Două pramatii

E un fapt binecunoscut că Partidul Comunist Român, fondat în 1921, nu avea nici o deschidere la marele public. În cele peste două decenii de clandestinitate, PCR nu depășise 1000 de membri. Până acum ceva vreme, o asemenea grupare nici nu ar fi putut purta titulatura de partid politic. PCR-ul interbelic era în toate supus Kominternului, instituția sovietică internaționalistă, care își aservea micile partide comuniste, din țările unde nu avusese încă loc ,,marea revoluție”. Cu sprijin financiar extern și cu o ideologie ce venea direct împachetată în broșuri și manuale rusești cu scop de îndoctrinare, PCR-ul aduna în rândurile sale români, maghiari și ucraineni (la vârful ierarhiei, elementele ,,alogene” suprareprezentare erau și de origine evreiască – cu siguranță ca o reacție la ascensiunea politică a antisemitismului în Europa interbelică).

În perioada ocupației sovietice, când în România se găseau trupe ale Armatei Roșii (1944-1958) gata să intre în acțiune dacă era cazul, micul PCR (rebotezat PMR în deceniul 1954-1964) crește la dimensiuni apreciabile. În ultima perioadă a regimului Ceaușescu, Partidul Comunist Român va numera mai mulți membrii, ca proporție din totalitatea cetățenilor adulți, decât orice alt partid (comunist) din lume.

Dacă cineva își închipuie vreo slăbiciune deosebită pentru politică și res publica la cetățenii români, îi așteaptă o mare dezamăgire. Partidul Comunist Român, indiferent dacă includem lunga perioadă a clandestinității anonime din perioada interbelică, nu a avut ideologi de frunte, teoreticieni originali ai marxismului sau măcar economiști și politologi cu înclinații social-democrate (excepția care confirma regula este Lucrețiu Pătrașcanu, ucis în urma unui proces spectacol, de inspirație stalinistă, în 1954).

În termeni cât se poate de expliciți, România nu s-a bucurat de-o stângă politică puternică nici măcar prin PCR-ul interbelic. Fiind o sectă stipendiată de Moscova, aceasta nu avea autonomie de gândire și nu deținea deloc simț critic și ancorare în realitate.

Despre lipsa de legitimitate politică, și de atracție autentică la mase a PCR-ul între 1948 și 1964, s-au scris atâtea (trimiterea cea mai evidentă, păstrând un viu scepticism când vine vorba de onestitatea intelectuală a autorului, este la Vladimir Tismăneanu și istoria sa a comunismului românesc). Contribuția intelectuală a stângii românești, chiar și comunistă, la marxismul teoretic a fost de o nulitate înfiorătoare începând cu anul 1945, dar chiar și înainte.

O excelentă ilustrare a ce însemnat comunismul românesc și tradiția intelectuală precomunistă a țării o găsim într-o conversație stenografiată dintre Gheorghe Gheoghiu-Dej, primul secretar al partidului unic, și academicianul din 1949 George Călinescu. Dialogul s-a purtat la 2 martie 1960.

George Călinescu obține întrevederea cu Dej la insistențele sale personale. Scuza ar fi fost dificultățile financiare prin care trecea literatul, ceea ce nu poate fi decât o minciună din partea ilustrului academician cu pensie viageră, având în vedere că 7 ani mai târziu va muri lăsând în urmă o vilă, obiecte de valoare (mai cu seamă tablouri, mobilier, covoare rare cumpărate din talcioc pe nimic, pentru că proveneau din casele foștilor ,,burghezi”) și peste un milion de lei în economii la bancă. Servilismul marelui critic nu are margini în dialogul său cu șeful PCR-ului și cu Leonte Rautu, un personaj odios, despre care care s-a scris deja o carte. Unele exprimări șochează prin simplism și nonsens.

,,Să introducem un spirit nou. Buna mea convingere în acest punct de vedere este foarte bună.”

După ce adoptă rolul de supus corect și tăcut în fața lui Gheorghiu-Dej și îl lasă pe acesta din urmă să-și ducă până la capăt tiradele, George Călinescu devine insinuat, sicofant și ticălos. De la înălțimea unei opere considerabile ca dimensiuni și (oarecum) valoroasă în privința conținutului, George Călinescu atinge piscurile infamiei intelectuale. Numai un om fără pic de caracter ar fi putut să născocească următoarea milogeală, amestec de ploconeală josnică cu urme ale unui limbaj depersonalizat (,,elementele tinere”) și indirect lingușitor (,,cauzei noastre”):

,,Lipsa de la universitate îmi dăunează pentru că nu sînt în contact cu elementele tinere, cu studenţii.
Eu sînt plin de tact, deşi unii spun altceva.
În ultima vreme am fost chemat să ţin unele conferinţe. Nu este onorabil cauzei noastre de a fi îndepărtat de la catedră cînd acolo sînt mulţi legionari. Nu vreau să se spună despre mine că sînt o victimă, nu-mi place acest lucru. Eu sînt un om modest.”

A se observa meschina delațiune, cu așa-numiții legionari nenumiți, pentru ca George Călinescu, membru al Academiei într-o Românie socialistă, să poată avea câștig de cauză în ochii unor Leonte Răutu și Dej, cei care îi puteau reda catedra universitară prin dictat politic. Finalul poate fi o altă minciună, ticluită politicos, sau chiar adevărul. Oportunismul lui George Călinescu nu poate fi pus la îndoială:

,,Eu am spus tot ce am avut de spus, port stima şi încrederea partidului.”

În sceneta grotescă, Dej vorbește abundent. Ce aflăm despre profilul ideologic, exprimat sincer, al primului secretar? Întâi de orice, provincialismul, dovedit istoric, al PCR-ului în perioada 1921-1944 (mai ales în comparație cu celelalte partide comuniste europene) și complexul de inferioritate ce decurge de aici se preschimbă într-o laudă compensatorie egală cu o mistificare:

,,Partidul nostru a fost printre primele partide, după PCUS, care a dat o formulare clară în ceea ce priveşte frontul ideologic.”

Unele exprimări trădează o naivitate sentimentală (de prost gust sau mic-burgheză prin nivelul precar al educației, cum ar fi spus chiar comuniștii) sau o fățărnicie bine studiată: viitorul țării este pe ,,aripi de oțel”, partidul visează cu patos idealist, păstrându-și totuși realismul (imaginile sunt exagerate și penibile), ochii tovarășului suprem se înlăcrimează la un articol scris de nimeni altul decât Tudor Arghezi (ostracizat prin 1950), în poveștile colegilor de temniță din tinerețe vedea un roman țărănesc în plină desfășurare.

În al doilea rând, vocabularul sărac, exprimările bolovănoase, o educație gimnazială se decupeză clar din discursul primului secretar. Despre conflictul dintre mișcarea legionară, regele autoritar Carol al II-lea și generalul Antonescu, Dej opinează rudimentar, vulgar și cu dezacorduri gramaticale:

,,Pe urmă au început să se certe cu Carol şi Carol a început să omoare la ei, după aceea cu Antonescu a avut ciocneli că aveau pretenţii să vină la putere.”

Sărăcia de idei și verbalizările șchioape provin parcă din creierul încet al unui țăran de pe vremuri, urbanizat peste noapte.

Orizontul închis culminează într-un mic exercițiu de extaz naționalist, semn că Gheorghiu-Dej se maturizase într-o societate românească interbelică saturată de un naționalism gregar, tribal, obscen, antisemit, violent și fals.

,,Tribuna să fie dată adevăraţilor patrioţi. Eu cred că puţini oameni în ţara asta nu pot să-şi iubească poporul, să iubească patria. Nu cred să existe cineva căruia să nu i se înflăcăreze inima cînd vede cîte şantiere sînt, ce se construieşte în ţara noastră. Putem privi noi altfel lucrurile acestea. Aceste lucruri sînt o epopee cum n-a mai fost, o epopee despre care se poate scrie foarte mult.”

Primul secretar al PCR-ului între 1954 și 1964 (exclud perioada anterioară, când puterea sa politică era devizată) nu are nimic din subtilitatea, cosmopolitismul și spiritul savant al adevăraților marxiști sau al oricărui om cu educație școlară temeinică. Dar nici nu dă semne că ar împărtăși ceva din lichelismul și arivismul ordinare ale autorului Istoriei literaturii române de la origini până în prezent.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Două pramatii

  1. Pingback: Două pramatii | radupopescublog

  2. drama intelectualului (ori a ”înțeleptului” afalat în gîlceavă cu lumea ) ?
    îmi veți răspunde, probabil, tacit sau nu, că nu am înțeles nimic din textul Dvoastră
    ….posibil…
    ”tema” se regăsește în orice tip de societate și în orice perioadă (epocă??)

    • vicuslusorum zice:

      Da, o exemplificare a dramei, mutatis mutandis, o gasim in premierea recenta a lui Gabriel Liiceanu si Patapievici, care au marturisit ca „s-au regasit” in presedintele Romaniei din ultimii 10 ani, o secatura umana la fel ca Gheorghiu-Dej.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s