Andrew Kliman și problema transformării

În 2007, economistul american Andrew Kliman, profesor la o universitate modestă ca prestigiu din Statele Unite (Pace University), publică o carte scurtă, incisivă și profundă supranumită oarecum pompos Reclaiming Marx’s Capital. A Refutation of the Myth of Inconsistency, ce adună atât vechi contribuții sub formă de articole științifice deja cunoscute unui cerc îngust de cercetători, cat și cercetare proaspătă. Ambițiile tezei economistului Andrew Kliman rezidă în modul în care transformarea valorii de schimb timp mediu de munca din Capitalul în bani, adică prețuri, nu reprezintă o înțelegere corectă, justificată de intențiile inițiale ale lui Karl Marx (nu și de suprainterpretarea luxuriantă la care a fost supusă opera sa, frecvent trădând-o), a teoriei valorii muncă. Andrew Kliman se lupta mai ales cu discipolii originali ai marxismului din ultima jumătate de secol. Referințele sale sunt abundente și acoperă toată plaja revistei literaturii în materie de marxism contemporan.

Teoria valorii muncă (despre care cred cu tărie, ca supoziție științifică ce ar trebui empiric verificată de milioane de ori pentru a-i testa gradul de adevăr, că este neglijată intenționat de granturi academice serioase) suspectată de a fi pură metafizică (deci o eroare sau doar o aporie din punctul de vedere al cunoașterii științifice), se prezintă în schema marxistă după cum urmează: orice marfă (serviciile sunt intangibile și, deși paradigma marxistă li se poate aplică fără nici o schimbare majoră în afara abandonării ideii materiale de plusvaloare, ele nu se concretizează într-un produs) are un preț ce depinde de 1) costurile materiilor prime și prețul mașinilor folosite în producție (să denumim întreaga combinație capital constant și să o legăm de nivelul de dezvoltare tehnologică la un moment istoric dat) plus de 2) costurile cu angajații, care la rândul lor dețin însușiri productive ce variază în funcție de tehnologia disponibilă. Cele două componente de cost introduse în producție își exercită puterea internă printr-un proces recunoscut social ca fiind muncă. Acțiunea contopită prin muncă a tehnologiei și a angajaților nu înseamnă nimic pentru acționari dacă nu se vinde cu o diferență pozitivă, numită profit, între încasările finale și cheltuielile aferente. Pentru un capitalist munca este un mijloc necesar, nu un scop în sine. Marx redă algoritmul antreprenorului universal ca B-M-B’, în sensul în care un capitalist deține un capital financiar pe care îl investește în cele două componente deja amintite, pe care le „consumă” ca pe orice alta marfă (în cazul de față, muncindu-le), pentru ca produsul muncii, anume marfa, să fie vândută pe piață unui alt consumator în schimbul unei sume mai mari decât cea investită la început.

Cum bietul antreprenor nu plutește într-un abis logic în care orice i se întâmplă este rezultatul unor deducții logice finite, ci trăiește, ca noi toți, într-o societate condiționată istoric, prezența altor capitaliști cu care se află în competiție îl forțează pe orice antreprenor să inoveze permanent (sau ceea ce Marx descrie în formula „revoluționarea mijloacelor de producție”) marfa. A crea o marfă nouă poate fi o idee genială, de aceea știința și tehnica evoluează pas cu pas cu economia de mărfuri industriale, până ce competiția intră în scenă, tulburând apele liniștite ale celui care produce pentru a vinde (de fapt, competiția, mai dezvoltată sau dimpotrivă, a fost de la bun început în peisajul social al capitalismului). Dar cum inventarea de noi produse aparține departamentului de cercetare și dezvoltare ce anticipează viitorul cu mai multă sau mai puțină eficiență, mărfurile existente sunt doar costuri înainte de a fi cumpărate. Capitalistul trebuie să-și coboare cheltuiala. El se află într-o cursă contra cronometru cu toți ceilalți antreprenori în căutare de profituri, nu de rente, taxe, tâlhării de rând, moșteniri, pensii, burse sau salarii (bugetare). Presupunând o cerere medie dată (și anulând deci fluctuațiile ei pe un termen redus de timp), singurul mijloc prin care un capitalist își poate diminua costurile este prin producerea unui număr cât mai mare de mărfuri într-un timp cât mai scurt. Eficientizarea și perfecționarea muncii sunt dezideratele sale. Prin faptul că o marfă este produsă într-un timp redus față de timpul mediu de pe piața unui produs similar, capitalistul reușește să vândă mai mult și mai repede decât competiția, realizând, în terminologie marxistă, superprofituri. În același act marfa își pierde din valoarea monetară (sau de muncă) pentru că este produsă mai repede, deci mai ieftin, și se vinde în cantități uriașe, comparativ față de trecut, pe piață. Cu cât valoarea de schimb dintr-o marfă scade, cu atât valoarea sa de întrebuințare este distribuită la câți mai mulți consumatori. Expresia istorică a acestei afirmații este situația în care munca unui operator de fabrică din China actuală rezultă în, să zicem, 100 de perechi de pantofi în 8 ore de muncă (valoare sa de schimb este joasă pentru că valoarea de schimb a unei perechi de pantofi este redusă: timpul de muncă reprezintă un cost pentru 480 de minute/100 de perechi de pantofi), dar care se comercializează la sute de milioane de clienți globali, care le folosesc cu spor.

Costurile de timp constituie grija arzătoare a capitalistului. Pentru Marx, tehnologia existentă trebuie perpetuu îmbunățită pentru ca timpul mediu necesar în producția de mărfuri într-o societate istorică să scadă direct proporțional. Calitatea unui robot este viteza cu care produce o cantitate cât mai mare de mărfuri standard. Din păcate, toată valoarea în bani (iar pentru Marx singura valoare realmente socială sunt banii, care exprimă valoarea de schimb de toți recunoscută: munca productivă medie) pe care o transferă mașina mărfii se regăsește în costul său de achiziționare. Deprecierea unei tehnologii existente se face (presupunând chiar, ceteris paribus, că nu ar exista presiunea inovării tehnologice) de la sine: în secunda în care un robot industrial a produs ultima unitate de marfă ce îi acoperă ca preț costul său inițial de achiziționare (Marx nu oprește timpul de muncă productivă mediu necesar exprimat în bani la ziua în care mașinăria iese din fabrică), atunci robotul este bun de aruncat. El trebuie înlocuit cu altul identic sau cu unul ce muncește într-un timp mediu social necesar adecvat cerințelor competiției din acel moment și, deci, a cererii pieței.

Forța salarială se îmbunătățește în timp ca și tehnologia pe care operează, doar că în vreme ce munca în timp a unei mașini este cumpărată de la început în intregime prin prețul plătit pe o anume tehnologie, oamenii își vând forța de muncă în fragmente temporale ce fluctuează în funcție de un contract hotărât nu de către mecanici și de ingineri, ci de un contract legal semnat de către aceștia în calitate de forță de muncă vie. Legalitatea unui contract depinde exclusiv de ansamblul politico-juridic dintr-un interval istoric asumat, care la rândul său rezidă într-o teorie morală a societății din același interval. După cum era moral și legal ca un copil de 8 ani să lucreze câte 12 ore pe zi în minele de turbă din Scoția la 1850, tot la fel este firesc și legitim ca un miner din Rusia sovietică să petreacă doar 8 ore sub pământ la 1950 în schimbul unei sume de bani mai mari exprimată în mărfuri de consum decât a unui profesor de pian din epoca victoriană ce nu simțea nici un pic de milă pentru exploatarea prin muncă a minorilor, alții decât cei pe care îi medita în particular. Moral este doar ce produce profit în condițiile istorice de producție date, nu și mâine sau ieri. Sfântul Duh nu se regăsește nici măcar ca o umbră pe banda de producție fordiană.

Profitul este realizat în teoria economică marxistă prin diminuarea intenționată a costurilor forței de muncă sub valoarea mărfii produse de aceasta prin exercițiul muncii. În concluzie, dacă un tricou de firmă costa în anul 2014 100 de euro, defalcăm prețul său ipotetic astfel: 100 = 20 de euro costuri cu mașinile + 20 de euro taxe + 10 euro costuri de transport + 50 de euro valoarea în bani a produsului final al muncitorilor (de fapt, angajații sunt responsabili și de crearea celor 30 de euro pentru stat și pentru costurile de transport). Tehnologia are un cost fixat de prețul de cumpărare. Statul stoarce sume stabilite arbitrar, dar acceptate de toți. Transportul este un serviciu furnizat tot de un capitalist, ca atare se supune aceleiași teorii a valorii muncă. Toate aceste fragmente sunt costuri venite ca din afară pe spinarea capitalistului. Însă antreprenorul plătește doar angajatului un salariu. Cu statul sau cu alții asemeni lui, capitalistul se simte pe picior de egalitate sau inferior. Cu salariatul, constrâns să muncească pentru a supraviețui, antreprenorul este doar superior. Degeaba produce angajatul marfă în valoare de 80 de euro, dacă prin contractul de muncă semnat înaintea prestării muncii sale salariul său se divide astfel încât primește doar 25 de euro pe fiecare tricou produs. Surplusul de bani creați (dar nu plătiți), pe care Marx îl intitulează plusvaloare sau plusprodus, este sursa profitului. Dacă angajatul nu ar consimți să muncească mai productiv decât este remunerat, profitul ar dispărea. Cei 55 de euro creați în produs, dar neplătiți forței de muncă, este mai degrabă profitul mediu din acea ramură de producție pe care antreprenorul îl asumă ca necesar pentru stabilitatea firmei sale. Dacă antreprenorul nu și-ar exploata productiv utilajele și angajații, de el nu ar fi stăpânul muncii sociale, dacă munca însăși nu ar fi disciplinată prin forță, interes și calcul, capitalismul și lumea moderne ar înceta să mai existe.

Oare nu este limpede cu ochiul liber că teoria valorii muncă, rezultatul principiilor economice engleze pe care Karl Marx le-a unit și le-a explicitat în prima secțiune a Capitalului (primele trei capitole), este cea mai puțin psihologică, cea mai săracă metafizic privire aruncată asupra realității materiale a lumii noastre? Nici o fereastră de dincolo de ceruri nu se deschide peste universul biologic al societății umane în opera economistului Karl Marx. Singurele idealuri conceptibile ale speciei umane sunt, prin urmare, cele pe care ființa umană, părăsita și alungată de Dumnezeu, și le dă sieși. Nici o revelație, adio hocus pocus, nimic divin, duhul nu se desparte de trup și nici nu are unde se refugia. Karl Marx se voia un Charles Darwin al științelor sociale. Ce a reprezentat genetica pentru confirmarea teoriei evoluționiste în perioada 1930-1950 nu s-a petrecut încă în economie. Când ceva comparabil geneticii se va inventa (și poate nu suntem departe de acel moment), Marx își va recăpăta meritul epistemologic de părinte fondator al științelor sociale. Nu ne-am mira dacă cei care nu l-au citit niciodată pe Marx vor merge de unii singuri, ghidați de căutarea adevărului, pe aceleași căi, presărate cu date empirice, pe care le-a intuit singur Karl Marx. Confirmarea inegalității și a polarizărilor sociale din capitalism o găsim recent în cartea francezului Thomas Piketty. Altele, ghicite ca prin farmec de german, descriu o realitate nu mult diferită de cea a economiștilor contemporani. Câtă vreme nu vom înceta să fim dominați, torturați, încântați de valoarea de schimb a tuturor produselor și serviciilor sociale, Marx este de neocolit.

Problema transformării

Andrew Kliman exprimă algebric, ca mai toți economiștii ce se ocupă cu problema transformării valorii-munca în prețuri la Marx, prețul de achiziție al materiilor prime, clădirilor, tehnologiei ca fiind dat. Prețul introdus (input) în producție, și care este doar un cost necesar și nemanipulabil pentru antreprenor dacă gradul de competiție de pe piață permite o anumită libertate de alegere a mărfii dorite, este, conform teoriei valorii muncă, expresia unui timp de muncă mediu socialmente necesar. Acest cost trebuie scăzut din costul produsului final (output).

Marx nu vorbește nicăieri pe parcursul volumului I al Capitalului despre un sistem dublu (dual system în terminologia literaturii marxiste) în care prețurile mărfurilor sunt separate de valorile de timp mediu necesar în vederea producerii lor. Pur si simplu, valoarea unei mărfi are din start un preț ce exprimă cantitatea de muncă umană și mecanică mediu necesară dintr-o anumită societate. Un produs finit ca un stâlp de electricitate e compus din câteva produse intermediare și (in)utile în sine care formează prețul final al stâlpului. Costurile acestora sunt determinate de câtă muncă umană și tehnică s-au risipit în realitate pentru a se cristaliza în acel produs. O oră de muncă are un preț transferat în întregime sau în părți egale mărfii respective. Deși sistemul dublu în care un bun deține o valoare în bani și o valoare în timp de muncă mediu socialmente necesar ce nu pot coincide decât parțial este o interpretare posibilă a operei lui Karl Marx, aceasta nu se regăsește la Marx. Munca fără o expresie monetară nu are valoare de schimb, deci, pentru Marx, nu este muncă socială, ci risipă de energie și materie în afara pieței. Valorile muncă și prețurile lor sunt interdependente și depind exclusiv de timpul de producție mediu necesar pentru a valoriza cu profit capitalul investit.

If, for instance, a means of production costs $1000, and $50 is the monetary expression of one hour of labor (i.e., the MELT—the monetary expression of labor-time—is $50/labor-hour), then the amount of labor needed to acquire the means of production is 1000/50 = 20 hours of labor. (p. 108)

Prin urmare, sistemul cu care operăm se referă la o interpretare unică a prețurilor ca expresie directă a muncii. Dacă prețul de input coincide perfect, la centimă, cu cel din output atunci calculam prețul materiei prime ce formează o marfă ca fiind simultan prezent la începutul și la finalul operației productive. Interpretarea simultană a sistemului singular (the single system simultaneous interpretation, prescurtat SSSI) a fost cea care a dus la invalidarea științifică, pe considerente de calcul matematic, a teoriei valorii muncă (profitul părea să reiasă când valoarea de cost a muncii era negativă sau, invers, acesta nu se realiza când o cantitate de muncă neplătită se cheltuia în producție). De la articolul economistului rus Ladislau von Bortkiewicz din 1907 care demonstrează, într-un sistem simultan de interpretare, că prețurile capitalului constant nu pot coincide la început și la final în producție fără ca teoria valorii muncă să nu sufere grave abateri logice, până în ultimele două decenii, prestanța științifică a teoriei economice marxiste și-a pierdut tocmai temelia sa, cea fără de care Karl Marx rezultă că a scris o carte uriașă înălțată pe seama unei greșeli a sa de calcul.

Andrew Kliman se opune tuturor economiștilor marxiști ce au negat coerența matematică a tabelelor din capitolul 9 al volumului III din Capitalul. Cartea în discuție constituie o refutație totală a interpretării simultane dintre inputs și outputs, deci o corecție a articolului lui Ladislau von Bortkiewicz și a școlilor inițiate de acesta. Folosindu-se de un model preluat de la David Ricardo, Andrew Kliman prezintă simultaneitate de calcul a interpretării oficiale:

Simultaneous valuation is the a priori stipulation that the per-unit value (or price) of each input must equal the per-unit value (or price) of the same good or service when produced as an output of the same period. Simultaneists maintain, for instance, that a bushel of seed corn planted at the start of the season must have the same value as a bushel of corn harvested at the end. Goods and services that workers consume are generally also regarded as inputs in this context. (p. 34)

După cum se știe, teoria economică marxistă deține în centrul său ideea de timp de muncă. Valoarea în bani a unei mărfi depinde exclusiv de timpul competitiv mediu în care e furnizată pieței. Simultaneiștii apreciează că un echilibru static trebuie să se găsească între valoarea/prețul materiilor prime, exprimate fizic, nu temporal, și începutul și finalizarea unui produs.

Simultaneous valuation is absolutely incompatible with the principle upon which Marx’s value theory is founded, the principle that value is determined by labor time. To see this, consider a favorite expository device of simultaneist theorists, especially Sraffians—the “corn model.” Corn (called “grain” in the U.S.) is produced using only corn of the same kind, planted as seed, plus the labor of farmworkers. Simultaneist theorists impose the constraint that a bushel of seed corn planted at the start of the year is worth exactly as much as a bushel of corn harvested at the end. If the value of a bushel of seed corn is $5, then the value of a bushel of corn output must also be $5, no matter how much or how little the farmworkers have had to labor in order to produce it. They may have had to toil a thousand hours, or only ten hours—or not at all! It makes no difference; the per-unit value of the corn output cannot rise above nor fall below the per-unit value of the seed corn. There is therefore no meaningful sense in which the corn’s value depends upon the amount of labor needed to produce it. (p. 78)

Prin contrast, Andrew Kliman pune la îndoială această interpretare ca fiind cea mai apropiată de capodopera lui Karl Marx și susține o soluție deosebită, pe care alți economiști marxiști au gândit-o în trecut, dar care nu a avut câștig de cauză în disputele teoretice purtate cu alți confrați. Kliman identifică îndeajuns de multe pasaje în Capitalul care îi probează interpretarea sa într-un sistem singular de inputs/outputs. Un capitol special din lucrarea sa prezintă corolarele interpretării simultane a prețurilor (valorilor de timp de muncă) capitalului constant între inputs/outputs. Principala concluzie care se desprinde este aceea că legea tendinței ratei profitului de a scădea (Law of the Tendency of the Falling Rate of Profit – LTFRP) dispare ca și deducție logico-matematică din teoria valorii muncă interpretată într-un sistem simultan de inputs/outputs.

Perspectiva temporală a lui Andrew Kliman (și a marxiștilor ce îmbrățișează interpretarea temporală într-un sistem singular – Temporal Single-System Interpretation) merge în direcția evaluării corecte a felului în care o materie primă (care e un input ce provine din output-ul altui capitalist, anume e o marfă ca oricare alta) își transferă valoarea: să presupunem că a cumpăra 10 kilograme de fier (care costă 10 euro) este o nevoie în fabrica unui capitalist. Prețul de 10 kg este costul mediu de producție plus profit pe piața la acel moment t. Teoretic, conform teoriei valorii muncă în cazul capitalului constant (clădiri, utilaje, materii prime etc.), valoarea de 1 euro/kl. merge în produsul final (dacă fiecare marfă ar consta individual dintr-un kg. de fier, atunci prețul produsului finit ar conține obligatoriu 1 euro, indiferent de alte costuri ce intră în prețul mărfii). Legile pieței în teoria marxistă arată în modul următor: valoarea de timp pe unitate de produs trebuie să scadă din pricina competiției. Mașinăriile trebuie schimbate cu altele mai productive, noi tehnice de producție scurtează durata muncii pe produs, angajații folosesc tehnici din ce în ce mai raționale în eficientizarea cooperării și diviziunii muncii. Dacă după un ciclu de producție, marfa ce posedă 1 kg. de fier cuprinde 1 euro în preț, situația se poate schimba la următorul ciclu de producție. Reproducerea simplă sau socială a procesului suferă alternanțe de la un ciclu de producție la următorul. Să presupunem că prețul la fier scade datorită perfecționării puterii de extracție a minereului și munca depusă scade ca timp pe unitate de produs, deci și ca preț pe unitate. Să ne imaginăm poate (nu neapărat în același timp cu prima schimbare) că în ramura industrială în care antreprenorul nostru activează, competiția găsește mijloace de a produce mai multe mărfuri cu un 1 kg. de fier. Valoarea de schimb a unei mărfi poate scădea de la un ciclu de producție la altul și, indubitabil, scade a fortiori ca timp de realizare în cadrul mai multor cicluri de producție. Din nou, doar colectarea de date adecvate poate demola sau demonstra empiric teoria valorii muncă. În plus, dacă o marfă intră la un anume preț la momentul t în producție, acea marfă este valorizată la prețul mediu (deci la timpul mediu socialmente necesar) din clipa în care iese ca bun finit de pe linia de producție (deci la t+1), indiferent dacă inputs coincid sau nu cu outputs ca preț.

Evaluarea temporală a teoriei valorii muncă, așa cum a intenționat-o chiar Marx, este, în pofida temei abstracte și aparent neinteresante decât în plan teoretic, documentată și apărată magistral de Andrew Kliman în Reclaming Marx’s Capital. Dacă demonstrația riguroasă a economistului american este adevărată logic, proiectul de cercetare marxist este abia la început de drum.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Andrew Kliman și problema transformării

  1. Pingback: Andrew Kliman și problema transformării | radupopescublog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s