Capitalul, vol. III: Capitalul comercial

Pentru Karl Marx, capitalul negustoresc sau comercial se găsește doar în procesul de circulație și este reprezentantul pieței, deci a valorilor de schimb, adică a capitalului-marfă, cum îl intitulează germanul. Fie că negustorul vinde un capital-marfă pentru a servi consumul privat al unui cumpărător oarecare, fie că acest cumpărător este la rândul său un antreprenor, procesul este același: pentru industriaș, se ia o marfă (care la Marx conține deja plusvaloarea, deci profitul ce trebuie să fie realizat prin vânzare, numit M’) de către producător, se vinde unui comerciant devenind bani (B), care sunt folosiți pentru a cumpăra alte mărfuri (generic numite mijloace sau factori de producție). Pentru comerciant, de cealaltă parte a tranzacției, se pun în mișcare bani (care ajung în buzunarele industriașului de mai devreme) în schimbul unor mărfuri care, din punctul de vedere al simțului comun, se vând mai scump decât au fost cumpărate. You buy cheap in order to sell dear.

Pentru Marx nu se pune problema de unde are comerciantul banii inițiali. Aceștia pot proveni dintr-un împrumut sau din profitul reinvestit al unei tranzacții anterioare.

În ce constau raporturile logice, nu încă istorice, dintre capitalul industrial (productiv la Marx) și capitalul comercial (care doar circulă mărfurile și banii în economie)?

Primul raport este că negustorul, specializat într-o ramură neproductivă, pune în mișcare un capital mai mic decât cel pe care ar fi nevoit să-l aloce industriașul dacă ar activa și sub formă de comerciant. Risipa de timp și de bani a industriașului ce și-ar vinde singur marfa ar afecta cantitatea și calitatea capitalui-marfă proaspăt ieșit din producție. Specializarea capitalului-comerical scurtează timpii între consumator și producătorul direct, ceea ce confirmă pentru Marx teoria valorii muncă încă o dată.

În plus, în procesul în care capitalul-comercial vinde, cum este de altfel firesc, produsele mai multor capitaliști, timpul mediu socialmente necesar și (dez)echilibrele temporare dintre cerere și ofertă ajung să se formeze. Deși Marx nu o spune explicit, comerciantul este agentul competiției dintre diverși producători. Cu cât procesele de producție sunt mai scurte și cu cât „viteza consumului” mai mare, cu atât capitalul comercial plimbă mai repede banii în economie.

Marx insistă, contrar unei priviri grăbite, că negustorul nu produce nimic, nici un fel de plusvaloare.

„Capitalul comercial nu este decît capitalul care funcționează înăuntrul sferei circulației. Procesul circulației este o fază a întregului proces de reproducție. Dar în procesul circulației nu se produce nicio valoare, prin urmare nici plusvaloare. Se petrec numai schimburi de formă ale aceleiași masse de valoare. Nu are loc în realitate decât o metamorfoză a mărfurilor, care, ca atare, n-are nimic de-a-face cu crearea sau modificarea de valoare. Dacă la vânzarea mărfii produse se realizează o plusvaloare, acest lucru are loc pentru că această plusvaloare există de mai înainte în marfă; de aceea, la al doilea act, transformarea din nou a capitalului bănesc în marfă (elemente de producție), cumpărătorul nu realizează nici o plusvaloare, ci prin schimbul banilor contra mijloacelor de producție și a forței de muncă se pregătește numai producerea de plusvaloare.” (Capitalul, vol. III, partea I, pp. 278-279, 1954).

Sau, o pagină mai târziu, aflăm reiterată ideea de mai sus:

„Prin urmare capitalul pentru comerțul cu mărfuri – despuiat de toate funcțiile eterogene, ca păstrarea, expediția, transportul, împărțirea, trierea, care sunt legate de activitatea lui, și limitat la adevărata lui funcție, aceea de a cumpăra pentru a vinde – nu creează nici valoare, nici plusvaloare, ci mijlocește numai realizarea acestora și totodată deci adevăratul schimb al mărfurilor, trecerea lor dintr-o mână într-alta, schimbul social de materii.” (Ibid., p. 280)

Și atunci de unde profitul comercianților sau, cum se cheamă în economia-lume de azi, industria de retail?

„Numai în aparență profitul mercantil este un simplu adaos, o majorare nominală a prețului mărfurilor peste valoarea lor.”

Ipoteza economistului Marx se prezintă după cum urmează: prețul unei mărfi este suma dintre prețul de cost al produsului (preț de producător, cel la care are acces comerciantul) și profitul comercial. Pentru a explica acest profit, Marx îl deduce ca o scădere din plusvaloarea producătorului capitalist. Altfel spus, industriașul renunță la câteva procente din plusvaloarea sa (muncă neretribuită forței de muncă) în favoarea comerciantului. Dacă producătorul și-ar însuși rolul de comerciant, capitalul său fix ar trebui sporit pentru activități comerciale propriu-zise, ceea ce ar implica o slabă diviziune a muncii, specializări inexistente și, în concluzie, pierderi de timp, deci de bani.

„Să păstrăm expresia preț de producție în sensul precizat mai de aproape mai sus. Este limpede în acest caz că profitul capitalistului industrial este egal cu surplusul prețului de producție al mărfii peste prețul ei de cost și că, spre deosebire de acest profit industrial, profitul comercial este egal cu surplusul prețului de vânzare peste prețul de producție al mărfii, care pentru comerciant reprezintă prețul ei de cumpărare; dar ca prețul real al mărfii = prețul de producție + profitul mercantil (comercial). După cum capitalul industrial realizează numai profitul, care este deja cuprins ca plusvaloare în valoarea mărfii, tot așa profitul capitalului comercial se datorează numai faptului ca în prețul mărfii realizat de capitalul industrial nu este încă realizată totalitatea plusvalorii sau profitului. Prețul de vânzare al comerciantului este astfel superior prețului de cumpărare, nu fiindcă primul este superior valorii totale a mărfii, ci fiindcă ultimul este inferior acesteia.” (Ibid., p. 284)

Marx oferă câteva combinații aritmetice pentru a-și reprezenta clar raționamentele, dar imaginea de ansamblu rămâne cristalină.

Angajații, deci capitalul variabil, din cadrul unei societăți comerciale, deși nu livrează plusvaloare, lucrează pentru capitalistul negustor „profitabil” doar în măsura în care salariile lor, ca în cazul unui industriaș oarecare, sunt costuri în schimbul unei forțe de muncă tranzacționabilă și, de aceea, sunt la rândul lor remunerați sub valoarea reală de piață a serviciilor lor. Dar chiar și dacă salariile lor ar fi conforme cu eficiența reală a timpului lor de muncă, profitul comerciantului este asigurat din plusvaloarea capitalului industrial.

„Munca neplătită a acestor funcționari, deși nu creează plusvaloare, îi dă totuși posibilitatea să-și însușească plusvaloarea, ceea ce, din punctul de vedere al rezultatului, înseamnă același lucru pentru acest capital; ea este deci pentru el izvorul profitului. Întreprinderea comercială n-ar putea altfel să fie niciodată exploatată pe scara mare, în mod capitalist.” (Ibid., p. 291)

Sau, cu alte cuvinte (Marx are obiceiul de a se repeta în manuscrisele ultimelor două volume din Capitalul):

„Îi aduce profit nu prin aceea că creează direct plusvaloare, ci prin aceea că-l ajută să micșoreze cheltuielile pentru realizarea plusvalorii, în măsura în care îndeplinește o muncă în parte neplătită.”

Fără capitalul comercial, producătorul industrial de mărfuri se expune după cum urmează:

„Prelungirea operațiunilor de circulație reprezintă pentru capitalistul industrial: 1. o pierdere personală de timp, în măsura în care aceasta îl împiedică să-și îndeplinească el însuși funcția de conducător al procesului de producție; 2. o oprire prelungită a produsului său sub formă de bani sau de marfă în procesul de circulație, deci într-un proces în care nu se valorifică și în care procesul de producție nemijlocit este întrerupt.” (Ibid., p. 288)

Tot Marx susține că, în absența capitalului comercial, nu s-ar putea forma, în timp, un profit mediu într-o industrie sau, prin extindere, în toate industriile. În legătură cu relația dintre capitalul industrial (manufacturing industry) și capitalul comercial, găsim următoarele:

„Pentru capitalul industrial cheltuielile de circulație par și sunt cheltuieli neproductive. Ele apar comerciantului drept sursa profitului lui, care – prespunând existența ratei generale a profitului – este proporțional cu mărimea acesteia. Pentru capitalul mercantil, suma ce urmează a fi avansată pentru aceste cheltuieli de circulație este prin urmare un plasament productiv. Deci și munca comercială pe care o cumpără este pentru el direct productivă.” (Ibid., p. 298)

După cum se știe, comerțul precedă dezvoltarea industrială sau producerea în massă de mărfuri și servicii. Comercianții sunt considerați primii capitaliști din pricina profiturile mari pe care le extrăgeau din schimb:

„Nivelul ridicat din trecut al prețurilor comerciale ale mărfurilor se datora 1. nivelului ridicat al prețurilor de producție, adică neproductivității muncii; 2. lipsei unei rate generale a profitului, capitalul comercial absorbind o cantitate de plusvaloare mult mai mare decât i-ar fi revenit în cazul unei mobilități generale a capitalurilor. Încetarea acestei stări de lucruri este deci, privită sub ambele laturi, rezultatul modului de producție capitalist.” (Ibid., p. 304)

O secțiune este pusă la dispoziție de către Marx problemei rotației capitalului comercial: cu cât mai multe rotații într-un timp dat, cu atât mai multe profituri mici. Small profits and quick returns. Un alt subcapitol se ocupă cu ce Marx numește comerțul cu bani, fie în aur, argint sau alte metale prețioase, fie în luarea și acordarea de împrumuturi și credite comerciale. Despre acestea din urmă găsim un capitol de sine stătător în următoarea parte a volumului III.

În ceea ce privește istoria capitalului comercial, ultima chestiune pe listă, Marx spune ca înainte de Revoluția Industrială, deci de marea manufuctură, de fabrică, capitalul comercial părea capital prin excelență. Producția era o chestiune redusă la bresle, munci agricole etc. În etapa în care banii s-au concentrat în mâinile a cât mai puține case comerciale spre finalul Evului Mediu, capitalul comercial a realizat de la sine, prin dorința neistovită de profit a capitaliștilor, că a produce din ce în ce mai multe mărfuri pentru a deservi o cerere este chiar sursa profitului. A transforma orice produs într-o valoare de schimb face parte din mentalitatea capitalistului generic. De aceea, în perioada precapitalistă, printre cei mai bogați indivizi erau indubitabil neguțătorii.

„Procesul de producție se sprijină în întregime pe circulație și circulația este un simplu moment, o fază de trecere a producției, este numai realizarea produsului creat ca marfă și înlocuirea elementelor lui de producție, produse și ele ca mărfuri. Forma capitalului izvorîtă nemijlocit din circulație – capitalul comercial – nu mai apare aici decât ca una din formele capitalului aflat în mișcarea sa de reproducție.” (Ibid., p. 322)

Sau mai explicit:

„Popoarele comerciale din antichitate existau, la fel ca și zeii lui Epicur, în spațiile dintre lumile universului sau mai curând ca Evreii în porii societății poloneze. Comerțul primelor orașe și popoare comerciale independente, minunat de dezvoltate, se sprijinea ca simplu comerț de intermediere pe barbaria popoarelor producătoare, între care jucau rolul de mijlocitor.

Pe treptele premergătoare societății capitaliste, comerțul este acela care domină industria; în societatea modernă invers. Comerțul firește că va influența la rândul său, mai mult sau mai puțin, asupra comunităților între care se exercită; făcând să depindă mijloacele de subzistență și de consum mai mult de vânzare decât de întrebuințarea imediată a produsului, el va supune producția din ce în ce mai mult valorii de schimb. În felul acesta el dizolvă vechile relații. El sporește circulația banilor. El nu acaparează numai excedentul producției, ci o înghite încetul cu încetul însăși pe aceasta, făcând ca ramuri întregi de producție să depindă de el.” (Ibid., p. 324)

Marx apreciază că dintotdeaua capitalul comercial, chiar și atunci când a dizolvat relațiile feudale, nu putea schimba modul de producție de la sine. Dacă baza producției economice în antichitatea greco-romană (dar, prin implicație, și în alte civilizații) era sclavia (deci munca gratuită în schimbul minimului necesar pentru supraviețuire), comerciantul nu putea să își extindă puterea asupra producției fără ca întâi să elibereze forța de muncă de sub jugul exploatării patriarhale, pentru consumul intern al gospodăriei. Acum nu știu în ce măsură latifundiarii Imperiului Roman își munceau sclavii pentru a produce cât mai mult pentru piață sau dacă vindeau doar excedentul accidental peste nevoile de consum ale gospodăriei sale, dar pentru Marx generalizarea schimbului ca valoare economică supremă ar fi dus la dispariția lentă și centralizarea puterii politice a clasei nobiliare în favoarea unei noi clase de comercianți producători.

Inaugurarea comerțului intercontinental după secolul al XVI-lea duce la supremația capitalului comercial. Olanda și Veneția sunt pentru Marx exponentele de vârf ale acestei extinderi a pieței mondiale. Odată cu intruziunea producției industriale a Imperiului Britanic, capitalul comercial devine auxiliarul marii manufacturi.

„Trecerea de la modul de productie feudal se face pe două căi. Producătorul devine comerciant și capitalist, în opoziție cu economia naturală agricolă și cu meseriile îngrădite în corporații ale industriei orășenești medievale. Aceasta este calea care revoluționează cu adevărat.” (Ibid., p. 327)

Sau în fine:

„La origine, comerțul a fost o premiză pentru transformarea micii industrii corporatiste și a celei casnice țărănești, precum și a agriculturii feudale în întreprinderi capitaliste. El face ca produsul să devină marfă în parte creîndu-i o piață, în parte procurând noi echivalențe de mărfuri, precum și furnizând producției noi materii prime și auxiliare, astfel încît deschide noi ramuri de producție care de la început se sprijină pe comerț, adica atât pe producția pentru piața internă și mondială, cât și pe condiții de producție care izvorăsc din piața mondială. De îndată ce manufactură se consolidează în oarecare măsură și încă și mai mult marea industrie, ea își creează la rândul ei piața, o cucerește pe aceasta cu mărfurile ei. O producție în massă de proporții tot mai vaste inundă piața existentă și lucrează, în consecință, mereu la extinderea acestei piețe, la străpungerea limitelor ei. Capitalistul industrial are mereu în fața sa piața mondială, el compară și trebuie să compare mereu propriile sale prețuri de cost nu numai cu prețurile pieței interne, ci și cu cele ale pieței mondiale. În perioada precedentă comparația aceasta cădea aproape exclusiv în sarcina comercianților, asigurând capitalului comercial dominația asupra celui industrial.” (Ibid., p. 329)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. III de Karl Marx și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Capitalul, vol. III: Capitalul comercial

  1. Pingback: Capitalul, vol. III: Capitalul comercial | radupopescublog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s