Stânga în destrămare

Lucrarea magistrală a istoricului britanic Donald Sassoon, One Hundred Years of Socialism (1998), deşi pare relativ depăşită din punct de vedere al istoriei factuale recente, este cea mai bună colecție de date brute pentru a înțelege ideologia de stânga şi evoluția partidelor politice care se revendică de la aceasta din Europa Occidentală. Donald Sassoon realizează o compoziție mai degrabă picturală, o frescă istorică de proporții uriaşe, care acoperă intervalul 1914-2000. Chestiunile de doctrină politică sau de teorie economică ocupă o poziție secundă față de simplă relatare istorică.

Perioada de dinaintea Primului Război Mondial este socotită ca o vârstă de aur a ideologiei de stânga în întreaga Europă. Vorbim de generația care a trăit din plin Internaționala a II-a. Germania, cea mai rapid industrializată țară de pe continent, deținea cel mai puternic partid social-democrat european şi unul dintre puținele partide de stânga continentale care la începutul secolului trecut avea membrii aleşi democratic în Reichstag. În anul 1912, SPD (Partidul Social Democrat German) deținea 34,8% din parlamentarii Reichstag-ului. Singura țară cu un partid de stânga la fel de puternic în perioada prebelică este cel din Finlanda, care câştigă 47,3% din voturile alegătorilor în 1916.

Platforma stângii europene acum un veac cuprindea o versiune reformistă, gradualistă, care accepta competiția democratică între multiple partide politice ce reprezentau diferite clase sociale şi o stânga de extracție revoluționară, violentă, cu ambigue pasiuni anarhiste. Prima variantă este cea inaugurată de Eduard Bernstein (şi acceptată de August Bebel şi Karl Liebknecht) în situația particulară a Germaniei Imperiale. A două cale nu ar fi ajuns niciodată celebră în Europa fără momentul octombrie 1917, când facțiunea bolşevică, condusă de Vladimir Ilici Lenin, pune stăpânire, în chip revoluționar (discuțiile despre presupusa lovitură de stat într-un stat deja dezarticulat grav de război, aproape înfrânt, sunt futile), pe cel mai vast teritoriu politic, coerent cultural, din lume.

Stânga social-democrată se revendică de la un marxism deopotrivă vulgar şi vag: în economia modernă, cea care în care piața, patronatul şi salariații sunt actorii şi pilonii societății, există o diviziune netă între cei care care îşi câştigă salariul în schimbul muncii prestate şi cei care, fiind posesori de mijloace private de producție, trăiesc din profituri şi formele lor derivate. Cele două categorii ce rezultă din diviziunea socială a muncii alcătuiesc două sfere sociale diferite sub orice aspect al modului de organizare al vieții materiale: capitaliştii minoritari într-o parte, salariații majoritari în cealaltă. Capitaliştii, după cum se ştie, concurează pentru profituri unii cu alții, în timp ce angajații (asociați cu muncitorii industriali în secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, pe motiv că cei mai mulți dintre cei care primeau pe atunci un salariu în schimbul muncii lor se găseau în fabrici şi uzine) luptă pentru drepturile lor salariale (întotdeauna mici şi mizere în raport cu veniturile disproporționate ale capitalistului) prin intermediul sindicatelor (sau, realmente, concurează acerb unii cu alții pentru un loc de muncă sau pentru profitul acționarilor). Lupta politică a proletarilor se făcea prin reprezentanții lor sindicali ajunşi (sau nu) în parlamentele naționale. Asigurările medicale moderne, sistemul de pensii, salariile compensatorii în situația pierderii locului de muncă, ajutorul de şomaj, salariul minim pe economie, ziua de lucru de 8 ore sunt reuşitele legislative ale stângii europene, toate de inspirație marxistă la origini. Stânga radicală, de cealaltă parte, spera în distrugerea subită a proprietății private în contul uneia colective, eliberând astfel proletariatul din jugul său sistemic şi transformându-l într-o mare de muncitori liberi de orice constrângere economică. Acest fapt se putea realiza de la sine, printr-o ultimă criză fatală a sistemului capitalist (deşi Marx nu profetizează nicăieri o asemenea apocalipsă în miniatură a pieței, cea-de-pe-ultimă-criză-economică rămâne până astăzi o idee fixă, aproape ca un animal împăiat, a stângii radicale), ce înceta să apară, sau printr-o luptă politică de clasă, având în centru avangarda proletariatului mondial în persoana revoluționarului de profesie (de regulă, practicând terorismul politic ca răspuns la teroarea poliției țariste, precum în întinsurile stepei ruseşti).

Cât priveşte ansamblul de idei morale ale stângii, spicuim câteva crâmpeie: dreptatea socială prin dispariția privilegilor economice ale unei caste de sânge, închisă şi rigid ierarhizată (mai simplu spus, stânga vrea extincția remanențelor feudale), privilegierea explicării cu mijloace ştiințifice şi raționale al oricărui aspect din natură şi societate (anihilarea din temelii a obscurantismului religios şi lichidarea oricăror proiecții metafizice) şi progresul material al umanității pentru realizarea egalității universale în drepturi, şanse şi nivel de trai între membrii societății. Umanismul meliorist şi bunăstarea hedonistă sunt cele mai superficiale efecte ale stângii moderne, copilul iluminismului secolului al XVIII-lea.

Cum a ajuns o asemenea viziune darnică asupra vieții să prindă trup în secolul al XX-lea? Odată cu începutul Primului Război Mondial, partidele socialiste europene (extrem de legate de tradițiile lor naționale şi de sindicate cu valori de grup diferite, după cum vom vedea) se găsesc într-un fatal impas: în ciuda caracterului transnațional al clasei proletariatului industrial, muncitorii germani, belgieni, ruşi, englezi, francezi îmbracă uniformele de soldați şi luptă de partea elitelor lor naționale în numele unui patriotism belicos străin pacifismului celor care se considerau încă dinainte de 1914 „dezmoşteniții pământului”. Singura realizare, dacă poate fi numită astfel, a „forței de muncă” înarmată pe granița dintre Belgia, Olanda, Luxembourg, Franța şi Germania din prezent a fost falimentul ideologic al Internaționalei a II-a creată în 1879, fără să punem la socoteală împlinirea accidentală a Revoluției Bolşevice într-o extremitate slab capitalistă a continentului.

Apariția Cominternului în 1919 avea să destabilizeze complet cea mai mare parte a partidelor social-democrate din Europa în perioada interbelică. Deodată, orice partid care intră sub incidența Cominternului leninist sfârşea prin a fi acaparat ideologic şi organizatoric de dogma marxist-leninistă a Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS). Rând pe rând, Europa interbelică numără cu indulgență facțiuni ca Partidul Comunist Italian, Partidul Comunist Francez sau Partidul Comunist German, fără să enumerăm partidele mici şi fără reprezentativitate în viața publică (inclusiv Partidul Comunist Român, creat la 8 mai 1921). Pentru URSS, partidele comuniste europene funcționau în teorie ca sucursalele unei imense corporații ideologice cu un unic acționar: Uniunea Sovietică. Cazurile de succes în guvernarea statelor europene în perioada dintre cele două razboaie mondiale se regăsesc în Suedia, Finlanda, Norvegia şi, parțial, Danemarca. Partidul Social Democrat Suedez a format statul modern suedez şi a asistat activ la modernizarea societății suedeze. Politicile sale redistributive si crearea statului bunăstării (the welfare state) din intervalul 1950-1970 şi-au avut precursorii în cele două decenii dintre cele două conflagrații ce aveau să dividă Europa pentru 3 generații. Între 1920 şi 1940, Partidul Social Democrat Suedez nu a coborât sub 37% din sufragiile suedezilor, atingând un punct de maximă inflexiune în 1940 (peste 50% din voturi). Alături de cazul socialiştilor finlandezi, suedezii au reprezentat principalul focar social-democrat al Europei interbelice.

Partidul Social Democrat German, în schimb, scos în afara legii și dizolvat după 1934, a trecut cu greu de Marea Criză din 1929-1932. Ideologii partidului visau un drum german al progresului printr-o apreciabilă implicare a statului ca actor reformator în economia de piață. Centralizarea economiei și organizarea colectivă a producției asigurau capitalul ideologic al social-democraților germani, deși perioadele de participare în coaliții de guvernare aveau să-i pecetluiască soarta de partid incapabil să asigure crearea de locuri de muncă pentru șomerii germani din interbelic. Moderația și maturitatea parlamentară a Partidului Social-Democrat German nu au reprezentat atuuri ale stângii germane în lupta sa cu NSDAP-ul. Naziștii păreau a aduce schimbarea în 1933, nu social-democrații. Comuniștii germani erau, în schimb, reduși la statutul dezonorant de lachei ai Moscovei în mentalitatea publică.

Frontul Popular Francez domină scena politică a stângii franceze în perioada interbelică. Alături de PCF, partid al intelighenției franceze progresiste, Frontul Popular, dirijat de primul ministru francez Léon Blum, va încerca în zadar să se opună capitalismului local, parțial corporatist și învechit în comparație cu cel american de la acel moment, printr-o mai mare participare a statului în economie. Stânga franceză va continua, de asemenea, să cultive un socialism francez, o versiune galică a stângii europene, dezvoltând un specific local asociabil provincialismului ideologic.

Stânga britanică și Partidul Laburist au navigat prin perioada interbelică fără mari realizări. Proletariatul englez, maturizat în sindicate regionale încă din secolul al XIX-lea, avea deja în spate o tradiție a descentralizării care făcea Partidul Laburist cel mai puțin de stânga din Europa Occidentală. Britanicii renunțaseră și la puținul de idei marxiste din bagajul secular al partidului muncii. Singurul merit al stângii engleze interbelice este adoptarea imediată a viziunii economistului Keynes asupra raportului dintre statul modern și piața liberă ca program fezabil de politici economice odată ajuns la putere.

La finalul anilor ’30, stânga europeană pâlpâia de viață doar în nordul scandinav. Germania și estul european erau în curs de fascizare completă, în vreme ce Spania franchistă și Italia dictatorului Mussolini înlăturaseră orice formă autonomă de partid social-democrat. În Franța și Anglia (deja un Imperiu stagnant) stânga rezistă fie hăituită (mai mult o rezervație intelectuală în Franța), fie pe cale să se reformeze sub forma unei drepte soft, cu politici de control statal al capitalului. Revoluția proletară și etatizarea mijloacelor de producție fuseseră șterse din parcursul stângii europene a viitorului. Sindicatele își pierduseră majoritatea influenței lor după Marea Criza în Europa Occidentală. Un caz interesant prin contribuția sa ideologică îl reprezintă școala austro-marxistă, care va înflori și va decide o parte din politicile publice ale Austriei postbelice. Stânga italiană îl livrează Europei pe Antonio Gramsci, a cărui contribuție intelectuală la organizarea unui Partid Comunist Italian pragmatic și inovator va fi interiorizată de arhitectul comunismului italian, Palmiro Togliatti, care, deși școlit în Uniunea Sovietică, va menține o cale proprie și autonomă PCI-ului.

Anul 1945 găsește stânga divizată în întreaga Europă: deși social-democrații intră la guvernare peste tot în vestul și centrul continentului, infimele partide comuniste din interbelic înregistrează succese neașteptate în tururile de scrutin: în 1945, 26% din electoratul francez votează PCF, la fel ca 23,5% dintre finlandezi pe comuniștii locali. Între 1945-1947, comunismul câștigă legitimitate politica peste tot în Europa, ceea ce, odată cu închiderea Blocului Sovietic și a stalinizarii estului european (pe fondul unui Război Rece global), va declanșa o campanie de discreditare a partidelor comuniste ca fiind infiltrate de agenți sovietici și jucând roluri de marionete dirijate de la Moscova. Un deceniu mai târziu partidele comuniste vest-europene își vor fi reluat pozițile minuscule electoral din intervalul interbelic. Singurele excepții vor fi PCF și PCI. Stânga vest-europeană se va afla însă pentru deceniile următoare sub directa îndrumare a Statelor Unite, la fel ca și partidele de dreapta. Europa Occidentală se transformase în 1945 într-o periferie a capitalismului american, situație care va dura până la începutul anilor 1970.

Primele trei decenii de după 1945 sunt unanim recunoscute ca epoca de glorie a capitalismului. Rate de peste 5% pe an de creștere economică, bugete de stat consistente, politici publice avantajoase pentru largi grupuri sociale au schimbat proletariatul occidental într-o veritabilă aristocrație a salariaților de pretutindeni. Asigurări sociale consistente, servicii publice mai mult decât decente vor ajuta la formarea unui ethos care poate fi verificat până în zilele noastre în rândul păturii de mijloc din Europa Occidentală. Social-democrația nu și-a propus nimic mai mult decât să administreze prin intermediul statului o situație de fapt, creată de explozia producției și comerțului mondial.

Donald Sassoon va pătrunde în ițele fiecărui partid de stânga din Europa Occidentală, cu precădere în fragmentată stângă franceză (extrem de puternică ideologic), în consensualul SPD german (unde nevoia de protecție socială generală a coincis cu obsesia unei forțe de muncă angajată aproape complet – până astăzi, sectorul industrial german trebuia ajutat și ținut în picioare de către stat, în situația unui faliment, grație obsesiei germane pentru o cât mai strânsă colaborare, eficientă și practică, între păturile sociale în vederea bunăstării generale), dar și puzderia de partide socialiste scandinave, de departe cele mai solide și mai eficiente din Europa postbelică. Inflația cât mai mică, pe fondul unei rate de șomaj cât mai scăzute, productivitatea și retehnologizarea permanente, sector industrial puternic, democrație industrială în corporațiile germane, negocieri pragmatice între patronat și sindicate – acestea sunt particularitățile alianței creștin-democrate (CDU) și a social-democraților (SPD) în Germania Federală până la dispariția și înglobarea Germaniei Democrate în 1991.

În același timp un vid ideologic reformist pusese stăpânire pe social-democrația vest-europeană în primele două decenii post-1945. Avântul glorios al capitalismului de inspirație americană reducea la pasivitate majoritatea reconsiderărilor ideologice ale stângii. Pur și simplu gradul de sărăcie și de inegalitate socială atinseseră cote istorice minime. Educația publică reușise să ofere un nivel de instruire decent pentru majoritatea cetățenilor. Democrația reprezentativă era respectată și pusă în aplicare cu maxim respect pentru drepturile civile. Cu excepția Italiei înapoiate economic, dar care, cel puțin în nord, parcurge o etapă înfloritoare în anii ’60 și a Spaniei autoritariste și relativ subdezvoltată față de economiile nordice, restul Europei renaște ca niciodată din cenușă, inaugurând într-adevăr o lume nouă. Portugalia cea autoritaristă până la jumătatea anilor 1970, Grecia condusă după 1967 de către o juntă militară înnegresc un pic peisajul unei Europe mai bogată ca niciodată până atunci în trecutul său secular. Până la jumătatea anilor ’60, economiile centralizate est-europene recuperează în viteză (deci cu un oarecare recul procentual) decalaje economice ancestrale. Clasa de mijloc crește numeric pretutindeni. Orașele se extind ca polipii de la un deceniu la altul. Consumerismul este noua ideologie a masselor. Familia tradițională începe să își piardă masiv din influență. Tradițiile mor cu repeziciune. Noi generații hedoniste ies la iveală. Feminismul și revoluțiile sexuale în viața privată compun stiluri de viață care din alternative devin curând majoritare (cel putin în nordul european). Forța de muncă se dublează în majoritatea țărilor europene odată cu integrarea femeilor în societatea capitalistă ca salariate după 1975.

Politica externă a stângii vest-europene suferă modificări substanțiale pe parcursul anilor ’60. Stabilitatea militară sub patronaj american (NATO) și siguranța unei piețe comune (European Economic Community – parte din actuala European Union) îi îngăduie SPD-ul, condus de viitorul cancelar Willy Brandt (primar al Berlinului de Vest pe atunci), să inaugureze o apropiere diplomatică de Blocul Socialist (Ostpolitik). SPD-ul și-a propus încă din 1950, pentru ca apoi să renunțe la această temă, să reușească unirea celor două Germanii. Câteva decenii după, această speranță se va împlini prin aneantizarea Cortinei de Fier. Sentimentul general al vesticilor după refacerea economiilor europene s-a concretizat într-un bloc de state unite, suficient de puternice împreună pentru a contrabalansa presiunea economică și militară a Statelor Unite. Uniunea Sovietică se va schimba în dușmanul nereformat și copia falimentară ideologic a social-democrației europene orișiunde după 1975.

Odată cu criza petrolului din 1973, Europa Occidentală este lovită de stagnare economică (prin comparație cu sfertul de veac anterior) și de o creștere accelerată a prețurilor. Șomajul începe să muște adânc din angajații siguri pe sine ai economiilor vestice pentru prima oară după o generație de prosperitate fără precedent.

Statul asistențial fusese deja creat. Sindicatele recidivează puternic în Europa de Vest. Marea Britanie, Franța și chiar Germania sunt lovite de greve zgomotoase. Donald Sassoon intră pentru prima dată în culisele argumentelor economice din spatele stagflatiei europene din anii ’70. Din nefericire, stânga nu găsește nici suport ideologic, nici politici eficiente de stânga pentru a putea face față noilor vremuri. O stare de paralizie mentală se așterne la vârful elitelor partidelor social-democrate europene. Pe măsura ce anii ’70 se apropie de final, social-democrația pierde întâi bătălia de idei cu dreapta neoliberală (a carei ascensiune și dominare ideologică este acum istorie), iar apoi și pe cea politică. Cu excepția Scandinaviei, o adevărată fortăreață a social-democrației, procentajele în alegerile parlamentare sunt net în defavoarea stângii. Apariția partidelor ecologiste, „verzi”, afectează prin fragmentare electoratul tradițional social-democrat. Venirea la putere în 1979 a Partidului Conservator în Marea Britanie, condus de vizionară Margaret Thatcher, va însemna cântecul de lebădă al stângii britanice. Pe continent, SPD-ul este pus în defensivă, social-democrații francezi rămân însă în picioare și domină Franța anilor ’80, partidele comuniste sunt ca și moarte (mai ales Partidul Comunist Francez și Partidul Comunist Italian, bastioanele stângii radicale în Occident), PASOK-ul grecesc obține cele mai multe voturi ale social-democraților în sudul european din anii ’80, dar, în genere, stânga reiese vizibil ca o putere în retragere. Rapidul proces de dezindustrializare a Europei Occidentale din respectiva perioadă va provoca un ultim șoc ideologic: clasele sociale, deja transformate radical în anii ’70, dispar ca și concept politic în statutele partidelor social-democrate europene. Limbajul atenuat și propuneri firave de stânga vor lua locul vechii stângi, deja considerată utopică și prea radicală în majoritatea partidelor de stânga. Vorbăria diluată și declarații pioase de principii țin locul de orice înțelegere aplicată a realității. Răstimp, Anglia se privatiza aproape pe orice palier de utilitate și interes public(ă).

De parcă circumstanțele nefavorabile stângii demobilizate din Occident nu ar fi fost suficiente, anul 1989 va duce la scufundarea în negura istoriei a Blocului Estic, confirmând simultan terapia abrupt neoliberală a dreptei anglo-americane și eșecul total al economiei centralizate și al statului ca arbitru al economiei de piață nerestricționate. Stânga rămâne în contracție ideologică de atunci încoace, cu excepția coalițiilor de guvernare în care, în numele fals al pragmatismului și al guvernelor tehnocratice, acționează de partea celui mai liberal și sălbatic capitalist imaginabil, vânând profituri uriașe la marginea piețelor dezvoltate, undeva prin Estul Sălbatic european.

Inegalitățile sociale sunt de o generație în creștere, clasele sociale încep să își asume din nou identitatea de clan, patriarhalismul și ordinea eternă a elitelor unse de Dumnezeu fac parte din realitatea mass media, occidentalii care trăiesc din ajutoare sociale, neavând alternativă, sunt dispretuiți ca leneși și inferiori de compatrioții lor, iar stânga vegetează în așteptare, copiind până la identificare discursul unei drepte din ce în ce mai putin democrate și, totodată, creștine. Aceasta ar fi povestea pe scurt a social-democrației occidentale.

Tomul masiv al lui Donald Sassoon, în pofida unei anumite amalgamări niciodată sigură a teoriilor sociale și economice din spatele social-democrației în devenirea sa istorică, este cea mai bună enciclopedie de date și informații gazetărești, dublate de o analiză diacronică excepțională, a stângii europene din ultima sută de ani.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Stânga în destrămare

  1. Pingback: Stânga în destrămare | Vicuslusorum’s Blog | radupopescublog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s