Limba lui Tolstoi

Reciteam unele povestiri ale rusului. Tolstoi are un scris scurt, neted, clar, simplist, rudimentar, cu termeni culeși din societatea vremii care azi sunt arhaici, dar care pot fi explicit descriși în subsolul paginii. Sunt sigur că Lev Tolstoi nu ridică dificultăți reale de traducere, mai cu seamă în limba română, unde elementele fonetice slave sunt bine conturate. Cum poți fi un artist atât de mare cu o limbă atât de populară? Ce poate fi atât de greu de tradus dintr-o limbă în alta? Tot ceea ce sună sucit, trăsnit, artificial și intenționat denaturat în limba originală.

Prefăcătoria asta conform căreia doar un englez nativ poate gusta giumbușlucurile lui James Joyce sau că numai un italian surprinde melos-ul din poemul divinului Dante este o imensă porcărie. Vorbitorul mediu din orice societate, în mare parte stăpân peste o limbă al cărei grad de finețe depinde doar de calitatea educației publice din acea țară (și, într-o mică măsură, care nu trebuie subestimată totuși, de inteligența individuală și poziția socială a părinților), nu are acces la tradiția literară fără un efort îndelungat, răbdare, exercițiu. Cei mai mulți dintre români nu se ridică la limba din Levantul lui Cărtarescu și se poticnesc chiar și în limba de cazarmă a documentelor oficiale. Așa cum cei mai multi nemți de azi suferă un firesc blocaj epistemic dacă se apucă de citit Moartea lui Virgiliu al lui Hermann Broch.

De fapt tot ce poate fi gândit de mintea umană, tot ceea poate fi subsumat rațiunii care nu are granițe și nu cunoaște zei, este la fel în orice limbă a pământului, exact în distanța de la care acea limbă a depășit stadiul religiilor primitive.

Încercările fasciste de a izola câteva expresii populare sau câteva verbe, prepoziții, locuțiuni bizare și a le înălța la rangul de esențe ale unei culturii mă îngrozesc. În această privință, cele două cărți scrise de Constantin Noica despre românismul ascuns în limba română sunt mărturii ale unei minți obscurantiste și grav avariate de esențialism lingvistic. Pretinsa și fictiva puritate națională (geamăna celei rasiale) regăsită într-un totem al neamului stimulează o glandă care secretă mania grandorii, paranoia și, în fine, fanatism.

Tolstoi stăpânește o limbă a oricui în care varsă gândurile și simțirile tuturor cu mare acuratețe, o limbă care traduce realitatea exterioară, nu una care se lasa învăluită de un solipsism snob.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Limba lui Tolstoi

  1. laurapanait zice:

    Nu e, domnule, chiar asa. Am facut eu incercarea sa citesc tradus in romana Jane Austen ”Mandrie si prejudecata” si apoi in engleza. Mi-a lasat un gust diferit. In engleza erau si mai convingatoare personajele, erau si mai dispuse sa apara in imaginatie in timp ce citeam. In romana …. cumva povestea in sine prima… si mai putin atmosfera
    Prin urmare tradus iese totusi altceva….
    Citisi dumneata Tolstoi in ruseste? Nu citisi… Mare pacat

  2. Pingback: Limba lui Tolstoi | radupopescublog

  3. nraducanu zice:

    Mi se pare corecta aprecierea despre limba lui Tolstoi, constatare valabila si pentru alti mari scriitori din sec.19. Poate ar fi fost de adaogat ca limba se schimba, se imbogateste sau se curatza de unele cuvinte in decursul timpului, fenomen natural, dar in care excesele trebuie evitate. Am avut prilejul sa citesc nu demult in ambele limbi nuvelele lui Tolstoi „Moartea lui Ivan Iliici” si „Luzern”, fara a simti nici un arhaism al limbajului. Asta e valabil atat pentru limba rusa, care in ultimele doua decenii a capatat multe cuvinte din engleza sau din jargonul periferiei moscovite, cat si pentu limba franceza, in care abunda multi termeni de argou, ce nu se gasesc in dictionarele francezo-romane aparute spre sfarsitul sec.20. Iar asta se poate spune si despre limba romana, in care limbajul ziaristilor, ce se doresc cu orice pret originali, a introdus expresii si termeni tiganesti, de jargon mahalagesc sau imprumutate din engleza („de fitze”, „a pune botul”, „de-a moca”, „se sparge in figuri” , „naspa”, „abureala”, „bulangiu”, „cocalar”, „pitipoanca”, „ciumpalac”, „a aplica pentru un post” etc.). Pentru a nu pomeni despre termeni cu conotatie sexuala, chiar pornografici… .

  4. OntelusDG zice:

    Poezia și proza poetică sunt parțial și distorsionat traductibile, din cauza muzicalității caracteristice fiecărei limbi naturale. Această muzicalitate este rezultanta inefabilă a relației dintre sensurile și sonoritățile cuvintelor. Natura umană este unică, dar ipostazele sale inconfundabile, istorice și culturale, au suportul obiectiv în fenomenologia lingvistică, automat și stilistică.

  5. crisapo zice:

    Subscriu la poziţia exprimată. Într-adevăr, cunoaşterea în profunzime a unei limbi îţi poate oferi plăceri estetice citind marii stilişti ai culturii respective.
    Dar, atenţie! nu toţi marii scriitori sunt şi mari stilişti. Dostoievski nu este, şi nici Tolstoi sau Hemingway. Mai mult, nu putem să învăţăm toate limbile pământului pentru a citi în original capodoperele care au utilizat drept vehicul acea limbă.
    În totalitate de acord cu fascizarea limbii. Am citit în adolescenţă că românescul ”dor” nu poate fi tradus (nu mai ştiu a cui era ideea asta…). Ei bine, după ce am fost convins că aşa este, am descoperit, atunci când am mai învăţat ceva engleză, căpoate fi tradus destul de uşor pentru majoritatea scopurilor comunicaţionale, inclusiv academice sau literare, cu ”longing”.
    Împărtăşesc, de asemenea, universalismul estetic. Dacă acceptăm o literatură universală, atunci recunoaştem existenţa unor universalii estetice, etice şi metafizice, care transcend hotarele adesea artificiale ale limbilor.
    Pe de altă parte, truda traducătorului este crucială pentru construcţia literară. De aceea, aş înlocui celebra sintagmă traducător-trădător cu traducător-truditor. Traducerea este un proces elaborat, chinuitor şi creator în acelaşi timp, care necesită multă muncă şi care este pe nedrept subvalorizat.

  6. crisapo zice:

    Reblogged this on exegeze and commented:
    Subscriu la poziţia exprimată. Într-adevăr, cunoaşterea în profunzime a unei limbi îţi poate oferi plăceri estetice citind marii stilişti ai culturii respective.
    Dar, atenţie! nu toţi marii scriitori sunt şi mari stilişti. Dostoievski nu este, şi nici Tolstoi sau Hemingway. Mai mult, nu putem să învăţăm toate limbile pământului pentru a citi în original capodoperele care au utilizat drept vehicul acea limbă.
    În totalitate de acord cu fascizarea limbii. Am citit în adolescenţă că românescul ”dor” nu poate fi tradus (nu mai ştiu a cui era ideea asta…). Ei bine, după ce am fost convins că aşa este, am descoperit, atunci când am mai învăţat ceva engleză, căpoate fi tradus destul de uşor pentru majoritatea scopurilor comunicaţionale, inclusiv academice sau literare, cu ”longing”.
    Împărtăşesc, de asemenea, universalismul estetic. Dacă acceptăm o literatură universală, atunci recunoaştem existenţa unor universalii estetice, etice şi metafizice, care transcend hotarele adesea artificiale ale limbilor.
    Pe de altă parte, truda traducătorului este crucială pentru construcţia literară. De aceea, aş înlocui celebra sintagmă traducător-trădător cu traducător-truditor. Traducerea este un proces elaborat, chinuitor şi creator în acelaşi timp, care necesită multă muncă şi care este pe nedrept subvalorizat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s