Drogurile sociofobilor

Deși călca serios și cu pași militari, bărbosul, care se zgribulea într-un pardesiu vechiu, în stil de redingotă, cu doi nasturi înveliți în postav la spate, făcea impresia unui bonom. Obișnuit îi ziceau <<Mareșalul>>, fiindcă fusese o vreme mareșal la palat. Altfel, avusese gradul de general în cavalerie. Se numea Leon Cornescu și era de familia cea mai bună, rudă cu Filipeștii, Odobeștii și chiar cu casele domnitoare, dar se remarca prin purtarea lui cordial populară. Profesa o admirație grandilocventă pentru orice om de vază, din politică sau din literatură, indiferent de origine, și mîndria lui era de a dovedi în amintiri naive, pe care le publica din când în când, uzînd de mari stăruințe, prin gazete, că familia sa avusese legături cu bărbații eminenți ai țării. Frecventa întrunirile și conferințele, asculta cu smerenie cuvîntările, felicita pe oratori și, uneori, cand îi cunoștea mai de aproape, îi săruta pe frunte, înecîndu-le fața cu barba mirosind a tabac. În timpurile sale de glorie mareșalul, care gospodărise cu avariție o sfoară din moșia străbunilor săi, conservând mobilele, cărțile și catalogînd atent toate documentele familiale, cerea bani pe la cine putea, spre a trăi pe un picior mai convenabil. (George Călinescu, Scrinul negru, editura Eminescu, 1977, p. 14)

În vreme ce steaua imaginarului Leon Cornescu apunea trepidant în amurgul peticit capitalist de la finele anilor ’40 și începutul teribililor ani ’50, undeva în pântecele Bucureștilor tinere vlăstare ale timpurilor noi își scoteau căpșorul din scutece. Cu fețe roșietice și pleznind de sănătate, progeniturile proaspetei stăpîniri priveau încăperile în care sugeau de zor din biberon. Unora dintre ei le alunecau priviri naive pe mobilele lucioase, lăcuite sau tenebroase, masive, care aparținuseră unor foști burghezi, sau pe tablourile cu natură moartă de pe pereții zgrunțuroși ai apartamentelor încăpătoare în care creșteau. Din când în când sfeșnice corpolente, uși duble înalte până în tavanul tivit cu stucaturi și clanțe atent forjate aținteau sclipirea din ochii lor. Pe măsură ce vor înainta în vârstă interioarele vor căpăta o adâncime specifică lumii în care fuseseră cândva delicat decorate. O bibliotecă pântecoasă va fi nicovala pe care părintele sau unchiul, munți de magnetism spiritual și de tiranie domestică, le vor strunji creierii. Odăițele în care se adăpostesc vechituri și boarfe miros încă a sudoarea foștilor servitori în casă. Mama, ființă angelică, umblă tacticos prin bucătărie, iar mersul îi este inaudibil. O droaie de mătuși în crugul vârstei, cu fuste înflorate, îi umplu mintea copilului de imagini îmbietoare. Cine știe dacă roua tânjirii erotice nu a avut ca primă victimă pe una dintre aceste zvăpăiate mătușici? Vizitele duminicale reverbează în apartament un amestec de naftalină, cafea arabica de cea mai bună calitate, pudră, mirosuri de ciorap feminin strâns pe coapse, fluierat de ceainic și farfurii cu un clinchet inefabil. Ospețele sunt copioase, dar reținute. Nu suntem în casa unor nobili, ci a burghezilor comuniști.

Părintele unuia a studiat economie liberală la Viena înainte de războiul apocaliptic al gemenilor totalitari, altul îl are drept unchi pe un celebru orientalist și savant în istoria religiilor, unul numără în neam foști luptători în maquisul spaniol, personaje culese parcă din Speranța lui Malraux, iar altul se laudă cu umbra unui unchi ce taie și spânzură în ce mai rămăsese din compromisa cultură română interbelică. Acești crai născuți în umbra moștenirii scundului Lenin, ce negreșit își vor descoperi la vârsta maturității târzii vocația unor gentlemeni de odinioară, vor crește protejați de flamurile sângerii ale partidului unic. Părinții lor le vor inocula serul vrăjitoresc al iubirii de carte. Din discuțiile soporifice și dospind de snobism ale celor vârstnici, oameni respectabili și așezați calm în fotolile moi ale birocrației de stat comuniste, tinerii vor deprinde, fiecare pe calea sa și în bătaia săgeții destinului propriu, adorația exclusivă pentru inteligența respectată social.

În România, burghezul cu leafă la stat din aurita perioadă interbelică a priceput rapid că o licență la Paris în drept nu este doar biletul câștigător al progeniturii spre avocatură, ci chiar spre marea politică, de unde meseria avocățească poate fi practicată mult mai lucrativ. O poziție academică se câștigă printr-o carte mediocră ca informație și fără simț critic, eventual culeasă din bibliografiile universitarilor cu pedigree din Germania (pre)nazistă, dar care te poate propulsa într-o legație străină sau cel puțin la o gazetă politică încrâncenat naționalistă. Nervii micilor Rică Venturiano se descărcau zgomotos ca un taifun în presa vremii. În orice chip am privi situația, un lucru iese clar în evidență: într-o societate analfabetă și săracă, învățatul, chiar și fără a îmbrățișa scriptele biblice, trece drept mag. Puterile sale sacramentale sunt în fond doar aureolate scriptural. Iar interesul acestui Conchis al României este de a seduce și de a seda publicul mic-burghez. Scopul sau este de a azvârli cu agheazmă pe costumele sale în dungi, pe ciorapii translucizi, pe rochile flamboaiante de la baluri și serate, pe bijuteriile care lucesc mai aprins decât policandrele, precum niște ciorchini de diamante în noapte, pe orice emană ștaif și bunăstare. Devergondajul se atârnă la butonieră ca un ac de aur sau ca un simbol heraldic fără vechime.

Drept urmare, istoria savuroasă, eclatantă a istoricului Andrei Oișteanu vine ca o mănușă în acest peisaj al claselor superioare. Narcotice în cultura română (Polirom, 2014) este o istorie sui generis a literaturii române și a civilizației dezvoltate de cei ce se autonumesc români. Pornind de la studiul folclorului românesc și a importanței sacre acordată psihotropelor și halucinogenelor în transele extatice ale comunității tradiționale, Andrei Oișteanu, inspirat de maeștrii săi Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, clădește un salon cu artiști drogați. Deși pe alocuri repetitivă și prolixă (apotecariul brașovean Johann Martin Honigberger este introdus de câteva ori în narațiunea cărții aproape în aceleași cuvinte la câteva zeci de pagini distanță, iar anecdotele literare au uneori o recurență senilă), Narcotice în cultura română îmbină magistral taxonomia otrăvurilor exuberante din folclorul botanic cu bârfe și picanterii ale lumii „bune” românești. De la fanarioți care își prețuiau ciubucele mai ceva decât supușii până la excesul de medicamente tari din perioada regelui Carol I, Andrei Oișteanu ne destăinuie din culisele clasicilor literaturii române. Eminescu fuma și bea cafea din greu, Al. Odobescu se sinucide cu o supradoză de morfină, Al. Macedonski înghițea opium ca apa chioară, Caragiale adora țigărica și berica, Titu Maiorescu nu ocolea morfina, Camil Petrescu se narcotiza cu filozofia kantiană, Mateiu Caragiale se scălda în excese bahice, tabagice și orgii imprecise, Ion Barbu s-a drogat până a fost spitalizat într-o clinică de boli nervoase, Emil Botta veghea zi și noapte la sticla de alcool ca eremitul la crucifix, Eliade consuma antidepresive ca un toxicoman, Eugen Ionescu căzuse în patima beției spre senectute, iar Mircea Cărtărescu plutea sinaptic în ceștile de nes ale anilor ’70 ș.a.

Andrei Oișteanu construiește migălos un tablou dionisiac cu ape misterioase, iar, deși cartea nu este o invitație la consumul de opiacee, canabis, heroină sau acid lisergic, antropologul român scrie totuși partizan. Nu pentru droguri, ci pentru altceva.

Ni se aduce la cunoștință că șamanii și vracii comunităților primitive se drogau ritualic la ocazii de sărbătoare. Mătrăguna, macii și alte rădăcini amețitoare sufocă închipuirea de pe malurile Amazonului până în Siberia. Curios că deși drogurile sunt adjuvanții căderii în transă, Andrei Oișteanu exclude mistica religioasă ca banal delir toxicoman. Pentru el, drogurile înlesnesc comunicarea cu lumea de dincolo sau accentuează fiorul sacru din conștiința umană. De ce nu am deduce de aici că prezența psihotropelor în orice fenomen religios cunoscut atestă latura falsă, găunoasă și de origine materială a oricărei halucinații hieratice? Oare o tulpină și câteva frunze letale la culme sunt sursa tuturor experiențelor extatice (psihanodia) primordiale? Secretau sfinții serotonină în exces? Se autodrogau? Să fie atât totul? Cumplit de deprimant.

Să acceptăm însă cu Andrei Oișteanu că visul chimic bate la porțile percepției pure, divine.

Dar de unde trecerea bruscă de la șamani, preoți, vraci high direct la domni fanarioți cu aplecări culturale? Ce treabă serios religioasă exista în viață unui băutor înrăit de absint, fumător de hașiș și amator de prostituate precum Charles Baudelaire? De aici pornește un lung cortegiu de poeți romantici, simboliști, dadaiști, suprarealiști, de aristocrați cu fumuri în creier etc.

Oare artistul este și el, fără să ni se spuna explicit nicăieri, un om al sacrului, un preot ce vrea să ardă odată cu iarba sfântă care îi vorbea lui Moise? Înspre ce bate Andrei Oișteanu?

Amănuntul decisiv îl găsim în experimentele psihiatrului Gheorghe Marinescu, amintite de autor. La începutul anilor ’30, savantul de cinste Gheorghe Marinescu inspectează efectele câtorva substanțe psihotrope pe un lot de voluntari. Andrei Oișteanu nu se ferește să ne amintească că drogurile au un alt efect pe inși de o anumită educație și condiție socială, cu un nivel intelectual recunoscut. De aceea, pictorii și poeții sunt ținta doctorului Marinescu, nu orice fitecine. Naturalețea cu care Oișteanu respinge posibilitatea ca grămăjoara de heroină să provoace ceva de valoare inspirată de un proletar se înscrie în linia deja sugerată: artistul, personaj cu har sacru, își lărgește limitele conștiinței. Prin drog direct într-un paradis de scurtă durată, dar de maximă intensitate. Pentru ceilalți, idioții de rând, Dumnezeu a tras ușa după ultimul geniu pustiu cu timbru sub limbă.

Evlavia cu care este primit artistul de către Andrei Oișteanu seamănă cu superstiția tâmpă a babelor de la țară.

Trecem cu vederea că pentru Andrei Oișteanu între versurile fratelui său despre droguri și o aluzie din Arghezi pe același subiect nu vedem nici o deosebire estetică. Orice drogat snob care scrie literatură este un artist, de la Mateiu Caragiale la Vukulovski & Bucurenci. Nu avem idee cu ce grilă de valori estetice lucrează Andrei Oișteanu.

Ca erudiție și picanterii, Narcotice în cultura română copleșește prin farmec. Ca distanță critică și ingeniozitate analitică opusul e lamentabil.

Andrei Oișteanu ridică la puteri halucina(n)te magicianul culturii române, adică eroii săi poetici, idolii săi literați, tipii cu personalități venerabile și venerate. Elitismul băltește pe fiecare pagină a cărții. Marea societate este ucisă cu grație. Nici măcar nu aflăm ce este atât de valoros în scriitura iluștrilor oameni albi ce evadează din viață păstrînd intacte aerele de superioritate socială.

Oameni providențiali flanează drogați în cultura română. Păcat că nu putem înțelege de ce sunt atât de burghezi, vetuști și tratați drept anonimi în marile culturi ale Europei.

Oare impresia despre sine a artiștilor toxicomani români nu este la fel de aberantă la scara societății ca cea a jerpelitului dandy Leon Cornescu? Oare antropologul Andrei Oișteanu nu ne administrează o otravă delicioasă prin care rațiunea rece să ne fie anesteziată de himere pe cât de cutremurătoare, pe atât de mincinoase?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Drogurile sociofobilor

  1. Pingback: Drogurile sociofobilor | radupopescublog

  2. Transpersonal si sacru zice:

    In Romania se cunoaste prea putin (si nu se invata la facultatile de profil) ref psihologia transpersonala si antropologia constiintei. O sursa gratuita care va poate fi de ajutor celor interesati:
    http://www.transpersonalstudies.org/previous_issues.html

    Recent a a revenit in actualitate psihoterapia „ajutata” de consumarea unei cantitati mici de LSD de catre pacient (totul se face intr-un cadru controlat, academic, in Elvetia ca in SUA e interzis). Accesul la traume este mult mai profund si rapid, idem posibilitatea accelerarii vindecarii…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s