Fundamentele

În ultima vreme am încercat sa recitesc literatură. Amintiri din casa morților și Condiția umană.

Prima nu este nimic mai mult decât rezultatul sociologic al unei minți deraiate, al unui personaj detracat. Dostoievski era nu doar un pedofil (cum se lăudase chiar el în cercurile sale private), ci și un personaj profund patologic. El este primul modern care a băut până la capăt din cupa cu zoaie a naturii umane și, într-un final, le-a numit bune și frumoase pe toate. Divinizarea răului este scopul său suprem. În el găsim transparent răsturnarea tuturor valorilor vieții, ale naturii noastre primordiale: boala, suferința și pornirea spre crimă ca surse necesare ale iertării divine. Nu există Dumnezeu fără călcarea în picioare a firii omului. Nu ipostaziem nici o lume de dincolo fără preschimbarea acesteia într-un infern psihologic, într-o așteptare dureroasă. Oribila înjosire prin autoflagerare din romanele sale nu are limită. Sursa însușirilor bune pe care el le întrevede în colegii săi de celulă pornește ca o ramură fertilă din trunchiul răului. Intenția sa, mizerabil de obscurantistă și urând din toți rărunchii Rațiunea, este marea mistificare mozaică din trecutul a ceea ce numim astăzi Europa: anume că răul este obiectiv în afara noastră, dincolo de natură, că stăpânul acestei lumi îi torturează pe oameni pentru ca fructele lumii de dincolo, pură invenție compensatorie, să capete un gust și mai dulce. Prin respingerea studiului rațional al naturii, prin ignorarea fenomenelor regulate din afara noastră și a încercării de a le căuta o explicație ce coincide perfect cu desfășurarea lor algoritmică, mințile încurcate populează trupul omului cu duhuri și fantome mai puternice decât lumea în care suntem doar ca o altă parte a întregului. Nu noi suntem acest întreg. Astfel, ce se întâmplă de fapt sub ochii fiecăruia din noi (inclusiv tot ce se petrece în organele noastre) este separat de ceea ce suntem noi. Cine a inventat concepția unicității și eternității sufletului în afara și contra Naturii l-a creat deja pe Dumnezeu. Creștinismul este îmbibat cu autozeificarea sinelui. Tragic este însă modul în care cadrele acestei gândiri, amenințată doar de studierea cantitativă a regularităților din natură, au fost secularizate prin individualismul sacru, responsabil de sine până la capăt, ce stă la temelia tuturor codurilor de legi din Europa, a tuturor teoriilor economice moderne și a tuturor ideologiilor moderne, a tuturor sistemelor de valori. Scopul ascuns este același: sfidarea naturii prin stăpânirea ei totală, a limitelor noastre biologice, a neputinței și a suferinței în autoglorificarea fiecăruia ca o așchie desprinsă din copacul divinității. Singura datorie pe care o avem față de acest Dumnezeu al creștinității (preschimbată în democrația ecumenică a cetățenilor egali principial în drepturi și în fața legii) este aprofundarea creației sale. Dumnezeu este chiar aici printre noi și altarul este natura și tot ce se găsește în ea.

A doua carte, supremul roman revoluționar al secolului XX, o odă închinată celor mulți, umiliți și obidiți, m-a întărit în convingerea că orice ideal vulgar și trivial al europenilor laici seamănă dezgustător de mult cu practicile sectelor fanatice ale catacombelor romane. Demnitate, libertate, egalitate, fraternitate, păcate și virtuți, curaj și luptă, lașitate și încrâncenare, nimic din angrenajul idealist al oricărei metafizici anistorice nu este lăsat pe dinafară. Nici un alt continent din lume nu are o mai exagerată conștiință a existenței sufletului ca Europa.

Vedeți ce am scris până acum? Oare nu arăt că posed spirit și că am suflet? O, nemuritorilor pe dinăuntru, cei care v-ați infestat de fantasmele lumii de dincolo pentru a urî din plin lumea de aici, chiar nu simțiți că sunteți doar ceea ce sunteți în carne și trup și nimic mai mult?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Fundamentele

  1. Pingback: Fundamentele | radupopescublog

  2. remi zice:

    Am mai auzit barfa asta cu Dosto pedofil si nu reusesc sa ii gasesc sursa. Adica stiu doar o biografie a lui D. scrisa de un rus in care autorul spunea ca D. probabil a fost pedo pentru ca intelegea prea bine acest subiect in scrierile lui! De aceea as vrea sa va rog sa ma trimiteti la o sursa, ceva, sa dau de capatul firului.

    • vicuslusorum zice:

      Informatia o gasiti in monografia lui Henry Troyat, Tolstoy, pagina 401, Grove Press, New York, intr-o scrisoare a unuia din primii biografi si apropiati ai lui Dostoievski, Strakhov:

      „Viskovatov told me that he bragged one day of having… with a little girl whom his governess had brought him, in the public baths…”

      • remi zice:

        Multumesc pentru raspuns. Am cautat sa vad cine era Strakhov. In cartea Dialogues with Dostoevsky: The Overwhelming Questions
        By Robert Louis Jackson,capitolul 5, pag 107 (capitol disponibil pe google books integral) aflu cate ceva. Un seminarist, cum ii numea Dostoievski pe absolventii de teologie, categorie de oameni fata de care avea un mare dispret. Jackson spune ca Strakhov, ca biograf al lui Dostoievski, a primit acces la hartiile personale ale acestuia in care a putut sa gaseasca si un portret nu prea magulitor despre sine.(pag 107) Concluzia? Strakhov probabil s-a suparat si a inceput sa loveasca in memoria unui om mort care nu se putea apara.
        In scrisoarea cu barfa vad ca Strakhov spune ca Dostoievski „had no taste, no feeling for feminine beauty or charm”. Literatura lui Dostoievski contrazice observatia asta acra, macar ca autor avea gust, zic eu, nu stiu ce sa zic de sotiile lui.
        In cele din urma avem cuvantul unui om mic contra unui om mare, iar al doilea era mort la data scrisorii si nu se mai putea apara. Pe cine sa credem?

      • vicuslusorum zice:

        Dostoievski este fara doar si poate un geniu, sa nu ne facem iluzlii in privinta asta. Insa daca a fost sau nu un „om mare” in viata reala, nu stiu sa va spun. Nu stiu daca un „om mic”, doar pentru ca este seminarist, inventeaza asa, de nicaieri, pedofilia ta. Exista oameni mici in fata lui Dumnezeu sau a legii? Ma indoiesc. Eu unul am banuielile mele: copiii apar extrem de naivi, frumosi si atragatori in romanele lui Dostoievski. Nu exista copil maculat sau rau in opera sa (in timp ce la Dickens, mult mai lucid, sunt multi asemenea copii), ci angelic, firav si dragut. Dostoievski are cu siguranta o atractie fata de copilaria luminoasa din jurul sau. Acum daca a fost sau nu pedofil, nu avem cum sa stim. Dar nici sa tratam pe oricine drept „om mic”. Asa, si tigancile cu care se culca Tolstoi in tineretea sa, nu aveau voie sa-l numeasca betiv si desfranat doar pentru ca ele erau „oameni mici” si el, beat si excitat, „un om mare”.

  3. laurapanait zice:

    Mai tu iti bati joc de noi? Adica ne spui ca suntem niste falsi sentimentaloizi usor manipulabili de cineva cu creier? Vrei sa demonstrezi ca sentimentele nu exista decat in forma proasta. Si ca tu poti sa mimezi cu un succes precis – aceasta inutila ”impresie” omeneasca.

    Exact asta constatam. Ca scrii cu suflet despre lipsa sufletului. Si tu, cu un cinism smecheresc, imi spui ” asa e ca v-am dus”?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s