu chiar în toate) sunt înălțate la statutul unor mituri tribale mortifiante.

Naționalismul negativ și autoflagelant al lui Emil Cioran este reversul naționalismul ceaușist grotesc de pozitiv. De la descântarea României la cântarea sa facem un mic pas logic.

De fapt, orice autor român care a debitat inepții pe seama specificului național (de la mizantropul Caragiale până la entuziastul Constantin Noica, trecând prin Iorga, Pârvan și chiar George Călinescu) au arborat același steag al iraționalității rasiste în orice au scris.

Emil Cioran, cu franchețea sa turbulentă și cu histrionismele sale voit paradoxale, a scris cartea supremă a națiunii române.

Schimbarea la față a României va trebui citită întotdeauna, cu o distanță civilizată, ca pe o probă a gândirii obscurantiste și a fumului otrăvitor pe care îl răspândește în urma sa ideea de rasă etnică și aberanta conștiință grandomană a istoriei ca escatologie politică.

Naționalismul lui Emil Cioran aduce cu frenologia naziștilor: o teoretizare falsă a crimei.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Doctrina rasismului la Emil Cioran

  1. camil zice:

    Ca aproape oricare alt intelectual, Cioran era și el produsul și prizonierul epocii sale, cu tot specificul, tarele și defectele ei: naționalism, xenofobie, rasism, antisemitism, voința de putere etc. Nu că acum ideile respective ar fi dispărut complet, dar oricum sunt mai puțin acceptabile și acceptate mainstream în Occident. Cioran rămâne un stilist bun, atât în română cât și în franceză, în rest…trebuie citit cu circumspecție și încadrat în contextul istoric potrivit.

  2. vicuslusorum zice:

    Sa o lasam mai moale cu marele context istoric. Asa cum au fost intelectuali de stanga aserviti Cominternului (mai ales poeti si romancieri francezi interbelici), putem spune ca au fost multi intelectuali de extrema dreapta. Cioran a fost unul dintre ei, nu vulgar, nu visceral, dar un fascist rafinat.

    Au fost si intelectuali moderati, normal la cap pe atunci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s