Economia politică și Marx de buzunar (2)

Domnule Cristian Păun,

De principiu să lamurim trei chestiuni arzătoare:

1) Nu sunt marxist. Și dacă aș fi, consider necesar pentru avansul cunoașterii instrumentarul teoriei neoclasice în economie, influența școlilor keynesiene, econometria și pe toți cei care colectează date din societate și le calculează cu ajutorul a diverse formule statistice. Nu ma îndoiesc că Marx este, cel puțin pentru economia empirică, o gaură neagră, mai ales că teoria sa a fost doar rareori folosită practic (poate Duncan Foley, Joe Roemer, Michael Roberts, Andrew Kliman et alia să fii încercat oarecum). A rămâne doar la teoria sa, fără utilizarea ei experimentală (în măsura în care economia acceptă să fie „falsificată” popperian), e doar un mod plăcut de a-ți petrece timpul liber meditând filosofic la infinitatea universului. Același lucru se poate spune despre Școala Austriacă, care e la fel de marginală pentru economia mainstream ca maxismul, atunci când puterile ei de descriere a realității sociale nu sunt întrebuințate prin colectarea de date, prin verificarea istorică a paradigmei sale etc. Economia divorțată de sociologie este doar un soi de matematică inferioară ca grad de abstractizare sau o teorie generală a societății în care se presupun multe necunoscute, se deduc teoreme, dar nu se compară mai nimic (sau se compară puțin și conjuctural) cu evenimentele reale.

2) Dacă Marx se înșeală sau este inutilizabil pentru largi domenii ale economiei, atunci înseamnă că economia a evoluat ca știință și că poate oferi descrieri exacte, eventual legi, ale producției și consumului în societate. În acest fericit ultim caz, întreaga lume poate respira liniștită. Problemele ei se pot rezolva conform aplicării teoriei celei mai utile la ora actuală. Așa se petrece în fizică, în chimie, în medicina, în computer sciences etc. și lucrurile vor evolua în mai bine. Din păcate, economia teoretică nu a fost în stare să prevadă Marea Recesiune (ca toate recesiunile, de altfel) și nu are metode solide, credibile până la capăt pentru rezolvarea decalajelor economice uriașe între țări, între nivelurile de trai, între producerea și distribuirea bogăției materiale a acestui pământ. Marx este aici cu noi până ce problemele identificate de toți economiștii (inclusiv de el) nu vor găsi o rezolvare teoretică certă bazată pe experimente multiple.

3) Să presupunem că teoria marxistă este o imensă eroare. Sunt de acord cu dvs. Să zicem că este. Pentru a înțelege unde greșește trebuie întâi să avem o idee clară ce spune aceasta. Din fericire pentru dvs., deși am încercat să vă arat deja o dată, nu-l înțelegeți pe Marx și teoria valorii muncă. Nu puteți să pricepeți unde e eronat marxismul dacă nu depuneți efortul de-a pricepe această blestemată teorie a valorii muncă. O versiune pentru laici, ușor de citit, o oferă profesorul universitar David Harvey în A Companion to Marx’s Capital, apărută în 2010 la Oxford University Press. O altă versiune, pentru cei versați în matematică, o găsim la un alt academic, Duncan Foley, în Understanding Capital: Marx’s Economic Theory, Harvard University Press, 1986. Amândoi sunt doi respectabili discipoli ai lui Marx, au simpatii de stânga și au lucrat la cel mai înalt nivel academic toată viața lor.

Acum să revenim la dvs. și să vă arăt din nou unde greșiți.

În primul rând, aveți groaznice parti-pris-uri politice. Fie vă plătește cineva, fie activați într-o sectă care are printre dogmele sale fundamentale antimarxismul, fie amândouă. Asociați marxismul cu economia centralizată și aplicați postere cu Stalin pe blog. Spuneți, dar nu demonstrați nimic în acest sens, că marxismul ar fi fost temelia economiilor centralizate. La ce vă referiți mai exact? Marx vorbește peste tot în Capitalul despre piață (volumul II este dedicat pieței), despre rolul competiției între cei care dețin mijloacele de producție în reglarea timpului mediu socialmente necesar pentru producerea unei mărfi. Nu găsim nimic în Capitalul care să descrie o economie centralizată, în care statul deține controlul asupra economiei, de tip sovietic. Dimpotrivă: Marx susține că statul este organul de represiune și control al capitaliștilor și al funcționarilor de stat, care aplică legi favorabile intereselor materiale ale primilor. Statul este vândut marelui capital. Această temă ultrauzată din sloganurile stângii radicale și chiar moderate pare că vă este necunoscută. Când veți face progrese (deși, sincer, ma îndoiesc) în lectura Capitalului, aș fi curios cum justificați dvs. marxist profiturile realizate în URSS de către companiile de stat dacă nu tot prin exploatarea angajaților și teoria plusvalorii. Dar, la naiba, discut în limbi străine cu dvs.

De exemplu, spuneți dvs.

Capitalistul (antreprenorul) va produce bunuri pentru piață cumpărând munca salariaților săi. Va vinde aceste bunuri la valoarea muncii și va adăuga o marjă de profit care va reprezenta capitalul antreprenorului.

Va adăuga o marjă de profit? Atât ați putut înțelege dvs. din teoria plusvalorii? Eu, și tot restul lumii care l-au citit cu atenție pe Marx, am înțeles cu totul altceva: că profitul este ceea ce angajatul produce pe gratis pentru capitalist peste salariul cu care este plătit. Un angajat muncește 5 ore pe zi, de pildă, și produce o valoare exprimată în bani egală cu remunerația sa regăsită în salariu, iar restul de 3 ore, conform contractului stabilit cu antreprenorul și persoana sa juridică, le muncește pe degeaba. Firește că ziua de muncă are 8 ore (sau mai mult dacă ești forțat de împrejurări să stai peste program), dar tu, ca angajat, nu știi cât de productiv ești sau că ultimele 2-3-4 ore sau chiar 30 de minute le-ai muncit pe gratis.

Cine a stabilit că un capitalist este în „sclavie” la consumator? Asta o inventați dvs. Să înțeleg de aici că orice capitalist este și consumator în timpul liber, cum se întâmplă, deci el își este propriul sclav. Mittal este stăpân în uzinele sale metalurgice și sclavul celui care îi furnizează materia primă. Stăpân cu cei pe care îi plătește, sclav când merge și-și cumpără o înghețată de la colț atunci când îi plătește indirect pe alții ca el. Nu vedeți ce aberații nenaturale spuneți? Despărțirea dintre cei care dețin capitalul fix și circulant și cei care primesc doar un salariu în schimbul muncii lor este o descriere adecvată, decentă și istoric datând (cel puțin la mare scară) din perioada Revoluției Industriale. Nu trebuie să fii marxist pentru a o constata ca un fapt împlinit.

Apoi continuați:

Conform lui Marx, dacă într-un bun a fost înglobată munca cuiva, neapărat valoarea sa de schimb trebuie să fie peste valoarea acestei munci (măsurată arbitrar evident) plus o marjă de profit / capital. Și dacă totuși bunul respectiv nu are piață de desfacere? Dacă antreprenorul a greșit în estimările sale și nu poate vinde producția realizată cu râvnă de muncitori? Mai este ea valoroasă în acest caz? Valoarea unui astfel de demers antreprenorial este zero.

Trec cu vederea că prima fraza este o prostie cât casa. Valoarea de schimb a unei mărfi este peste valoarea acelei munci? Ce vrea să zică acest verbiaj? Valoarea de schimb a unei mărfi conține expresia medie în ore de muncă a unui capital variabil mai mare decât cel plătit de antreprenor. Numai așa are sens.

Cât privește absența cererii sau o cerere mai mică decât oferta, Marx o spune clar: tot ceea ce nu deține întâi o valoare de întrebuințare (use value), adică nu este cerută de piață, nu poate avea niciodată valoare de schimb (exchange value). Recitiți primele trei capitole ale Capitalului, vă rog!

Nu va lăsați și continuați:

Teoria valorii muncă nu poate explica valoarea diferită a unor bunuri pentru care s-a muncit în ore la fel: să zicem că un pictor de duzină pictează o floarea soarelui exact atâta timp cât a pictat un pictor celebru un tablou similar.

Iarăși, vă încurcați în mari erori. În ce sens un tablou este o marfă de același nivel cu o mașină Toyota? Este Capela Sixtină o marfă? Este pământul pe care stați o marfă în afara muncii productive înglobată în el? Producem pe scară largă, în cantități industriale tablouri, compoziții muzicale, romane istorice? Să aflu că în gândirea dvs. vulgară între un manuscris original din Shakespeare și o pastă de dinți ambele au calitatea de mărfuri? Adevărul este că singurele mărfuri artistice sunt posterele sau reproducerile comerciale cu mari picturi pe care le așezăm prin holuri, la bucătarie, dar ele nu sunt obiecte de arte, ci doar produse de serie. În cazul unui tablou de Van Gogh, prețul este stabilit fără nici o legatură cu teoria valorii muncă. Cum ar putea acuarela care a costat doi franci și trei ore din munca unui artist sărac la 1880 să producă o „marfă”, care la 130 de ani distanță, valorează 20-30 sau 40 de milioane de dolari? El nu este un bun industrial, ci un obiect de cult pentru snobi, pasionați de artă sau doar oameni cu foarte mult capital pe mâini și timp liber. Dacă vreți să îmi arătați că hârtia igienică are același drept să fie un obiect de artă ca manuscrisele la În căutarea timpului pierdut, vă informez că pe prima o pot consuma toți proștii, în timp ce ultima nu e privită/studiată decât de câțiva pasionați. Nici ca valoare de întrebuințare nu le putem confunda.

De parcă nu ar fi fost de ajuns:

Teoria valorii muncă pe care se bazează întreaga construcție teoretică marxistă nu poate să explice cum apare capitalul inițial cu care antreprenorul pornește la muncă prima dată într-un act antreprenorial. Atunci când mă apuc de o undiță, singur fiind pe o insulă, am nevoie ca în prealabil să economisesc niște pește pescuit manual și depozitat într-un heleșteu.

Aici se vede că nu ați citit primul volum al Capitalului. Deși sunteți cadru academic, vă înțeleg că grosimea cărții v-a cutremurat. Nu ați scris Dvs. niciodată nimic de asemenea dimensiuni colosale, atât la propriu, cât și la figuat. Duceți-vă spre final și căutați capitolul „Așa numita acumulare primitivă„. Acolo veți afla că întrebările dvs. sunt rodul ignoranței.

Nu mai continuu să citez celelalte paragrafe. Părerea mea finală este că nu aveți onestitatea intelectuală minim necesară pentru a-l critica pe Marx. Încercați să citiți, să înțelegeți, să vă puneți la punct cu bibliografia existentă, să reluați poate articolele lui Paul Samuelson sau măcar capitolul dedicat de Mark Blaug lui Marx din Economic Theory in Retrospect și după mai vorbim.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Economia politică și Marx de buzunar (2)

  1. Marx a scris în jurnalul său, înainte de a muri, că nici el nu e marxist.

    • Andres zice:

      Din cate tin minte, nu a scris asta in vreun jurnal, ci era vorba de o corespondenta sau de o discutie cu ginerele sau: http://libcom.org/forums/theory/context-marxs-i-am-not-marxist-quote-09062009
      Asta doar pentru ca nu stiu ca Marx sa fi avut vreun jurnal si nici sa fi tinut asemenea ganduri „in pectore”, pentru generatiile urmatoare. Si pentru ca, asa cum zice si link-ul, nu ar trebui exagerata importanta acestei afirmatii. Nu e vreo ” dezvaluire”. Ce e drept, insa, e ca marxismul, ca ideologie, e mai degraba o inventie a lui Engels si a fanilor lui de dupa moartea lui, nu a lui Marx insusi. Un exemplu elocvent: Engels este autorul sintagmei „materialism dialectic”, un nonsens. Marx vorbea de „dialectica materialista”, ceea ce e altceva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s