Melancolicul

Reciteam câteva pagini din Caietele lui Cioran, prietenul meu din adolescență, cel ale cărui lecturi deveniseră sursă de inspirație pentru mine acum 10-15 ani. Nu aș fi citit niciodată Cugetările lui Pascal dacă nu ar fi fost pentru contactul cu Cioran. Singurul intelectual român european din secolul trecut, Cioran are un spirit de observație maniacal, o tăietură a frazei sigură pe sine, sinceră și precisă, o răutate de bădăran și o agresivitate de a-i lua în piept pe ceilalți care sunt semnele unui inteligențe vii și profunde. În plus, ca și mine, era o mașinărie de citit, ceea ce nu poate fi decât un indiciu că încerca să înțeleagă viața. Pe de altă parte, crizele sale de orgoliu rănit (mai cu seamă când venea vorba de receptarea cărților sale slim), depresiile sale exprimate prin gemetele unui sinucigaș pe și de hârtie, văicărelile și lenea sa m-au scârbit dintotdeauna. Cu certitudine se mințea cu spornicie pe sine. Anxietățile sale sunt simple subterfugii pentru un autor care ar fi putut fi mai creativ și, tocmai fiindcă se simțea ca o stârpitură în materie de creativitate, nici nu vrea ca alții să-l observe slab și sterp sub masca melancoliei. Trebuie să fii trufaș când îți arogi dreptul de a fi primul care te jignește pentru ceea ce ești. Ce soi de melancolic a fost Emil Cioran când, în tinerețea sa zbuciumată, avea curajul eroic de-a merge la curve? Numai un elan vital care se riscă pe sine și o iluzie biologică trăită intens, nicidecum un scepticism angajat, te împing la așa ceva. Nimic moale la Emil Cioran. Neputința sa de a fi scris mai mult trădează un personaj cu un caracter dubios, nu o fire tarată de vidul metafizicii, cum lasă adesea să se creadă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Melancolicul

  1. Roxana B. zice:

    Curajoasa analiza, si bine argumentata… Pentru toti cei care se lasa sedusi de obiceiul idolatrizarii personajelor cu condei in mana… un reminder asupra laturii umane a acestora.. 🙂

  2. Pingback: Melancolicul | radupopescublog

  3. laura v. zice:

    Dar Cioran nu era melancolic. Din cartile lui nu asta se intelege. Cioran era desperat.

  4. mă îndoiesc că fără întilnirea cu ”scepticismul angajat”, fie chiar ș pe culmilke disperării, ați fi ajuns mai tîrziu la Cugetările lui Pascal
    da, l-am citit pe Cioran, deși nu este printre ”preferații ” mei
    și vă împărtășescpărerea în ceea ce privește scepticismul său prea puțin convingător la o lectură a scririlor sale și nu numai

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s