Stânga și Dreapta

Substanța psihică din care răsar convingerile politice de stânga și dreapta este, în ultimă instanță, doar una morală.

Adepții dreptei cred întotdeauna în Dumnezeu. Dacă divinitatea lor supremă coincide sau nu cu teologiile existente, nu prea contează. Importantă este existența unei supraordini finale a naturii, în care legile ascunse ale firii sunt de nestrăbătut cu rațiunea. Fiecare om și fiecare generație refac aceleași drumuri de când e lumea. Răul și binele sunt codificate într-o poveste metafizică saturată de sentimente religioase. Viața cunoaște o ordine repetitivă. Cei aplecați spre matematică îmbrățișează cu ușurință dreapta. Câtă vreme găsesc o organizare internă, chiar și ascunsă, în univers, sufletele lor sunt fericite între câteva limite prestabilite. Adâncirea a ceea ce este Bun ia locul extinderii domeniului cunoașterii. Orice cercetare e o confirmare a unor supoziții a priori.

Două dureroase întrebari îl lovește din plin pe acest fel de om. Prima: dacă există, într-adevăr, o geometrie superioară a vieții, de unde atâta imprevizibil, de unde atâta nedreptate, de ce răul continuă să roadă la temelia unui cosmos prietenos? Câte păcate trebuie spălate? Și ce Dumnezeu permite atâta oroare între ființe umane și chiar în natură? De ce excepțiile produc absurditate în sistemele celor ce gândesc în scheme logice complete? Nici un teolog nu a depășit convingător problema teodiceii.

A doua întrebare: cei care se cred buni în virtutea credinței lor în Dumnezeu, cei care au primit o învățătură recurentă și de infinite ori experimentată, sunteți voi oare buni? Oare v-ați scrutat voi faptele? Sunteți la înălțimea credinței pe care o predicați? Pentru a nu se judeca prea aspru pe ei înșiși, credincioșii inventează imposibilitatea de a acoperi distanța dintre om și Dumnezeu și o întăresc printr-un fiat antitrufie.

De aceea, biografiile lor aduc adesea o ofrandă ipocriziei, iar scuzele lor teologale par versiuni justificatoare ale multor abateri si crime felurite.

Omul de stânga, pe de altă parte, se vede dezrădacinat de o metafizică pe care o privește ca înșelătoare. Scepticismul sau este dublu: recunoașterea neputinței sale de a fi bun îl roade și atunci preferă s-o lichideze cu morala. El este mai credincios la început decât fratele său de dreapta. Rațiunea sa limitată îi e de ajuns pentru a își asuma biologia sa. Ruptura de eternitatea unor mișcări și forțe hotărâte de voința divină îl împing spre constatarea dureroasă că moartea sa este doar un alt capăt de drum, un final fără ieșire. Ceea ce rămâne este doar timpul și spațiul de aici, cunoscute, de aceea modificabile. Plasticitatea istoriei ia locul legităților metafizice. Perfecționarea metodelor raționale de a stăpâni natura e o prerogativă a celui care vrea s-o rupă definitiv cu trecutul său ancestral, cu sine însuși, cu ziua de ieri și chiar cu prezentul. Pasiunea de a căuta o ordine într-o lume de dincolo nu moare, ci este înlocuită cu visul unui paradis terestru. Știința și raționalizarea vieții sunt instrumentele ce vor duce dacă nu la finalul suferințelor umane sub primatul nevoilor fiziologice, cel puțin la atenuarea naturii noastre animalice. Finalul istoriei chinuite e o grădină a Edenului artificială, un azil al tinerilor.

Cinismul, ipocrizia și orbirea morală în dreapta, radicalismul activ și nemulțumirea de sine paroxistice la stânga.

Într-o dialectică trăznită, dreapta se comportă ca o stângă aflată la capătul Istoriei (dar ce sfârșit mizerabil de terestru are această istorie pentru dreapta), iar stânga este o dreaptă furibundă și evlavioasă într-un marș spre Țara Canaanului, spre casa lui Israel, uitând că lumea de dincolo exclude orice transfigurare pământească.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Stânga și Dreapta

  1. nraducanu zice:

    Cred ca abordarea unei teme atat de vaste cum este diferentierea intre spiritul de stanga si cel de dreapta ar merita o analiza mai profunda, chiar si pentru ca unora li se pare caduca dihotomia spectrului politic in domenii antitetice. O spunea undeva H. R. Patapievici: “Pentru mine e clar ca notiunile de stanga si dreapta , azi, dupa inversiunea de sens produsa de monstruozitatile totalitare, si-au pierdut intelesul”. Afirmatia disparitiei criteriilor ce ar mai permite distinctia intre cele doua mari curente ale gandirii politice contemporane are la baza o atitudine deloc neutrala. Cu vreo 80 de ani in urma, filozoful francez Alain scria: “Cand sunt intrebat daca distinctia intre partide de dreapta si partide de stanga, oameni de dreapta si oameni de stanga, mai are vreun sens, primul gand care imi trece prin minte este ca cel care imi pune aceasta intrebare nu este in mod cert un om de stanga”.
    Intre stanga si dreapta exista o frontiera, care nu se reduce la credinta in Dumnezeu sau faurirea unor convingeri ateiste. Mai curand ea izvoreste din respectarea de fiecare a unor valori spiritual diferite, nu numai in politica, ci si in mai toate domeniile: social, cultural, familial. Batranul politolog Italian Norberto Bobbio scria in cartea sa “Destra e Sinistra”(1994): “Criteriul cel mai frecvent utilizat pentru a distinge dreapta de stanga il constituie atasamentul mai mic sau mai mare de idealul egalitarismului, care – alaturi de cel al libertatii si pacii – sunt motivatiile supreme pentru coeziune si lupta politica.” Dupa Bobbio omul de stanga este egalitarist, adica porneste de la convingerea ca cea mai mare parte a inegalitatilor care il indigneaza si pe care ar vrea sa le faca disparute, sunt sociale si deci eliminabile. Omul de dreapta, in schimb, este inegalitarist: pentru el inegalitatile din societate sunt naturale, tin de natura omului si deci nu pot fi eliminate. De aceea egalitaristul tinde sa atenueze diferentele intre oameni, in timp ce inegalitaristul – sa le accentueze.
    Omul de dreapta considera lumea dominata de o mica elita, care prin educatie sau ereditar, este destinata sa conduca masa poporului, amorfa sau supusa unor impulsuri contradictorii si necontrolabile. El, cel de dreapta, este patruns de superioritatea grupului sau comunitatii din care face parte (rasa, natiune, regiune natala, etc.) fata de toti cei ce nu ii impartasesc parerile. E o convingere care, absolutizata pasional, duce la nationalism sovin si xenofob, dand interpretari denaturate diferitelor momente din istorie. Omul de dreapta, de pilda, pune semn de egalitate intre comunism si fascism, trecand sub tacere deosebirile structurale ce le caracterizeaza.
    Spiritul de dreapta este, de cele mai multe ori, dominat de misticism, de inlocuire a actiunii cu credinte fie religioase, fie superstitioase. Sunt cunoscute cazurile unor oameni de cultura cu convingeri de dreapta, care practica cu sinceritate o serie de rituri naïve impuse de biserica sau de secte, ori care acorda credit prezicerilor horoscopului.
    Omul de dreapta evita de regula a lua in consideratie contradictiile izbitoare ale capitalismului: somajul care sugruma milioane de persoane, ecartul ce se casca intre paturile bogate si cele sarace in interiorul societatii, conflictul latent intre tarile opulente din nord si mizeria sudului, care provoaca uriase migratii pentru supravietuire. De cele mai multe ori omul de dreapta este partizan al reducerii rolului statului in economie, al lasarii cat mai libere a fortelor pietii, reglate doar de mitica “mana invizibila” a cererii si ofertei.
    Ar mai fi inca multe de spus pentru caracterizarea profilului omului de dreapta, care – sa nu ne facem iluzii – este in plin mars in societatea romaneasca, cu toata aparenta ciocnire electorala ireconciliabila. Si revin la Norberto Bobbio, care a studiat cu atentie fenomenul confruntarii de curente, atat in sanul dreptei, cat si in al stangii. El afirma ca: intotdeauna este mai plauzibila o alianta intre dreapta extremista si dreapta moderata, liberal-conservatoare, decat intre cei de dreapta si cei de stanga. Si aceasta, deoarece opozitia intre moderati si extremisti este de metoda, in timp de opozitia intre dreapta si stanga pune in joc valorile. Iar conflictul dintre valori este mult mai puternic decat opozitia de cai si metode. Bineinteles, daca stanga isi respecta valorile si nu le cedeaza cu usurinta…

    • vicuslusorum zice:

      Egalitatea e definita oarecum altfel la dreapta si mi se pare ca stangistii ocolesc aceasta perspectiva chiar in defavoarea lor. Dreapta asociaza inegalitatea cu un merit social, dar si innascut (numai merit nu e). Cei harnici, cinstiti, onesti ajung sus in societate prin meritele lor. E o egalitate a meritelor ce consfinteste inegalitatea sociala. Un om luminat ar trebui sa denunte minciuna acestor virtuti. Valorile dreptei sunt cele pe care stanga le judeca drept false.

  2. nraducanu zice:

    Cred ca mai trebuia sa adaog la comentariul meu de mai sus si ca „substanta psihica din care rasar convingerile politice de stanga” este altruismul, in timp ce aceiasi substanta, la cei de dreapta, este predilect egoismul. Altruismul, adica simpatia pentru cei saraci, oropsiti, marginalizati din diverse motive de rasa religie sau nationalitate, convingerea obsesiva ca trebuie sa te dedici permanent imbunatatirii soartei lor.
    Social-democratia are in programul sau egalitatea de sanse, ceeace e gresit. Despre ce egalitate de sanse poate fi vorba intre un copil de taran sau de muncitor necalificat, comparat cu progenitura unui oligarh milionar sau chiar al unui inalt functionar de stat ? Cei din urma au toate sansele de a termina scoala si a urma universitatea, in tara sau strainatate, in timp ce pentru celalti, proveniti din paturile sociale inferioare, sansa aceasta e foarte redusa. Orice miscare sociala sincera trebuie sa militeze pentru egalitate, iar nu pentru egalitate de sanse.
    In ce priveste credinta in dumnezeu drept criteriu de distingere intre stanga si dreapta, recomand sa cititi pe blogul meu (nraducanu.wordpress.com) la data de 12 decemdrie 2008 articolul intitulat „Crestinism si politica” in care fac recenzia cartii lui Heiner Geißler „Ce ar spune Iisus astazi?”. Este cartea unui crestin democrat, deci om al dreaptei politice, care descifreaza in Noul Testament caracterul revolutionar al invataturilor lui Iisus Christos si deturnarea acestor idei de stanga de catre bisericile crestine in secolele ce au urmat.

    • vicuslusorum zice:

      Nu cred in categorii gen ‘altruism’ sau ‘egoism’. Sunt derivate ideologice tampite. Ce reprezentari au ele in realitate? Suficient cu atatea „isme” ce impaclesc mintea.

      Una e cand mi-e mila de cineva in suferinta si il ajut, alta este „altruismul”. Cand nu-i dau unui tigan ce cerseste (da, imaginea tipica din transportul bucurestean 2014), nu o fac din egoism, ci din scarba „rasista” pentru toti tigani interlopi pe care trebuie sa-i suport in cotidian.

      Va repet: conservatorii, cei ce cred ca societatea are o ordine ierarhica buna si ca exista un angrenaj de „valori” eterne care coordoneaza natura umana, isi justifica pozitia sociala ca fiind una morala dreapta.

      Nu e nevoie sa picam in mirajul abstractiunilor ca sa ii examinam asa cum pretind ca sunt.

      Am mai spus-o si in alte locuri: fara intelectualisme. Eu unul nu ma consider intelectual.

  3. Alex zice:

    Nu e ipocrizia o condiție ca să fii moral după cum susținea Nietzsche?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s