Poesis IX: Radu van Vid

Omul de Litere

În mediile ultraselecte ale (clar)obscurelor cenacluri literare românești, Radu Vancu figurează în panoplia capetelor „teoretice”. Doxă de carte, burdușit de lecturi la o înălțime ce umilește simțul comun, Radu Vancu descinde din figurile legendare ale erudiției sapiente. Dacă Psyche ar fi fost să se îndrăgostească de un Amor al poeziei, Radu Vancu, având perspicacitatea unui locuitor al Beoției antice (pământul care le-a zămislit pe muze), ar fi cel mai în măsură să ocupe poziția onorantă și onorifică totodată de odraslă a Lyrei. Până și prăfuitul Lucius Apuleius și-ar fi redenumit romanul său cât o curte a miracolelor. Din Măgarul de aur ne-am fi metamorfozat în Vancu de aur.

Când rareori coboară, cu un chip îngrozit de straiele sale pământești, în lumea sublunară, Radu Vancu își actualizează blogul, predă ca lector la reputata Universitate provincială din Sibiu, se întovărășește pavesian cu alți slujbași ai Poeziei, trage sporadic la măsea (nu ca în vremurile sacre ale tinereții bahice, ci așezat și burghez) și, cu mișcările unui histrion antic, dă interviuri.

Asemeni oricărui intelectual strălucit, Radu Vancu a înțeles la timp lecțiile sfinte ale artei de a fi recunoscut pentru spirit în România:

1) Verticalitatea morală declarativă și apelul la valori se deduc din realitatea cotidiană, nu în urma unei îndelungate reflecții axiologice. Binele implică a scrie după mintea ta în privința a ceea ce ai citit. A purta un respect neabătut altor intelectuali străluciți (și, neapărat, recunoscuți ca atare) întotdeauna. Ingredientele sunt străvezii de sărace: citește mult din cei consacrați deja și adoptă o poziție clară față de Bine. Îmbrățișează-i pe cei mari! În morala privată fii burghez sau măcar un creștin moderat. În politică, demască, chiar și atunci când nu ești un cititor pasionat de istorie modernă, ororile regimurilor totalitare. În materie de finanțe, păstrează o tăcere rabinică. În public, moderația tonului și aerul de arbitru al eleganței vin ca turnate. Binele are cauze sublime și efecte meritorii: te ferește de a fi mai presus sau mai prejos decât o figura mediocră, un figurant spălăcit pe scena vieții. Iar mediocritatea este platoșa ireproșabilității morale.

2) Nu contează ce ai de spus când nici nu-ți propui să brăzdezi creierii cititorilor cu întrebări finale. Însă penuria de idei scheletice trebuie contrabalansată printr-un stil corpolent. Radu Vancu, se știe, deține o frază ce-l individualizează. Șopote de cuvinte, vocabule scoase forțat din condei, cuvinte intruvabile în bagajul comun al vocabularului mediu, aluzii livrești sufocante care dau greutatea unei biblioteci ambulante – ecce Radu Vancu, cabotinul în straiele unui Jorge din Burgos! Să nu uităm, printre atâtea tehnicalități tembele și manierisme fără miez, qua-ul împrumutat ghiduș de la Patapievici, „poezia qua individuație” sună eclatant, efervescent, parabolic, ermetic, erotic, inept. Principiul se verifică cu obstinație prin fiecare execuție: fie ca fraza să-ți fie superioară sensului! Sita valorică cerne ce-i de prisos de ce-i cu folos doar prin retorică și indexul gratuit de nume. Și apoi ne întrebăm debusolați de ce arta literară din România e, de la origini până în prezent, o imitație (replica domnule Vancu) infantilă și desuetă a Franței raționale, reci, suverană în autocontrolul unei limbi franceze de mare cancelarie, o limbă fără brizbrizuri, cusături nedibace și înveșmântată în boarfe pestrițe.

3) Domnul Vancu adoră să adore. Lungi podoabe de cuvinte se preling de pe limba sa suculentă și jucăușă la răspântii: progenitura sa nu este una oarecare, ci Sebastian în vis, pricină de egocentrism pedagogic (Radu Vancu a adus pe lume un copil minune ale cărui râgâieli și scăpări fiziologice de la vârsta creșei îl predispun pe tătic la encomioane scârboase), Camelia, nevastă-sa, are pântecul Afroditei și pudoarea Penelopei, poeții-prieteni comit fapte lirice ca argonauții lui Ulise în căutarea Poeziei de Aur, iar Mircea Ivănescu, căruia Radu Vancu i-a dedicat o lucrare de doctorat și un milion de incantații și plecăciuni, figurează ca Virgiliu prin bolgiile intelighenției românești. Estimp, Radu Vancu închină, timid și curios ca o fecioară, osanale și mai marilor zilei: să fie intelectual public celebru (arondat editurii Humanitas and friends) pe care Radu Vancu să nu-l fi tămâiat ca o vestală prea puțin virtuoasă? Pentru cei care au scăpat de la ceremonie, vă avertizăm că e doar o chestiune de timp.

Poetul, criticul literar, traducătorul Radu Vancu crede în calmul valorilor (conduita cea mai placidă a unei morale sordide, de midinetă), dansează printre autori și prețiozități cărturărești, linge și sărută, dintr-o mișcare sigură, statui publice cu înverșunare și entuziasm.

Speranța sa este că tot lingușind în stânga și în dreapta (și respingând cu superioritate dușmănoasă pe cei inculți și ignari de la orgia sa verbală – nu mai spun că a avea simpatii implică a moșteni antipatiile micului trib afin), pozând într-un copil poznaș ce se minunează necontenit de bunătatea originară a lumii și de frumusețea fățișă a oamenilor (cei ce sunt aleși cu naivitate prost regizată de figurantul Radu Vancu compun chiar rețeaua de putere simbolică a intelighenției românești – edituri, reviste literare, fonduri de la stat asigură imperiul lor, cel în care Radu Vancu se „împiedică” în urma unei epifanii simulate), Radu Vancu va capta strălucirea, excelența și gloria pe propriul său scut. Nu se poate ca cel ce vede atâta Bine în ceilalți să nu fie un om bun.

Poetul

Sub capa criticului literar, Radu Vancu atinge culmi în ale frazeologiei soporifice și găunoase. Gusturile sale nu au nici un temei într-o judecată de valoare. Gusturile lui sunt simple gustări. Simpatiile stomacale dictează grila sa de lectură. Un clondir de epitete exagerate (ca rimelul strident al unei prostituate) este vărsat ritualic pe capul colaboratorilor, prietenilor sau al acelora în cercul cărora, trăgând cu pricepere de sforiile unei păpuși de câlți, se visează înscris. Trufia, narcisismul și egolatria îl definesc pe manieristul Radu Vancu mai bine ca orice. Mircea Ivănescu, poet de valoare, traducător admirabil și om de cultură excepțional, ajunge să fie confiscat în muzeul de mari animale împăiate ale unui Julien Sorel de prăvălie descins în saloanele cu intelectuali români.

Sebastian în vis este conspectul enciclopedic pe care cei doi copiști cretini imaginați de Flaubert, Bouvard și Pécuchet, și-ar fi dorit să-l vadă terminat. Radu Vancu e omul de litere pentru care tot Flaubert a scris dicționarul său imaginar. Fantezia imbecilității depășește în imaginație claritatea și rigoarea celui mai iscusit dintre filozofi.

Volumele sale de poezii sunt, dimpotrivă, recitalele soioase ale unei melancolii negre ca pământul aglomerat pe o piatră tombală seculară. În Totem și tabu, Freud definește tabu-ul ca o încastrare nevrotică a ceea ce este simultan sfânt și murdar într-o ființă (sau într-un obiect) ipostaziată ca de dincolo de prescripțiile normalității sociale. Pentru Radu Vancu, a cărui pastă poetică deprimă și zgârie la ureche, tabu-ul este tatăl mort care parcă nu încetează să moară. Ultimul său volum cu exerciții de psihanaliză codificate snob, Frânghia înflorită, confirmă scâncetele unui suflet chinuit de propria decădere și de o oribilă maledicțiune adresată unui părinte ce nu merită puterea sa paternală. Doar cei ce se simt lăuntric vlăguiți simt nevoia imperioasă de a-și emascula strămoșii pe linie paternă. Tema sinuciderii se preschimbă într-o unică șansă de a părea profund într-un suflet uscat, teatral și putred ca cel al poetului Radu Vancu.

Falsele epistole către soția sa sau anamneza prefăcută a celui care-și construiește o biografie literară sunt probe ale unei megalomanii patologice. Deliciile pe care le provoacă unora atingerea propriilor organe genitale se sublimează la Radu Vancu în juisările sale publice atunci când proptește sau sudează bizare vocabule trăsnite, aburii toxici ce se ridică dintr-un athanor fetid și slinos.

Pe deasupra, poeziile lui Radu Vancu sunt la fel de sărace în simțire, la fel de oarecare în imagistică și, no more no less, așijderi de vide în conținut ca la majoritatea prietenilor săi, foști sau actuali stâlpi de cafenea prin cenaclurile de bețivi ordinari și de drogați de pripas în care perla regală a teoreticianului Radu Vancu își azvârle licăririle mate. Printre atâtea făpturi detracate, un îngâmfat le e stăpân!

Chiar și într-o poezie cu o cadență de marș mortuar, creierul prăjit și policolor al lui Radu Vancu (citez din mărturisirile sale histrionice dintr-un interviu apărut în presa culturală) ne umple de scârbă și dezgust, ambele visceral inestetice.

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, în ziua aia când soarele de noiembrie

era călduţ ca un cadavru proaspăt

şi eu îţi muream în braţe

 

nu-mi închipuiam că aici,

unde totu-i înfricoşător de bine,

e un aer tare ca votca, îţi taie genunchii

 

şi-ţi râcâie stomacul, încât te aştept

cu fiecare zi tot mai zdrenţuit,

mai matolit, mai lihnit.

 

Tu nu te grăbi, vezi-ţi de trăitul tău,

eu o duc aici pe picioare

până o să vii tu –

 

ca ciorba acră după beţia dulce,

ca iaurtul peste ficatul cu steatoză,

ca glucoza în venele macerate.

 

Chiar dacă aerul de aici mă face cirotic,

nu te grăbi, de aici n-am unde să mai mor.

Cred. Aşa că trăieşte-ţi fericirea,

 

o să te mănânc din ochi când o să vii,

n-o să-mi ajungi nici pe o măsea, ce-i drept,

însă o să mă ţii, ca atunci, în braţe

 

sub soarele călduţ de aici,

şi poate că de data asta o să-mi revin,

îmbrăţişarea ta de mort proaspăt

 

o să-mi pătrundă ca o injecţie cu adrenalină

în inimă. Fii deci viu, fii fericit de viaţa ta vie,

oricât de ridicolă-i chestia asta.”

 

Aici te trezeşti cu obrajii arzând şi creierul

aburind în crăticioara craniului ca un cartof fierbinte,

fiert îndelung pentru o masă săracă.

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, în fiecare dimineaţă,

de pe la 4-5, în pieptul meu

un bătrân cu ochii plesniţi

 

citeşte cu degete tremurătoare

ca vocea ta de atunci

poeme despre noi în Braille.

 

Şi cum citeşte el, pământul se luminează

precum cerul la răsărit,

când se luminează de tot

 

te văd aplecat deasupra sicriului,

îmi ţii capul în palme şi strigi,

cu faţa luminată de bucurie, „trăieşte, trăieşte!”,

 

mi-e aşa de drag să te privesc,

te uiţi la mine cu ochii plini de speranţă

ai unui animal crescut pentru sacrificiu.

 

Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie

cum îşi face doctorul vizita prin saloane.

Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,

 

aşteptând paramedicii, El trece printre morminte

plin de importanţă, însoţit de arhangheli & serafimi

ca de un ciopor de rezidenţi & asistente.

 

Iar noi, morţii, ne tânguim din sicrie

precum un cârd de bolnavi din patul de suferinţă,

cerşind un diagnostic cât mai răsunător.

 

Chiar dacă rezidenţii & asistentele

ne mai ocărăsc şi ne reped, El e bun

şi răbdător şi nu se supără.

 

Are, ca orice doctor, un jurământ de respectat.

Şi, cum se apleacă peste fiecare dintre noi,

răsuflarea Lui trece prin creierele putrede

 

ca spirtul prin pâine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele

şi mortu-i o cârtiţă fluturând năucă din aripi.

Iar când paramedicii îţi spun: „e mort”,

 

aici tocmai răsare un soare strălucitor

ca primele cincizeci de vodcă

după o noapte de cumplită fericire.

 

El trece mai departe, cu cioporul strâns

ca un halat strălucitor în jurul trupului,

aplecându-se peste fiecare sicriu

 

cum te-ai apleca să arunci un bulgăre de ţărână.

Când termină vizita e aproape seară,

bolnavii tac ca după diagnostice neaşteptate

 

şi se lasă aici liniştea din camera mea de atunci,

după ce paramedicii ieşiseră şi tu vegheai

lângă bietul meu corp. Apoi e vremea viselor”.

 

Nici nu ştii de când eşti treaz. Pândind

să afli pe unde pluteşte prin cameră,

bănuieşti că vede cum răsare

 

în ochii animalului de sacrificiu

un soare negru ca primele cincizeci de vodcă

după o noapte de cumplită fericire.

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, aici a început deja.

Nu mai poate dura mult

până începe şi la voi.

 

Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte

ca dopurile de şampanie

de pe răposaţii pe care-i învelesc.

 

Cele acoperite de iarbă prea uscată

se aprind şi luminează ca trasoarele.

Al meu cel puţin aşa s-a aprins.

 

Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare

aşa cum ne-am făcut felul.

Unul cu un cuţit în inimă,

 

altul cu glonţul în creier,

altul cu venele deschise.

Însă se lucrează din greu la imagine.

 

Eu am primit acelaşi maiou flendurit

în care m-am spânzurat

şi te aştept tot cu ştreangul la gât,

 

dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,

iar Dumnezeu pictează fluturi

pe fiecare petală din ştreangul de flori,

 

atent de parcă mi-ar fi

cel mai bun prieten

bărbierindu-mă pentru nuntă”.

 

Aici te trezeşti. Cami doarme liniştită,

pijamaua cu Tweety se ridică şi coboară lent,

din pătuţ se aude motoraşul cu muci

 

din năsucul lui Sebastian.

Ca de obicei, după dezastru

lumea e perfectă.

 

Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi

cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,

când te lasă inima să-l visezi :

 

„Dragule, nu e zi să nu apară

câte unul despre care vezi imediat

că-i cam năuc, ajuns pe aici

 

ca un refugiat hărtănit de câini

& zdrenţuit de bocancii grănicerilor

& iluminat. Un tip care s-a repezit la moarte

 

la fel cum un câine hămesit se repede

la boţul din mâna hingherului.

Devastat şi totuşi plin de speranţă,

 

un copil aşteptând în fiecare zi

să vadă dragoste în ochii abuzatorului.

Îl înţeleg ca pe un frate.

 

Dragoste aşteptam şi eu, pentru că

plină de dragoste mi s-a strâns sfoara de rafie

în jurul gâtului până s-a resorbit sub piele,

 

plini de dragoste au bufnit bulgării de pământ

deasupra mea, plină de dragoste şi-a făcut

musca de sicriu treaba. Am primit însă numai

 

linişte & împăcare, turnate peste oase & lemnărie

ca parfumul de nard din vasul de alabastru

peste pletele triste. Şi abia aşa am înţeles

 

că dragostea e sfoara de rafie, dragostea

e boţul din mâna hingherului,

dragostea e vânătăile de sub ochii

 

plini de speranţă ai copilului. Şi poate că

dragoste e numai spaima cu care-l privesc

pe fiecare refugiat hărtănit de plăgi & speranţe,

 

rugându-mă să nu fii tu. Zi de zi, precum copilul

privindu-şi în ochi călăul, mă uit în ochii celui ce intră

şi mă rog să nu fii tu. Rămâi unde e dragoste,

 

dragule, lasă spaima să-mi ungă trupul

pentru altă îngropăciune cu parfumul ei de nard,

tu vezi-ţi de Paradisul CamiSebastian & fii dragoste.”

 

Te strecori încet, pe bâjbâite, afară din cameră,

parchetul scârţâie sub tălpile goale, dai drumul

calculatorului, trebuie să ajungi repede la Undenied.

 

Şi luna care răsare încet în colţul veluxului,

şi coolerul bâzâind încet, şi inima refugiată

adânc în gât undeva, şi hohotele înăbuşite –

 

toate se vor repeta iar şi iar, pentru că ştii

că are dreptate, şi pentru că ştii că nu vei putea

nicicând să fii dragoste. Pur şi simplu nu.

 

Când inima ta va fi aproape dragoste, cineva

se va repezi la ea ca la boţul din mâna hingherului.

Îl înţelegi ca pe un frate.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Seria Poesis și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Poesis IX: Radu van Vid

  1. Pingback: Poesis IX: Radu van Vid | radupopescublog

  2. capricornk13 zice:

    Ce-i cu tine? De unde atata ura, atac la persoana?

    • vicuslusorum zice:

      Nici vorba de ura. Eu vorbesc de pretinsi poeti. Persoana lor, in afara „poeziei” lor, nu ma priveste.

      • capricornk13 zice:

        Nu ataci persoana?! Vicus, sintagma „suflet uscat, teatral si putred” o fi vreo descriere obiectiva, s-o referi la altceva decat omul respectiv? Hai, domnule, fii barbat, ce dracu!

      • vicuslusorum zice:

        Nu cunosc persoana in carne si oase. Nu am discutat niciodata cu ea. Dar daca cineva scrie in felul descris de mine, dvs. ce suflet ati putea spune ca are?

        Dvs. nu ma cunoasteti personal, dar puteti sa spuneti orice despre emotiile si gandurile mele, din moment ce le gasiti in sute de moduri pe acest blog.

        Nu inseamna ca imi atacati persoana daca spuneti ca am o minte tampita, dubioasa sau mai stiu eu. Trebuie doar sa imi aratati unde ati vazut aceste insusiri in scrisul meu.

        Deci nu despre persoane reale, despre care nu avem habar, discutam aici.

      • capricornk13 zice:

        (nu folosi te rog pronumele de politete, nu e cazul – multumesc)
        Pai mi-era clar ca nu cunosti persoana, descrierea ta nu are nicio legatura cu ea. Si descrierea scrisului, care nu este foarte argumentata, ci mai degraba pamfletara si pasionala, nu prea are legatura cu ce scrie, dar aici vorbim, poate, deja de gusturi – am citit toate volumele de poezie ale lui Radu Vancu, plus vreo doua de critica si mi-au placut foarte mult.
        Indiferent ce cred eu despre emotiile si gandurile tale, exprimate aici pe blog, nu le voi confunda niciodata cu tine insuti. Mi se pare cel putin hazardat sa te apuci sa tragi concluzii despre sufletul cuiva pornind de la o umoare de dimineata mazgalita pe blog.

      • vicuslusorum zice:

        Am inteles ca iti place Radu Vancu. Ok. Am insirat cateva puncte critice in polemica mea. Puteam sa le intaresc cu exemple lungi si plictisitoare, dar mi-ar fi luat cateva zile de scris. Nu am suficienta energie pentru asa ceva. Nu merita efortul. Mai bine explica-mi cum e aceasta sarbatoare a spiritului din moment ce umoarea ta de a-ti fi placut este mai mult de o mazgaleala matinala.

      • capricornk13 zice:

        Pai tocmai, eu n-am sustinut nicio clipa ca faptul ca mie mi-a placut ar fi mai mult de o chestiune personala, sintagma ‘umoare matinala’ nu era acuzatoare 🙂 Nu te pot convinge argumentat (nu sunt calificata) niciodata de valoarea poeziei lui Radu Vancu, deci nici nu are sens sa incerc. Ce n-am inteles este cum te poti exprima cu atata aplomb despre caracterul si sufletul cuiva pe care nu-l cunosti pornind de la opiniile tale (subiective, personale) despre ceea ce scrie.
        Un mic exemplu: eu una sunt convinsa ca exista admiratie sincera in sufletul oamenilor pentru creatiile intelectuale, artistice ale altcuiva. Ar trebui ca, dimpotriva, sa trag si eu concluzia ca tu vrei numai sa epatezi si sa te inscrii in cercul smecherilor care s-au prins ca e cool in Romania de azi sa fii de stanga, e noul trend, noul Dolce e Gabanna al intelectualilor tineri, pentru ca admiri gandirea lui Marx?
        Or cam asa procedezi tu cu Vancu, tragi concluzii ferme despre tinuta lui morala, prezumand delicte de atitudine si interese meschine in spatele tuturor pozitiilor sale. Eu una cred c-ai avea o mare surpriza daca l-ai cunoaste…

  3. anojn zice:

    Bună serie. Nu cred că sunt singurul care se bucură că ați mai scris un episod, până și R.V. ar trebui să se bucure, cumva.

    Mă uitam peste Sebastian în vis și peste Poesis International într-o librărie, pentru a căuta fundamentele articolului, și răspunsul la o întrebare devenea tot mai neclar. Ce-i cu oamenii ăștia? Pornisem de la presupoziția că ar fi poeți, însă citindu-i se pierdea acest înțeles. Cunoașteți probabil acea analogie pentru înțelegerea infinitului: timpul necesar pentru ca o maimuță care bate la mașină să scrie Hamlet. Impresia era că citeam astfel de producții, însă, în loc de taste-simbol, fuseseră apăsate taste-cuvânt, și nu aleatoriu, ci în jurul unei teme. Nimic peiorativ în asta: dar ce-i cu oamenii ăștia? Încearcă „să spună lumea”? Să-și spună durerea, tragică în micro-orizontul propriei vieți, banală și comună în orice aranjament textual? Acesta ar fi un prim punct.

    Apoi, de ce toate acele cuvinte-ciorbă reîncălzită? Nu s-a înțeles încă faptul elementar că oricât ai de mult ai scrie „dragoste” și „liniște” nu ai să obții nici dragoste, nici liniște? Apropo de poesis : http://fractalontology.wordpress.com/2007/10/11/machinic-autopoesis/ , http://fractalontology.wordpress.com/2007/05/17/autopoesis/ . Se poate ca băieții de la Fractal Ontology să poată fi acuzați de „frazeologi[e] soporific[ă] și găunoas[ă]”, dar nu aveți impresia că altfel se respiră în limbajul lor? Că, deși e poate mai puțină înțelegere, este mult mai multă libertate și o mult mai mare posibilitate de a da sens la ceea ce ai citit, nu doar de a-l lua de-a gata?

    În fine, vroiam să ajung si undeva prin comentariul ăsta. Articolele din seria dvs. Poesis e o indicare a lui „așa nu”. De ce? Mai suportă poezia laude? Mai poate fi aplaudată „la scenă deschisă” (e de dorit să fie?)? Sigur, te bucură încă intimitatea contactului simbol-text-înțeles-individ, dar mai poate fi asta apreciat, mai poate fi spus și altuia „uite, o poezie bună”? Nu aș vrea să fiu un utilitarist hedonico-egalitar, dar există vreo diferență – în termeni de plăcerea actului – între cititorul de poezie și gamer-ul online, între creatorul (generatorul?) de poezie și programatorul/ designerul de video games? Și atunci, dacă diferența e inexistent-irelevantă, nu se poate spune că, dincolo de gustul pentru jocul X/ poezia lui Y, singurul marcator al valorii și catalizator pentru o apreciere onestă este numărul de vânzări avute? E banal ca adevărul, trăim într-o „estetizare a lumii” condusă de „capitalismul artist”, în cuvintele lui Lipovetsky & Serroy. Perversitatea fiind că, deși despre „bun” vorbesc doar vânzările, dinspre „rău” se poate vorbi de „sărăcie în simțire, conținut vid etc.”.

    • vicuslusorum zice:

      Hai totusi sa nu devenim metafizici. Poetii romani tineri nu sunt niste pasari cantatoare naive si devotate cauzei artistice. Sunt oameni care vor prestigiu, reputatie, burse ICR si alte ejusdem pharinae.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s