Economia politică și Marx de buzunar

O distanță elementară se stabilește atunci când o parte înjură și cealaltă opinează critic. Dificultatea discursului public constă tocmai în violența limbajului. Cine pune în folosință cuvintele pe post de pumni și picioare, nu-i de mirăre că primește ceea ce cere. Un tip exemplar de agresivitate este acela când limbajul obscen și vulgaritatea explicațiilor lipsesc cu desăvârșire.

Deunăzi, am citit un articol de pe blogul unui profesor universitar român, Cristian Păun, economist de profesie. Domnul Cristian Păun se revendică intelectual, după cum experiența sa de publicist o dovedește cu asupra de măsură, din familia economiștilor austrieci, Friedrich August von Hayek și Ludwig von Mises (alături de marea liotă de discipoli). Desigur, fiecare are dreptul într-o democrație liberală să aparțină oricărei tabere intelectuale dorește. Domnul Cristian Păun nu și-a însușit doar viziunea economică austriecilor, ci și maniera de a argumenta politic a acestora. Din nou, câtă vreme domnul Păun își ține la vedere partizanatele și se mândrește cu acestea, discursul public câștigă o altă voce, utilă pentru un schimb de idei civilizat.

Însă economistul cadru academic nu s-a mărginit numai la atât. Dacă orice dezbatere de idei s-ar rezuma doar la atâtica, publicul ar adormi curând. Profunzimea, spre deosebire de judecata superficială stropită cu emoții groase, nu a fost niciodată populară.

Domnul Cristian Păun îi urăște pe socialiști. Să fim expliciți: ura este într-atât de adâncă încât domnul Cristian Păun îl apostrofează cu termenul „socialist” pe oricine are opinii politice câtuși de puțin social-democrate. Dacă domnul economist ne-ar permite, i-am putea simplifica chiar mai eficient discursul, ușurându-i treaba: oricine partizanează cu stânga nu e doar neutrul „socialist”, ci chiar vitriolantul „comunist”. La nervi, îi concedem domnului Păun dreptul de a îi numi la grămadă pe social-democrați chiar „staliniști”. Trebuie să recunoaștem că este o injurie de efect, undeva, presupun, între un ins cu tipologie macho și un psihopat.

Din articolul dumnealui „Dilema socialistului: impozitarea muncii sau impozitarea capitalului?” aflăm cu stupoare că economistul de inspirație austriacă l-ar fi citit pe Marx. Da, da, Karl Marx, chiar el în persoană, părintele tuturor relelor, dușmanul de moarte al bătrânilor economiști austrieci.

Se pare că Marx ar fi adorat statul. Nu orice formă de stat, ci aceea în care impozitarea din greu a celor ce muncesc productiv, anume a capitaliștilor harnici, tenace și abstinenți cu cheltuielile lor neproductive, este la mare căutare de către angajații acestora. Se știe că un salariat nu poate fi productiv dacă antreprenorul, cu pedigree-ul său moral și intelectual, nu îi arată calea, adevărul și viața. Plus că-și riscă și pielea de pe el pentru angajați. Salariatul, ranchiunos, resentimentar, mediocru și puturos din natură, îl pizmuieşte pe șeful său suprem şi, târât de raționamentele eronate ale acestui odios Karl Marx, este ispitit, pe criterii absolut subiective, să voteze cu o seamă de parlamentari care să pună biruri aspre pe spinarea bietului proprietar de mijloace de producție. În felul acesta, statul intervine brutal în economia de piață liberă și disturbă mecanismele de la sine eficiente ale schimbului de produse. Haosul se instalează în lume și răul începe să triumfe.

În fine, să lăsăm la o parte gluma! Domnul Cristian Păun îi dă o replică lui Karl Marx atunci când acesta din urmă desparte capitalul de forța de muncă:

Ce nu înțelege socialistul este că în actul antreprenorial capitalistul (antreprenorul) și muncitorul nu sunt pe poziții divergente ci sunt forțați să coopereze pentru a putea produce și oferi pieței bunuri și servicii. Nici unul nu poate fără celălalt: antreprenorul nu se descurcă fără munca angajatului (dacă ar fi putut-o face ar fi făcut și calculele economice și ar fi manevrat și mașinăriile din fabrica sa singur) și angajatul nu se descurcă fără capitalul și abilitățile antrepenorului de a înțelege și a asuma incertitudinea inerentă pieței.

Karl Marx nu nega faptul că antreprenorul poate munci sau nu în propria sa companie sau firmă. În capitalismul recent, consiliul director cuprinde manageri de vârf care dețin acțiuni în corporația unde lucrează, dar și puri rentieri. Dacă domnul Cristian Păun, cadru academic, ar fi citit doar primele trei capitole din volumul I al Capitalului, bănuim că ar fi aflat cele ce urmează și ne-am fi scutit de o lămurire.

Conform teoriei valorii muncă, celula fundamentală a modului de producție capitalist constă în producerea generalizată și universalizată a mărfii pentru piață. Domnule Păun, produceți cumva mărfuri pe care le comercializați pe piața locală sau pe întregul mapamond? Dacă da, puteți să spuneți că munciți productiv. Dacă nu, participați cu meseria dvs. la absorbția unei părți mai mici sau mai mari din munca profitabilă de bunuri de consum și industriale. Atunci când domnul Păun lucrează ca manager într-o fabrică de sucuri, poziția sa de supraveghere și administrare a procesului muncii implică un efort susținut, dar nu produce direct nici o marfă. Cu atât mai puțin lucrează acționarul majoritar al companiei de îmbuteliat sticle de suc ce-și petrece o parte apreciabilă din timpul său jucând golf sau navigând cu iahtul în Marea Mediterană. Fără îndoială, nici ofițerul de credite care trăiește ca orice bancher din scheme financiare ce au ca mobil creșterea ratei și massei dobânzii nu muncește mai productiv decât capitalistul cu mult timp liber. Nici măcar comerciantul nu sporește cu un atom de muncă productivă marfa pe care o vinde. La fel se poate spune despre avocați, doctori, profesori, politicieni, întregul aparat birocratic de stat. Domnul Păun nu a înțeles deloc teoria valorii muncă și, de aceea, se află pe dinafara cu lecția de bază a Capitalului. Separarea între capital și muncă este ultra simplă: cei care dețin drepturile de proprietate asupra pământului, fabricii, companiei etc. pot să nu lucreze pentru că alții, cei care nu se află în posesia unor proprietăți ce produc direct și indirect mărfuri, muncesc pentru ei. Altfel, din ce ar putea trăi cei ce nu dețin nimic productiv? În timp ce proprietarii pot trăi fără să muncească pe piață, cei ce nu dețin proprietăți își vând singura lor marfă: puterea și timpul lor biologic, ceea ce se cheamă muncă. De aici distincția capital-muncă.

Domnul Păun, după cum se vede, destul de deficitar atunci când îl citește pe Marx, comite o altă imprudență:

Nu contează dacă acel timp se transformă în ceva de valoare pentru piață sau nu. Important este că muncitorul stă 8 ore la muncă pentru antreprenor și că el trebuie să fie plătit pentru asta, chiar dacă piața între timp și-a schimbat preferințele și nu mai cumpără ceea ce a produs acest muncitor.

Ne întoarcem la primele trei capitole deja amintite. Karl Marx, pardon, infamul Karl Marx pentru necunoscători, susține că produsul muncii care nu este cerut de piață anulează sensul muncii. Munca este utilă exclusiv atunci când marfa ce rezultă din ea are valoare de schimb (exchange value) pe piață și valoare de întrebuințare (use value) în consum. Domnule Păun, recitiți prima pagină din Capitalul! Vă va scuti de multe confuzii. Pentru a-l lămuri cu cele 8 ore de muncă din exemplul dat: dacă în cele 8 ore nu produci o marfă cerută de piață într-un timp mediu de producție în ramura industrială în care lucrezi și cu cheltuieli medii, adică ești sub competiție la orice capitol, vei da faliment! Domnule Păun, ultima fraza este istoria pe scurt a falimentului industriei românești în ultimul sfert de secol. Aici îi găsim și pe șomerii postcomuniști care culeg răsaduri, fac curat la hotel și spală bătrâni în Italia și Spania făcând în sfârșit, cum vă place dvs., un serviciu util și căutat de cumpărătorii din lumea largă.

Domnule Păun, atunci când moneda în circulație exprimă o cantitate oarecare de mărfuri deja existentă sau în curs de producție într-o economie de piață, deosebirea între bani și capital nu are decât un sens teoretic, ludic terminologic. E adevărat că atunci când antreprenorul încasează de la băncile comerciale sau de la stat credite pe care nu le rambursează, fiindcă nu produce nici servicii, nici bunuri pentru piață în schimbul acelui împrumut, avem o problemă gravă pentru ambele părți, indiferent dacă vinovat este statul sau debitorul (ori ambii). Până acolo însă, dacă îl concepem pe antreprenor ca pe un vicios prudent, rațional, abstinent care-și plătește ratele și dobânzile aferente la bănci în limita de timp stabilită contractual (vedeți că sunt concesiv: permit o mică evaziune fiscală pentru că statul nu este capitalist, dar nu și plata băncilor, eminamente capitaliste), capitalul este hârtie tipărită și vice versa.

Dar în universul calm și senin al domnului Păun, un mic economist burghez vulgar cum l-ar fi admonestat Karl Marx, capitalistul secretos de la Monte Carlo și angajatul chinez de la baza piramidei sociale au un inamic comun: ghiciți cine?

Statul și politicienii, pe care domnul Păun îi botează pilduitor „antreprenori politici”. Sancta simplicitas! Oare ce nume poartă acei sponsori binevoitori care îndeasă, pretutindeni în campanii electorale încinse, sute, milioane, poate chiar miliarde de dolari în buzunarele legiuitorilor ce pot scuti de o taxă, pot da un credit de stat nerambursabil, pot derula contracte în numele statului? Oare unii dintre acești eroi morali ai progresului în materie de bogăție nu ajung chiar ei înșiși să fie votați de către cetățeni?

Departe de Marx intenția de a proslăvi statul. Cum ar fi îndrăznit să creadă așa ceva cel care definea instituția politică a statului drept vândută istoric intereselor claselor sociale dominante? Pentru domnul Păun, elitele economice capitaliste figurează ca sfinții pe catapetesme. Să-l lăsăm deci să se închine! Din păcate pentru dumnealui, antreprenoriatul politic coincide până la greață cu cel economic în cele mai multe democrații liberale.

Dar toate sunt minunate în cea mai bună dintre lumile posibile. Dacă Marx l-ar fi înțeles pe domnul Păun! Din fericire, dovada că l-a înțeles cu mai bine de un secol înainte ca domnule Păun să se nască poartă un singur nume, Capitalul.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Economia politică și Marx de buzunar

  1. Pingback: Economia politică și Marx de buzunar | radupopescublog

  2. Spre deosebire de articolul meu, în articolul dumneavoastră nu văd nici un citat explicit din primele 3 capitole ale Capitalului lui Marx care să vă susțină aprecierile favorabile aduse lui Marx. Văd doar o bășcălie ieftină la adresa persoanei mele fără a fi susținută de idei.

    Nu stau eu să vă țin lecții despre cât de problematică este teoria valorii muncă: munca nu este omogenă ci eterogenă, cum explică marxistul valoarea bunurilor rare care nu au nici o valoare muncă semnificativă (ca turist descopăr accidental un artefact sau dețin un tablou vechi care între timp crește în valoare) sau cum nu poate marxistul explica pierderea pe care o ai într-o activitate antreprenorială. Aș fi foarte interesat cum ar explica marxistul faptul că eu muncesc la o bicicletă cu aburi pe care nu pot să o vând. Sau faptul că prin modificarea rarității unor bunuri valoarea unui bun crește fără ca această creștere să fie din vina muncii depuse pentru acel bun.

    Cu citate vă rog din Capitalul lui Marx cu pagina și cu sursa.

    • vicuslusorum zice:

      Trec cu vederea peste faptul ca am fost extrem de politicos cu dvs. Ati ricanat in stilul de pe Dambovita, „bascalie ieftina” si altele asemenea. O opinie critica argumentata ironic nu este taxata de bascalie decat in Rwanda, nu in Europa. Dar institutia la care predati este in standingurile internationale mai aproape de unele universitati din state cu traditii dictatoriale ca cele din America de Sud, Africa, Asia din jurul Marii Caspice, deci nu ne pune pe ganduri atitudinea de boier calcat pe salvari de un neica nimeni ca mine. Dar poate sunt eu un paranoic si ati folosit o expresie curenta in discursul academic occidental. Aflu chiar ca nu stati sa-mi tineti lectii, din nou, o scapare frazeologica ce nu se gaseste decat intr-un spatiu public intoxicat de personalitati dominatoare si, in fond si la urma urmei, anonime in marele domeniu in care acestea activeaza. Sunt acele personalitati obscure care incaseaza salarii de cateva mii de euro pe luna la celebra ASE (fara sinecura grasa de la stat), extrase din taxele unei mari multimi de studenti ce vor disparea in groapa comuna cu someri sau cu underemployed after graduation! Nu suport aerele profesorale intr-o tara de semidocti care nu figureaza in elita academica a lumii! (http://ideas.repec.org/top/top.europe.html).

      Acum, am dedicat zeci de articole pe acest blog celor trei volume din Capitalul, pe care am incercat sa-l rezum. Sunt accesibile si veti observa ca citez copios din capodopera lui Karl Marx. Ideile marxiste nu sunt inventiile mele si nici nu pretind ca am oferit o interpretare originala. De altfel, Marx nu se preteaza la interpretari decat de la un anume nivel de cunostinte in sus, pe care eu inca nu il detin. S-au scris fluvii despre Marx.

      Argumentele pe care le-am expus in acest articol sunt moneda curenta in teoria economica marxista. Puteti sa cititi volumul lui David Harvey, A Companion to Marx’s Capital (2010) si veti gasi exact aceleasi aspecte, tratate intr-un mod identic, in chestiunea teoriei valorii munca (labor theory of value). Nu de alta, dar de acolo le-am preluat, alaturi de ce am mai gasit in cartea economistulul american Andrew Kliman, Reclaiming Marx’s „Capital”: A Refutation of the Myth of Inconsistency (2006). Pentru o analiza serioasa, strict economica, vedeti chiar urmatoarea sursa, articolul mai vechi al americanului Anwar Shaik: https://docs.google.com/file/d/0BxvNb6ewL7kOdWhYSEI4OVJHTkk/edit?pli=1. Observati matematica pusa la lucru de Shaik.

      Sa ne intoarcem deci la Marx, din care ma rugati sa citez. Bag de seama ca am oferit cateva rationamente pe care nu le-am intarit cu vorbele maestrului, cu toate ca nu inteleg de ce este nevoie de un asemenea procedeu. Nu am sa citez din editia 1948 a volumului I din Capitalul (pe care am folosit-o cu multe ocazii pe acest blog), ci din varianta online, de pe marxists.org, mai accesibila.

      Marx discuta despre valoarea de intrebuintare (use value) pe care o considera esentiala pentru ca o marfa sa se vanda. Aceasta use-value seamana cu principiul teoriei utilitatii (fara ideea cantitativa de limita a marginalismului): valoarea unui bun depinde de cererea mea personala, psihologica sau materiala, pentru acel bun. Marx nu crede ca use-value se poate masura. Tine prea mult de arbitrarul psihologiei individuale. Dar Marx presupune ca orice obiect este cerut, deci are use-value, pentru a deveni marfa.

      Citez din primul capitol:

      „Prin urmare, aşa cum în valorile haină şi pînză se face abstracţie de deosebirea dintre valorile lor de întrebuinţare, tot aşa în muncile care îşi găsesc expresia în aceste valori se face abstracţie de deosebirea dintre formele lor utile, de croitorie şi ţesătorie.”

      (http://www.marxists.org/romana/m-e/1867/capitalul-vol1/c01.htm#1)

      Adolph Wagner, un economist german, l-a atacat, printre altele, pe Marx in anii 1870 pe motiv ca acesta nu acorda importanta masuratorii obiective a acestui use-value subiectiv. Marx i-a raspuns pe larg. Aici gasiti toata disputa dintre Marx si tipul de gandire utilitarista in economie: https://marxists.anu.edu.au/archive/marx/works/1881/01/wagner.htm.

      Deci, pentru Marx, ceea ce da valoare si deci pret unei marfi este doar schimbul. Fara piata, nu putem vorbi de marfa, iar exchange value e piatra de temelie a marxismului.

      „În raportul de schimb al mărfurilor, valoarea lor de schimb ne-a apărut ca ceva cu totul independent de valorile lor de întrebuinţare. Dacă facem realmente abstracţie de valoarea de întrebuinţare a produselor muncii, obţinem valoarea lor aşa cum a fost determinată mai sus. Elementul comun care apare în raportul de schimb sau în valoarea de schimb a mărfii este, aşadar, valoarea ei. În continuare, analiza noastră ne va duce din nou la valoarea de schimb ca mod de exprimare necesar sau formă de manifestare necesară a valorii; valoarea trebuie analizată însă mai întîi independent de această formă.”

      Dar ceea ce face ca doua marfuri sa fie schimbate intre ele consta in pretul lor, care este expresia valorii lor in timp de munca.

      „O valoare de întrebuinţare sau un bun are deci valoare numai pentru că în el este obiectualizată sau materializată munca omenească abstractă. Cum se măsoară însă mărimea valorii lui? Prin cantitatea de „substanţă creatoare de valoare“, aşadar de muncă pe care o conţine. Cantitatea de muncă însăşi se măsoară prin durata ei, iar timpul de muncă, la rîndul lui, îşi are unitatea de măsură în părţi de timp determinate, în ore, zile etc.”

      Acest timp de munca pentru producerea unei marfi este timpul mediu de munca necesar ca marfa sa intre si sa fie cumparata pe piata. Tehnologia existenta si gradul de diviziune a muncii sunt cele ce hotarasc timpul mediu necesar pentru producerea unei marfi. Aceasta marfa este exprimat concret in timp bani (ati auzit de indicatorul MELT – Monetary Expression of Labor Time?), dar cum timpul variaza de la un ciclu de productie la altul (dar poate stagna fara competitie si retehnologizare) acest timp este in fond abstract, el fiind o variabila ce depinde de totalitatea muncii realizabile si valoarea ei intr-o anumita perioada istorica data.

      „Timpul de muncă socialmente necesar este timpul de muncă cerut pentru a produce o valoare de întrebuinţare oarecare, în condiţiile de producţie existente, normale din punct de vedere social, şi cu gradul social mediu de îndemînare şi intensitate a muncii. Astfel, în Anglia, după introducerea războiului de ţesut acţionat de forţa aburului, pentru a transforma în ţesătură o cantitate de fire dată a fost suficientă poate jumătate din munca ce fusese necesară anterior. Desigur, ţesătorul manual din Anglia avea nevoie, pentru această transformare, de acelaşi timp de muncă ca şi în trecut, dar acum produsul orei sale individuale de muncă nu mai reprezenta decît jumătate din ora socială de muncă şi de aceea valoarea lui a scăzut la jumătate.

      Prin urmare, numai cantitatea de muncă socialmente necesară sau timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei valori de întrebuinţare determină mărimea valorii ei. Fiecare marfă în parte contează în genere ca un exemplar mijlociu al genului ei. Mărfurile în care sînt cuprinse cantităţi de muncă egale sau care pot fi produse în acelaşi timp de muncă au deci valori de aceeaşi mărime. Între valoarea unei mărfi şi valoarea oricărei alte mărfi este acelaşi raport ca şi între timpul de muncă necesar pentru producerea celei dintîi şi timpul de muncă necesar pentru producerea celei de-a doua. „Ca valori, toate mărfurile sînt doar măsuri determinate de timp de muncă solidificat“.”

      Daca un stilou este produs in 30 de secunde timp mediu necesar de munca, atunci aceasta este valoarea sa la momentul t. La t-1 valoarea sa era de 45 de secunde, la t+1 ea este poate 2o de secunde. Timpul mediu are un pret cost mediu. Competitia productiva intre capitalisti si felul in care unii ii scot pe altii din cursa prin faptul ca produc mai rapid si mai ieftin din punct de vedere tehnologic este un alt principiu fundamental in teoria valorii munca. Munca eficienta pentru producerea in massa si vanzarea la preturi din ce in ce mai mici a unei marfi este, dupa Marx, forta incredibila a capitalismului, sistemul care umple lumea de marfuri. Exista aici o admiratie neconditionata a lui Marx pentru retehnologizarea competitiva, pentru acel creative destruction pe care Schumpeter l-a imprumutat citindu-l cu respect, nu cu desconsiderare boiereasca, nu cu letargie carpatina pe Karl Marx.

      „Mărimea valorii unei mărfi ar rămîne deci constantă dacă timpul de muncă necesar pentru producerea ei ar fi constant. Dar acesta din urmă se schimbă o dată cu fiecare schimbare care intervine în forţa productivă a muncii. Forţa productivă a muncii este determinată de împrejurări diferite, între altele de nivelul mijlociu de îndemînare a muncitorilor, de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi de gradul ei de aplicabilitate tehnologică, de combinarea socială a procesului de producţie, de volumul şi de eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de condiţiile naturale.”

      Etalonul unei ore de munca este dat la Marx de industria bunurilor de lux si mai ales de timpul mediu necesar pentru a extrage o uncie de aur (si expresia ei in costuri). Pentru un economist ca dvs., cu simpatii austriece pentru etalonul aur, ar trebuie sa intelegeti imediat ca Marx accepta toate elementele capitalismului britanic de secol XIX.

      Valoarea, deci pretul mediu al marfurilor?

      „In general: cu cît este mai mare forţa productivă a muncii, cu atît este mai scurt timpul de muncă necesar pentru producerea unui articol, cu atît este mai mică masa de muncă cristalizată în el, cu atît este mai mică valoarea lui. Invers, cu cît este mai mică forţa productivă a muncii, cu atît este mai mare timpul de muncă necesar pentru producerea unui articol, cu atît este mai mare valoarea articolului respectiv. Mărimea valorii unei mărfi variază deci direct proporţional cu cantitatea şi invers proporţional cu forţa productivă a muncii care se realizează în această marfă.”

      Valoara bunurilor rare sau din abundenta? The principal of scarcity, the water diamond paradox?

      „Un lucru poate să fie valoare de întrebuinţare fără să fie valoare. Acesta este cazul atunci cînd utilitatea sa pentru om nu este mijlocită de muncă. Aşa sînt, de pildă, aerul, pămînturile virgine, păşunile naturale, pădurile sălbatice etc. Un lucru poate să fie util şi poate să fie produs al muncii omeneşti fără să fie marfă. Omul care prin produsul muncii sale îşi satisface o trebuinţă creează, ce-i drept, o valoare de întrebuinţare, dar nu o marfă. Pentru a produce o marfă, el trebuie să producă nu numai o valoare de întrebuinţare, ci o valoare de întrebuinţare pentru alţii, valoare de întrebuinţare socială.”

      O marfa = o cantitate materiala de ordinul miilor, sutelor de mii, milioanele de unitati intr-o economie care este rezultatul direct al muncii omenesti (inclusiv a muncii inghetate in masinariile din productie).

      Deci artefactele, obiectele rare nu sunt marfuri. Ele au use-value, dar nu si exchange-value (cf. citatul de mai sus).

      Si, totusi, ca o adaugire:

      „În sfîrşit, nici un lucru nu poate să fie valoare dacă nu este totodată obiect de întrebuinţare. Dacă lucrul este lipsit de utilitate, atunci şi munca cuprinsă în el este lipsită de utilitate, nu contează ca muncă şi deci nu creează valoare.”

      Pierderea dintr-o activitate antreprenoriala? Nevalorificarea competitiva a productiei. Pur si simplu, marfa pe care o produci este peste timpul mediu socialmente necesar, deci costurile > mai mari decat ale competitiei medii. Profitul este inexistent. Daca marfa are un timp mediu socialmente necesar sub competitia medie atunci realizezi superprofituri, pana ce competitia reactioneaza printr-o retehnologizare.

      Daca nu puteti sa vindeti o marfa, atunci nu este munca sociala. Este o investitie elementar gresita. Faptul ca nu exista cerere pentru ea provine fie din existenta unei cantitati indestulatoare din acea marfa (punctul de echilibru dintre cerere si oferta, chestiune discutata pe scurt de Marx in volumul III al Capitalului – nu va mai indic sursa, desi as putea), fie pentru ca acea marfa de consum se loveste de o cerere agregata slaba din partea clasei angajatilor, deoarece veniturile acestora nu acopera cantitatea de bunuri produse. Intre subconsum si supraproductie, Marx vede ca vinovata acumularea de capital constant si foamea dupa masse ale profitului din ce in ce mai mari, desi, pe fondul diminuarii numarului de angajati si a cresterii capitalului fix in productie, rata profitului scade (exista ceva neexplorat intre legea tendintei ratei profitului de a scadea si the law of diminishing returns din economia neoclasica la Marx) si piata este invadata de o cantitate de marfuri ce depaseste ca pret mijloacele de cumparare ale angajatilor obisnuiti.

      Raritatea unui bun ce nu este produs de munca omeneasca standard face ca valoarea acestuia sa fie extrem de subiectiva, dar categoria aceasta de marfuri de lux este o parte nesemnificativa din ceea ce se cheama veblenian conspicuos consumption.

      Cred ca Marx este un titan al economiei, prafuit, dar fascinant in continuare, iar discipolii sai, nu atat de mediatizati si primind fonduri grase, merita un pic de respect.

      Sper ca v-am lamurit cu labor theory of value.

      Oricum, nu austriecii fac tabla de valori in economia moderna, ci Keynes, al carui structuralism si viziunea macro a economiei il pune in umbra mult pe filozoful Mises. Marea Recesiune este tratata de urmasii lui John Maynard Keynes. Ei sunt stapanii bancilor centrale in acest moment. Ei salveaza capitalismul cel rau de la riscul endogen de a crea crize recurente, care sunt expresia unui profit nerealizat.

  3. augustin zice:

    imi aduc aminte de o replica celebra dintr-un film romanesc chiar bun din perioada comunista ,citez
    „-ce va recomanda?
    -vocea si talentul” si ca un preambul al Romaniei de astazi se inainteaza celebrele hartii de 100 de lei ,drept spaga,
    nici un om nu se poate pricepe la de toate ,inclusiv autorul acestui articol.
    domul care este moderator al acestui blog este un filosof dar nici pe departe un economist,asa ca va recomand,inainte de a trage concluzii sa ramana la capitolul filossofic si sa lase economia pe mainile economistilor.prea mult timp am avut filosofi care sa decida,sa influenteze,sa denatureze economia.
    Apropo,Romania de astazi este rezultatul filosofilor de natura domnului autor,care a lansat celebra fraza”nu ne vindem tara”uitand sa vada ce este in spate, mai precis o jefuim noi adica clasa politica si va impozitam pe ceilalti.

    • vicuslusorum zice:

      Vad ca sunteti nemultumit de hoti, filosofi si de mine. Toti la un loc. Va compatimesc indignarea.

      Din pacate, de filosofi ducem lipsa in tara asta la fel de mult ca de economisti, dulgheri sau profesori de limba romana care sa ne invete punctuatia. De impostori avem parte din plin.

      Asa ca stati linistit: nu vreau sa va conduc cumva.

  4. augustin zice:

    sunt nemultumit de filosofii care isi dau cu parera despre economie,de mecanici auto care predau limba romana,etc.
    poate ca ar trebui sa luati si ceva cursuri de logica.

    • vicuslusorum zice:

      Va atentionez politicos ca nu v-am insultat si nici nu v-am luat peste picior pana acum. Aveti ceva la obiect de spus la articol, va rog s-o faceti. Discutati pe subiect va rog.

  5. Economist cu diploma zice:

    Va multumesc, domnule Vicuslusorum, pentru articolele din „domeniul” economiei pe care le scrieti si in care faceti trimitere la o ramura a economiei pe nedrept ocultata studentilor acestei discipline. In lipsa acestora, absolventi de stiinte economice ca mine, ar ramane cu „adevarul” trunchiat si administrat fara exercitiu critic pe bancile unei facultati de cele mai multe ori pregatitoare de someri si, in mai mica masura, de intelectuali in slujba marelui capital si a altor „cozi de topor” obediente acestuia. Economia este un teren arid, aparent exclusivist, atunci cand apartine strict jurisdictiei ‘economistilor autorizati’. Si de ce-ar ramane arid cand problemele economice afecteaza intreaga societate? De aceea, o abordare interdisciplinara si filosofica este mai mult decat binevenita.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s