Holstomer

Contele Lev Tolstoi, cel pe care-l ador infinit ca pe cel ce a înțeles totul despre inima omului, socotea spre finalul vieții că și-a petrecut 11 ani din viață pe cal. Traiul de ostaș și condiția sa de nobil te predispuneau la asemenea performanțe. Din fericire, Tolstoi, suflet de bărbat curajos, drept, puternic ca un taur, destoinic, deci, într-un cuvânt, un bărbat în întregime sănătos cum rar ți se oferă ocazia să vezi astăzi, a scris o nuvelă în care protagonistul este o gloabă bălțată, supranumita Holstomer. Deși tehnica poate fi confundată cu un flux al conștiinței transferat în închipuirea unui animal (ca în nuvela lui Bulgakov, Inimă de câine), Tolstoi operează fabulistic, dar cu un tragism pe care fabula ca gen nu-l suportă.

Holstomer este bătrân și hărtănit. Buza ruptă, părul rar, coama ca o măturică roasă, picioarele slabe și betege, venele reliefate, ce mai, o ruină ce trage să moară. Tolstoi îi dă calului conștiință, iar Holstomer presimte sfârșitul în reflecțiile sale. În rândul celorlalți cai din grajd, Holstomer este privit cu dispreț, în parte pentru umilitoarea neputință a bătrâneții (caii, la fel ca oamenii, iubesc doar manifestarea exterioară a robusteții), în parte fiindcă a purtat din naștere pete colorate pe piele (ceea ce trece drept semn de inferioritate în mijlocul societății cailor, ierarhizată în aristocrați și mujici ca și Rusia țarului).

Patriarhalismul contelui Tolstoi este magistral conturat: iepele aduc pe lume mânji sănătoși, își alăptează matern puii, apoi uită de ei, își pierd mințile ca fetele după vreun armăsar, se iubesc iărăși, îmbătrânesc, slăbesc, mor și putrezesc, iar ciclul vieții eterne nu se mai oprește din mersul său repetat. De când e lumea și pământul specia cailor s-a întrupat în mii de înfățișari, fiecare o culminație a selecției naturale. Unii puternici, alții slabi, unii sălbatici, alții cuminți, unii proști, alții isteți, dar toți sortiți dispariției. Suferința lor este pentru Tolstoi mai puțin grozavă decât faptul că vor muri.

Caii, asemeni oamenilor, nu-și pot imagina goliciunea și nimicul morții, după cum nu știu ce vrea să însemne moartea. Tolstoi, mai sensibil din fire, ia ordinea naturii ca pe cea de care ți-e teamă și groază, scârbă și mirare. Pentru cai, singurul lucru demn de urmat în viață este doar reproducerea lor. În această perpetuare absurdă caii suferă și se chinuie sau se bucură și sunt fericiți, dar finalul e tot același.

Narațiunea aceasta pare legendarară, naivă și sălbatică în același timp, poate chiar atemporală, dar Tolstoi introduce în peisaj ființe umane.

Pentru Holstomer, oamenii sunt cei care spun, din capriciu și amor propriu, că sunt stăpâni peste multe. A avea o femeie, pe care o iubește trupește altul, a avea o pădure sau un pământ, pe care o taie și îl lucrează un altul, a avea bani, pentru care muncesc alții, a avea ca și cum a spune ceva despre lucruri e mai puternic decât a face orice cu și din ele. Oamenii sunt posedați de năravul vorbelor, pentru care faptele sunt secundare.

Holstomer, după cum povestește din experiență întregii herghelii, a schimbat șase stăpâni pana la bătrânețe. Unii l-au bătut și ars cu fier roșu, altul l-a vândut din primele zile, unii l-au pus să are ogorul, iar un altul îl folosea la căruță. Pe acesta din urmă, Holstomer, ca biata Felicité, cea cu inima bună, din povestirea lui Flaubert, l-a iubit cum a știut el mai bine. Stăpânul său este un nobil petrecăreț, cu o avere de 2 milioane de ruble în buzunar și 25 de ani în piept, arogant, fonfăit, leneş, indiferent, frumos, un mic prinț. Într-o seară, Holstomer își amintește cum a fost biciut și alergat pe o sută de verste pentru ca stăpânul său să îşi ajungă din urmă, pe o vreme de iarnă grea, iubita, o franțuzoaică flușturatică care trăia cu altul. După acea seară de pomină, Holstomer, fericit că și-a putut servi stăpânul gratuit cu forța tinereții sale, se îmbolnăvește, decade fizic, singurul său avut sigur, și apoi ajunge pe mâna multor altor stăpâni, până la ultimul, cel din prezent, care-l întrebuința la droșca sa.

Holstomer este un cal mândru. De mult, în tinerețe, se lăuda cu un trap de neegalat, cu o viteză de fulger. Însușirile naturale sunt pricină de mândrie, deci de superioritate, atât la oameni, cât și la animale.

Doar că oamenilor, ca cel mai iubit stăpân al său, le place să zică că au una și alta, ceea ce este un alt soi de fală decât cea dată de Dumnezeu sau de natură animalelor. Tolstoi surâde și pricepe că în a avea stă temelia societății și puterea oamenilor, nu în a fi.

Treaba face însă că stăpânul său desfrânat, primul și cel mai îndrăgit, îndatorat, umflat, îmbătrânit spre finalul povestirii, își face apariția în casa ultimului stăpân al lui Holstomer. Își recunoaște vechiul cal, se târguie pentru cei tineri, dar, cu mândria unui aristocrat scăpătat ce vrea să salveze cu orice preț aparențele, își reamintește întâmplător de vechiul său cal ca de un animal puternic și tânăr. Nici urmă de compasiune într-un stăpân ce contemplă decăderea fostului său animal de povară ca pe propria sa destrămare.

Și, iată finalul, iată nedreptatea morții: Holstomer, inutil și bătrân, este dus în spatele unui șopron, unde îi este tăiată beregata. În ochii săi de cal șiroaiele de sânge care curg din el sunt semnele moliciunii celei din urmă. Oamenii l-au ucis pentru că nu le mai era de nici un folos.

De cealaltă parte, stăpânul, buhăit și murdar, moare la câteva decenii dupâ. Stârvul sâu nu va hrâni câinii din ogradă și corbii de pe cer, oasele sale nu vor ajunge într-un șopron de țăran, coastele sale nu vor fi despicate de gura hulpavă a unor pui de lupi dintr-o viroagă apropiată.

Nu, cadavrul acestui om va fi îmbrăcat din haine alese, rudele îl vor plânge, și va dispărea lent în măruntaiele pământului.

Care e cea mai bună dintre vieți? A cui a fost mai de folos? Cu ce drept te uiți de sus la calul slugă omule stăpân?

În numele cărui drept de a avea storci spinarea animalelor tale de povară, pentru ce-i chinui și îi ucizi înainte de a le fi venit sorocul, nobile rus? De ce îți tratezi mujicii, carne la fel de grea și la fel puturoasă ca a ta după moarte, ca pe Holstomer?

De ce le distrugi viața tu, cel nedespărțit cu nimic de moarte?

Adevăr vă spun vouă, Tolstoi e un mare om, unul dintre cei care a privit dincolo de moarte.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Holstomer

  1. Pingback: Holstomer | Vicuslusorum’s Blog | radupopescublog

  2. capricornk13 zice:

    ce insemnare sensibila, impresionant…

  3. nraducanu zice:

    Ma bucura ca pe acest blog, dl. Neumann isi exprima admiratia pentru nuvela « Holstomer » a uriasului, incomparabilului scriitor rus, Lev Nicolaevici Tolstoi. Poate ca acum, cand mediile raspandesc, la comanda, dispretul pentru tot ce este rusesc, emotia provocata de acest scurt articol sa ii indemne pe unii tineri cititori sa dechida cartile lui Tolstoi si sa citeasca nu numai romanele, care au fost deja ecranizate, ci si nuvelele « Sonata Kreutzer », « Moartea lui Ivan Ilici », « Luzern », « Hagi Murad » s.a.
    Pe la inceputul anilor ’60 am avut sansa de a participa la o sedinta CAER in orasul Tula. La incheiere, gazdele ne-au oferit ocazia unei calatorii la Iasnaia Poliana, la muzeul casei natale a lui Tolstoi. Aici s-a nascut el (1822), dar a murit la 88 de ani, in cladirea garii din Astapovo, intr-o incercare de abandonare a vietii dusa pana atunci. Eram inca mai demult un pasionat admirator al lui, asa incat am pasit cu emotie prin incaperile vechiul conac in care Tolstoi a trait timp de vreo 50 de ani si a scris aproape toata opera sa. La sfarsit am fost invitati sa vedem si mormantul lui Tolstoi, intr-un loc stabilit de el, in adancul padurii. Am aflat ca si-a dorit acest loc de veci pentru ca aici venea in copilarie, cu unul din fratii lui, sa caute « betisorul verde », care intr-o zicala populara ar fi posedat insusirea de a-i face fericiti pe toti cei ce il atingeau. Era luna mai, razele soarelui strabatea frunzisul batranei paduri si luminau movilita cu iarba, fara nici o placa, pe care noi am depus un simplu buchet de flori. Era un moment de neuitat in care mi s-a parut ca Tolstoi reaminteste celor ce-l venereaza inca o trasatura a moralei sale : modestia, refuzul gesturilor pompoase, chiar postume.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s