Originea socială a revoluțiilor

Theda Skocpol este una dintre cele mai respectate prezențe academice în sociologia și științele politice americane din ultima jumătate de veac. Profesoară la Universitatea Harvard, Theda Skocpol se recunoaște ca fiind discipola istoricului Barrington Moore Jr., autorul unei cărți etalon pentru oricine râvnește la o intepretare marxistă valoroasă a procesului modernizării, The Social Origins of Dictatorship and Democracy: Lord and Peasant in the Making of the Modern World. Împrumutând și rafind metodele de lucru ale maestrului ei, Theda Skocpol își publică teza de doctorat, States and Social Revolutions (1979), reluând temele dezvoltate inițial de către Barrington Moore, dar având ca subiect revoluțiile moderne. Pentru Th. Skocpol personalitățile și figurile marcante nu au un rol important decât în sensul în care structura claselor sociale, determinată de raporturile economice și de inegalitățile existente, favorizează apariția unor personalități puternice și charismatice sau a unor partide politice inovatoare și radicale. Analiza comparativă a diferitelor societăți în clipa în care acestea sunt zguduite din temelii de febra revoluției asigură coerența studiului de față.

States and Social Revolutions pornește de la recunoașterea conflictului de interese dintre diferite grupuri sociale ca fiind sursa oricăror reforme politice care apasă asupra instituțiilor statului. Organizarea internă a aparatului de stat și a coerciției exercitate de aceasta depind de pacificarea tuturor claselor sociale în cadrul disensiunilor politice, deci de putere, în care acestea din urma sunt prinse. Elita politică și economică, care deține controlul asupra organizării statale, se află într-o continuă interacțiune (oricând conflictuală) cu elitele altor state suverane și soliditatea lor în relațiile internaționale depinde de realismul politicii lor domestice, ceea ce întotdeauna se referă la o poziție de decizie în comerțul internațional și o armată puternică. Concepția marxistă, pe care Theda Skocpol și-o însușește în capitolul introductiv al studiului, susține că atunci când dezvoltarea unui mod de producție superior tehnologic și aducător de profituri apreciabile celui anterior nu are loc în același timp cu reprezentativitatea politică a noilor clase de îmbogățiți, atunci societatea se află pe punctul unei ciocniri revoluționare între două elite dușmane: cea a status quo-ului, devenită caducă din punct de vedere funcțional (viz., nobilimea franceză la 1789), dar reprezentată politic, și cea care este inima și sufletul economiei (viz., comercianții și primii industriași ai Franței secolului al XVIII-lea), dar care se vede deposedată de dreptul politic de a lua deciziile în organigrama unui stat a cărui forță economică depindea exclusiv de ambițiile sale materiale. Legea fundamentală a societății și modul în care proprietatea este explicitată juridic sunt supuse unor presiuni considerabile și acuzate ca fiind false și înrobitoare în zorii revoluțiilor. Pentru Marx, revoluțiile izbucnesc întotdeauna prea târziu, doar pentru a consfinți o ordine socială deja schimbată, dar apăsată de cadrul instituțional necorespunzător al unei ierarhizări sociale depășită.

Theda Skocpol nu se mulțumește doar cu atât. Atunci când un stat deține instituții care funcționează pentru a fluidiza schimburile economice dintre grupurile sociale existente și nu pentru a le împiedica sau a le acutiza conflictele de interese private egoiste, societatea demonstrează stabilitate internă. Pe de altă parte, când o elită a unei țări agrare primitivă (China dinastiei Manchu între 1644-1912) se înfruntă cu elitele unor state moderne (Imperiul Britanic în secolul al XIX-lea), atunci amenințarea externă duce la reacții de reformare internă a statului. Cu cât reformele sunt mai agresive la nivel economic (fără a fi însă eficiente sau profunde), cu atât elitele status quo-ului vor încerca să mențină ordinea politică neschimbată, ceea ce inevitabil va crea fie o stare de conflict social intern, fie o slăbire iremediabilă a statului ce devine o pradă ușoară în avansul unor forțe statale exterioare superioare economic.

Theda Skocpol preia apoi de la Marx afirmația că în cadrul sistemului mondial capitalist, societățile sărace își văd mereu viitorul în viața socială a țările bogate. Economiile capitaliste dezvoltate exercită o atracție centripetă din partea elitelor punctelor periferice economic ale comerțului global. Emularea modelului economic și social cel mai dezvoltat este urmarea unei decizii raționale a elitelor locale prinse în cursa pentru supraviețuirea statului pe care îl patronează. Competiția capitalistă interindividuală se transferă la nivel de entități suverane politico-naționale.

Modelul Thedei Skocpol nu impune legități ale transformărilor revoluționare. Metodologia deține o suplețe interpretativă apreciabilă.

Primul caz examinat de Th. Skocpol este cel al Franței Vechiului Regim. Franța monarhiei absolutiste, cel mai populat stat al Europei preindustriale, cunoștea o birocrație destul de dezvoltată (cu straturi de funcționari care se suprapuneau adesea haotic din punct de vedere al funcționării), o armată puternică numeric și echipată modern, fără a fi însă centralizată administrativ pentru a avea un control fiscal deplin al structurii socioeconomice. Situația se repetă la scara Rusiei Imperiale și a Chinei mandarinilor. Conflictele sociale erau doar marginal legate de noua clasă de comercianți-industriasi în relația sa cu aristocrația latifundiară, dar depindeau în principal de modul în care țărănimea asigura buna funcționare a claselor dominante și a aparatului de stat. Piețele locale erau mai dezvoltate decât piața națională în fiecare dintre cele trei state. Conflictul dintre comercianți și nobili era atentuat de subdezvoltarea economică a celor din urmă. Sursa discordiei consta din amenințarea militară exterioară: Franța se vedea redusă la un rol secund în comparație cu omnipotența navală a Marii Britanii în ultima jumătate a secolului al XVIII-lea, Rusia Țaristă era copleșită militar de războiul cu Germania Imperială în 1917 și, astfel, sucomba administrativ, iar China nu numai că pierduse supremația sud-asiatică în fața Imperiului Britanic în Războaiele Opiumului (1839-1860), dar se vedea pusă în primejdie din punct de vedere teritorial de industrializata Japonie (victorioasă în războiul cu Rusia Țaristă din 1904-1905) la începutului secolului al XX-lea. Dacă Rusia Țaristă este fragmentată ca stat de risipa de resurse și neputința birocratică a războiului total cu Germania în intervalul 1914-1916, Franța și China postrevoluționare sunt rezultatele unor reforme interne ce au amplificat conflictele dintre clasele sociale până în punctul disoluției revoluționare.

Economia Franței Vechiului Regim nu reușea să facă față stipendierii unei armate moderne. Funcții venale cumpărate, extragerea de rente agricole, vânzarea și cumpărarea de latifundii, drepturi senioriale și o plăpândă clasă de comercianți asigurau coloana vertebrală a finanțelor monarhiei luminate a Franței. Clerul, armata și nobilimea erau scutite de taxe. După asprele războaie de la jumătatea secolului cu Austria și Marea Britanie, Franța pierde controlul asupra unor teritorii largi din America de Nord și India. Încercarea tuturor miniștrilor de finanțe ai Franței de a aboli privilegiile și de a impune un sistem fiscal universal s-a lovit de rezistența în grup a claselor sociale. Coroana cerea însă finanțe pentru întărirea armatei și a statului. După sponsorizarea Războiului de Independență american, vistieria Franței rămăsese complet goală. Statul francez se găsea la 1790 în faliment, iar creditorii externi absentau. Adunarea Stărilor Generale din Franța Vechiului Regim a arătat că singura clasa socială capabila să sprijine financiar ambițiile statului era cea a comercianților, meștușagarilor, clasele productive ale orașelor franceze, cele mai slab reprezentate în organizarea politică a statului. Ce a urmat aparține istoriei factuale, dar rădăcinile revoluției se găsesc în nepotrivirea și dizarmonia dintre autoritatea politică și cea economică, supuse unor presiuni externe, asupra cărora nici o clasă socială din Franța nu avea control politic.

China Imperiului Celest a trecut printr-o serie de crize interne similare Franței Vechiului Regim. China era compusă dintr-o administrație centrală compusă din mandarini, selectați din rândul tuturor claselor sociale (rareori se întâmpla ca cei săraci să devină mandarini, dar nu era nicidecum imposibil) pe baza unui examen dificil de pe urma căruia tradiția imperială (și uzanțele ei) era conservată întru totul, iar de cealaltă parte dintr-o economie agrară cu piețe regionale destul de interconectate pentru o economie agrară precapitalistă. Nu satul, ci piața regională era unitatea administrativă în care undeva între 12 și 18 sate se grupau corespunzător. Târgurile se întindeau pe suprafețele vaste ale Chinei Imperiale. Camăta și amanetul făceau parte din viața cotidiana a satelor chineze. Între târguri și orașele administrative se găseau țăranii înstăriți, de regulă cămătari și negustori. Odată cu intruziunea armatelor britanice în liniștea seculară a Chinei, imperiul avea să se clatine timp de 50 de ani până la destrămarea sa fatală în 1911. Încercările de modernizare a armatei și tentativele de construire a unei rețele feroviare în sud-estul Chinei nu au făcut decât să dea peste cap echilibrul fragil al ordinii tradiționale. Modernizarea de sus în jos a declanșat un mecanism de autoapărare din partea elitelor în funcție, ceea ce a condus la prăbușirea autocrațiilor imperiale și la declanșarea unor războaie civile sângeroase, care în Franța au culminat în campaniile lui Napoleon Bonaparte, iar în China au durat aproape 40 de ani până ce armatele organizate de guerilele comuniste au intrat în posesia regiunilor ocupate de căpetenii războinice. În ambele circumstanțe, statele au ieșit întărite militar și în posesia unor birocrații moderne hipercentralizate.

Rusia Țaristă, cu oceanul său forfotitor de țărani, se confrunta cu o problemă identică de inadecvare a structurii economice la cerințele imperiale ale elitei politice. După umilitoarea înfrângere din Războiul Crimeii (1853-1854), reformele coordonate de sus în jos au afectat stabilitatea claselor sociale. Deși abolirea iobăgiei după 1860 ar fi trebuit să catalizeze enegiile elitei înspre o industrializare pe model occidental, economia Rusiei Țariste evolua greu pe fondul unei autocrații dominatoare. În toate cele trei exemple surprinse de Th. Skocpol, modernizarea a pornit dinspre birocrația și elita administrativă în jos, acolo unde clasele sociale interesate de păstrarea intactă a raporturilor economice în vigoare (nobili latifundiari, funcționărimea măruntă, țărani) au opus rezistență. Dacă în China și Franța conflictele sociale au venit pe fundalul unor reforme ce deranjau structurile sociale, declanșându-le implozia în revolte sângeroase ce au culminat în războaie civile, Rusia Țaristă a pierit nu de pe urma presiunii reformelor curente, ci din pricina umilinței militare și a pierderilor umane de pe frontul de Est suferite în fața Germaniei Imperiale în Primul Război Mondial.

Alterativele de succes în procesul modernizării sunt Prusia și Japonia, deși remanențele feudale vor afecta democratizarea celor două societăți până după 1950. Elita japoneză, amestec de negustori abili și o aristocrație militară tradițională, modernizează Japonia în perioada Restaurației Meiji tot în urma nevoii de a supraviețui în competiția internațională prin crearea unei armate moderne și a unei administrații de stat impecabile. Politica de industrializare este a doua reușită admirabilă a unei Japonii medievale în 1860. Prusia resimte înfrângerile în calea Marii Armate a lui Napoleon din 1806, moment în care elitele prusace vor duce o campanie de perfecționare a aparatului birocratic și de disciplinare absolută a armatei. Militarizarea birocrației de stat și birocratizarea armatei vor asigura supremația politică a Prusiei în cadrul Imperiului German.

Clasele inferioare, lipsite de drepturi politice, sunt apoi examinate de Th. Skocpol. Țărănimea se revolta relativ des înainte de prăbușirea statelor premoderne și a elitelor sale. În toate societățile studiate de Th. Skocpol, țărănimea lucra atât pe pământurile sale (pentru subzistență), cât și pe cele ale nobilului (sau îi plătea, în produse fixate cantitativ la un interval de timp dat, protecția). Răscoalele și răzmerițele nu erau atât de rare sau sporadice pe cât am putea să ne imaginăm în asemenea societăți agrare și structural inegalitare, tiranice, în care plățile în bani sau produse depășeau puterile productive medii ale țărănimii. Sărăcia era de la sine înțeleasă și foametea lovea adesea în Rusia, Franța sau China agrare. Țăranii aveau totuși o anumită autonomie în a cultiva în comun pământurile. Pe fondul unor ani agricoli săraci și a unei Coroane fără nici o lețcaie, inaniția lovește Franța anului 1789. Mutatis mutandis, țărănimea exploatată și înfometată participă la demolarea Vechiului Regim atât în China, cât și în Rusia Țaristă în perioada 1910-1920. Producția pentru comerț era rară în mediul rural în toate cele trei monarhii absolutiste, ceea ce nu se poate afirma despre Japonia și Prusia în secolul al XIX-lea. Țăranii trăiau în comunități izolate de piața orașelor sau de prezența altor clase sociale. Dependența lor de autoritatea centrală consta în plata birurilor anuale.

Bogăția de detalii istorice, concentrarea pe problematica interacțiunii claselor sociale, clarificarea fiecărei confruntări politice în lumina diferențelor dintre cele trei cazuri istorice (Franța, China, Rusia) sunt surse de inepuizabilă meditație. Minuțiozitatea Thedei Skocpol și scrupulozitatea analizei merită întreaga noastră considerație. Cursul revoluțiilor examinate de Theda Skocpol este similar prin urmările directe: solidificarea statului printr-o birocratizare deplină a instituțiilor ce controlează societatea (birocrația rațională weberiană este urmarea modernizării sau agentul ei?), armate puternice capabile să opună rezistență oricărui atac extern, dezvoltarea industriilor locale. Singurul aspect defavorabil din lucrarea Thedei Skocpol este cvasiabsența unor tabele statistice privind dezvoltarea macroeconomică a statelor pre- și postrevoluționare.

Nu în ultimul rând, States and Social Revolutions propune o paradigmă care invalidează natura socială a revoluțiilor din Europa de Est din 1989. Deși semne ale unei ordini economice noi sunt recognoscibile încă din anii 1980 în țările satelit ale URSS-ului prin apariția unei luxuriante piețe negre ce proliferează în umbra Statului, destrămarea vechii ordini nu a avut nici un suport popular serios (participarea semnificativă din punct de vedere statistic a populației la revoltă a fost insignifiantă în România, Ungaria, Cehoslovacia, RDG și Iugoslavia), nu a pus în contradicție nici o clasă socială (proletari, birocrați, elitele politice și militare ale partidului comunist), nu a produs nici un stat nou cu o birocrație superioară și întărită administrativ, nu a fost impusă de o situație internațională pernicioasă securității teritoriale (destrămarea URSS-ului succedă distrugerii Blocului Estic) și nu a condus la război civil (cu excepția Iugoslaviei, unde conflictul din cadrul fostei federații a fost unul exclusiv interetnic și nicidecum un război civil între grupuri sociale adversare cu interese politice și economice similare).

Dimpotrivă, dacă am urma raționamentele politologului american, România, de exemplu, este mai aproape de o situație de conflict social major în prezent decât în urmă cu 25 de ani: o administrație deficitară și slabă din pricina corupției, amenințată de forțe militare exterioare (Federația Rusă) și copleșită strategic de altele aliate (NATO), o economie premodernă controlată de organisme internaționale ca Uniunea Europeană și FMI (o treime din populație practică agricultura de subzistență și 42% din români trăiesc la limita sărăciei în 2014, peste 2,5 milioane de locuitori au migrat în afara granițelor), o clasă socială activă în regim capitalist și o alta, preponderent rurală, asistată social, compusă din pensionari sprijinită prin taxe și impozite plătite de cealaltă, o elită politică abuzivă și discreționară în raport cu birocrația de stat și majoritatea populației. Mai degrabă acum avem toate ingredientele toxice ale unor confruntări sociale revoluționare.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Originea socială a revoluțiilor

  1. Pingback: Originea socială a revoluțiilor | radupopescublog

  2. Anghel zice:

    Fascinant model, trebuie să citesc cartea.

    Felul în care îl aplici României este foarte de bun simţ, în special în ceea ce priveşte prezentul, dar cred că forţezi puţin datele. Programul de prăbuşire controlată a URSS a fost anunţat înainte de „revoluţiile” din statele satelit. În sensul ăsta presiunea militară externă exista, în măsura în care acceptăm că decizia Rusiei de capitulare în Războiul rece a avut şi de a face cu poziţia ei în cursa înarmării. Cel puţin la scară globală nu poţi să negi intuiţia unei presiuni militare.

    Mă miră că nu ai identificat o particularitate interesantă a revoluţiei noastre din 89. Anume este că în urma ei, o mare parte a elitelor administratiei status quo şi-au păstrat poziţia de putere în sistemul institutional succesor. Despre China n-am suficient habar ca să vorbesc, dar în Franţa şi în URSS nobilimea a fost mai radical substituită de la guvernare.

    Zic asta poate pentru că n-am înţeles exact în ce sens se aplică regula asta:
    „Cu cât reformele sunt mai agresive la nivel economic (fără a fi însă eficiente sau profunde), cu atât elitele status quo-ului vor încerca să mențină ordinea politică neschimbată… „

  3. vicuslusorum zice:

    Ai dreptate. Nu am observati ca elitele locale sunt nereformate, dovada ca revoluțiile din 89 nu sunt propriu-zis revoluții sociale, ci altceva.

    Si ai dreptate ca elitele au fost distruse in fiecare caz in parte. Elitele din 1789 sunt altele decât cele de la 1795 pentru Franța, cele din Rusia din 1914 complet schimbate in 1918 si la fel se întâmpla si in China după 1911, doar ca aici avem un război civil neîntrerupt pana la invazia japoneza a Manciuriei la finele anilor ’30 si, numai la presiuna externa, armatele țărănești ale lui Mao restabilesc ordinea si crează China comunista in 1948 parca.

  4. admin zice:

    Reblogged this on fata noptii and commented:
    „Nu în ultimul rând, States and Social Revolutions propune o paradigmă care invalidează natura socială a revoluțiilor din Europa de Est din 1989. Deși semne ale unei ordini economice noi sunt recognoscibile încă din anii 1980 în țările satelit ale URSS-ului prin apariția unei luxuriante piețe negre ce proliferează în umbra Statului, destrămarea vechii ordini nu a avut nici un suport popular serios (participarea semnificativă din punct de vedere statistic a populației la revoltă a fost insignifiantă în România, Ungaria, Cehoslovacia, RDG și Iugoslavia), nu a pus în contradicție nici o clasă socială (proletari, birocrați, elitele politice și militare ale partidului comunist), nu a produs nici un stat nou cu o birocrație superioară și întărită administrativ, nu a fost impusă de o situație internațională pernicioasă securității teritoriale (destrămarea URSS-ului succedă distrugerii Blocului Estic) și nu a condus la război civil (cu excepția Iugoslaviei, unde conflictul din cadrul fostei federații a fost unul exclusiv interetnic și nicidecum un război civil între grupuri sociale adversare cu interese politice și economice similare).”
    @Dan Neumann

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s