Omul de partid

Figura lui Ion Iliescu aparține deja istoriei recente, unui alaltăieri din care generațiile tinere nu au decât amintiri încețoşate. Pentru a înțelege de fapt climatul intelectual şi moral al epocii comuniste în România, Ion Iliescu rămâne o sursă din interior care vorbeşte încă limba regimului apus în 1989. Presupunem acest considerent, care-l face superior altor memoralişti, datorită ambiguității zero din cursus honorum al celui de câteva ori preşedinte de stat: niciodată nu s-a declarat anticomunist, după cum nici comunist nu a pretins că este. Ambiguitatea roade însã la temelia mitului circulat imediat după anus mirabilis 1989 conform cãruia Ion Iliescu ar fi pe linie directă un urmaș al „ideologiei” comuniste.

La finele anului 2014, Ion Iliescu publică un volum de memorii, supranumit „Destinul unui om de stânga”. Încă din titlul resimțim, cei desigur atenți, o contradicție: stânga nu crede într-o forță suprasensibilă numită Providență. Nimic nu ne reglează nemijlocit din afară destinele, cu excepția biologiei (fragile) şi voinței noastre (colective), dar aşa ceva nu se cheamă destin, ci doar existență cotidiană. Ion Iliescu, pare-se, a fost ales de o forță invizibilă pentru a trăi soarta unui om „de stânga”.

Întâi de toate trebuie amintit că pe măsură ce înaintăm în lectura memoriilor lui Ion Iliescu observăm cantitatea redusă de informații din care să reiasă portretul moral al personajului. Literalmente, Ion Iliescu lasă impresia că este un ins cu o viață lăuntrică netedă şi monotonă, fără dezamăgiri şi fără entuziasme. Chestiunile de interes privat, sarea şi piperul oricărei autobiografii, nu-l interesează pe Ion Iliescu. Se poate spune, fără să exagerăm, că următoarele rânduri lămuresc excelent coloratura textului în ansamblu:

„trăsăturile şi fizionomia morală creionate în codul de comportare al comunistului – modestie, decență, simplitate, bun-simț, subordonarea intereselor personale celor generale, slujirea cu devotament a poporului, etc., etc.” (p. 413)

Pe lângă acest însuşiri „comuniste” am putea aminti austeritatea prezentării şi impresia de document oficial extins, de curriculum vitae cu lux de amănunte al întregii cariere politice din biografia lui Ion Iliescu.

Născut în portul dunărean Oltenița (între timp, comerțul pe Dunăre a scăzut la cote simțitoare, Oltenița fiind în prezent un prăfuit orăşel sărac de provincie) în 1930, Ion Iliescu creşte într-o familie extinsă în toată regula. Cu rude pe jumătate legate de economia de subzistență, deci țărani cu proprietăți mici, pe jumătate proletari prin Bucureşti, viitorul preşedinte observă de mic ce-i mai rău din ambele lumi: greutățile materiale de la sat, supraviețuirea în condiții precare de la periferia oraşului București (în „gropile” lui Eugen Barbu) în interbelic. Parcă pentru a reduce la esență mentalitatea învechită a societății româneşti interbelice, Ion Iliescu, după ce ne expune pe larg abilitățile gospodăreşti şi însuşirile rudelor sale apropiate, oameni simpli, conchide:

„Povestea familiei mele extinse, ca să spun aşa, nu are, dacă ne gândim la vremurile acelea, nimic ieşit din comun. Fără o relație strânsă, fără solidaritate, fără legături sufleteşti puternice, nu aveai cum răzbi, cum trece peste greutăți. Era viața celor mai mulți dintre români.” (p. 21)

Organizată ierarhic în funcție de apartenența materială la o anume clasă socială, decisă de anturajul şi de mărimea familiei, familia-clan din România s-a menținut, pe fondul înapoierii premoderne a vieții rurale, până în prezent în picioare. Urbanizarea galopantă din decenile 1950-1980 nu a izbutit decât să ştirbească puțin din acest monolit oricând capabil să dea naştere la rețele clientelare şi paternalism mafiot. Clanul nu acceptă contractul liber consimțit între părți egale presupus raționale (departe de asemenea idei) în afara rudeniei, ci legatura sigură, care se prinde ca o pecete, a sângelui și a locuirii generații la rând pe același petic de pământ. Iar, după cum se cunoaşte, ceea ce se stabileşte între oameni prin sânge piere tot prin vărsare de sânge!

Reluând firul poveştii, Ion Iliescu se mută cu întreaga familie în cartierul muncitoresc Grivița în 1938, pe care-l va părăsi, totuşi, curând. Tatăl puştiului de atunci activa în postura de simpatizant comunist, fiind muncitor la bază, motiv pentru care, având în vedere ilegalitatea PCR-ului începând din anul 1924, Alexandru Iliescu face închisoare politică. Cu această ocazie, Ion Iliescu ne aminteşte că tatăl sau, alături de alți deținuți politici cu simpatii comuniste, fuseseră maltratați în beciurile Siguranței din acea tulbure perioadă. Obiceiurile terorizatoare ale torționarilor Securității de mai târziu, mai ales din primii ani de după 23 august 1944, sunt puse pe seama abuzurilor de putere ale agenților Siguranței Statului, angajați de extracție socială joasă, de regulă din mahalele Bucureştiului sau din comunele limitrofe, lumpenproletari. Bătăuşii nu au partid politic şi nici ideologie, dar şefii lor educați din ministere, însă, au! Acest detaliu este omis cu indulgență de Ion Iliescu. Să nu uităm că România încetează să mai mimeze democrația începând cu anul 1938 și că pentru câteva luni (septembrie 1940-ianuarie 1941) a fost stat declarat legionar.

Nu aflăm nimic despre natura simpatiilor comuniste ale lui Alexandru Iliescu, în afara faptului că era un „patriot sincer” decorat în Primul Război Mondial (p. 70), deşi suntem informați că soția sa de atunci (mama vitregă a lui Ion Iliescu) le împărtăşea, de asemenea, urmărită fiind de Siguranță. Mai mult de atât, Ion Iliescu se fereşte oarecum să intre în acest subiect al credințelor politice din familie. Deşi curelar ucenic pentru o vreme în perioada adolescenței, Ion Iliescu, elev silitor şi dotat intelectual, termină liceul teoretic „Spiru Haret” din capitală. După 23 august 1944, viața lui Ion Iliescu, având în vedere pedigree-ul de ilegalişti al părinților, ia o întorsătură cum nu se putea mai promițătoare:

„Spre sfârşitul anului 1944 – începutul anului 1945, a luat ființă o oraganizație UTC a elevilor din Capitală; a fost ales şi un birou, al cărui secretar era Paul Cornea, pe atunci elev în ultima clasă de liceu, ulterior student, devenit profesor la Facultatea de Filologie a Universitãții Bucureşti. Am fost cooptați în conducerea organizației atât eu, cât şi colegul Theodor Mănescu, de la Liceul „Spiru Haret”. (p. 66)

Peste câteva luni, Alexandru Iliescu moare în urma unui stop cardiac la nici 44 de ani. Familia rămasă în urma decesului se zbate în nesfârşite greutăţi materiale, dar revine la suprafață după câțiva ani. Cu această ocazie, Ion Iliescu se lansează puternic în mişcarea studențească procomunistă. Lecturile sale din Marx din această perioadă sunt extrem de obscure ca surse şi nu depăşesc nivelul unui referat şcolar, după cum recunoaşte însuşi tânărul comunist. Lăsând la o parte asemenea probleme abstracte și preferând practica, Ion Iliescu reușește să treacă pentru prima oară granița într-o echipă de voluntari comuniști în Iugoslavia și Albania, unde ajută la munca de pe un șantier destinat construirii unei căi ferate. Poziția politică a lui Ion Iliescu în cadrul UAER-ului (Uniunea Asociațiilor de Elevi din România) va crește în anii următori, deși nu suntem puși în temă cu privire la activitățile ideologice ale acestei asociații, mai mult sportivă, de voluntariat, de discuții libere din perspectiva lui Ion Iliescu.

În 1949 Ion Iliescu devine cu brio student al Institutului Politehnic din București, actuala Politehnică bucureșteană. În această perioadă el își va cunoaște și viitoarea soție, Nina, de origine română (pentru a dezminți anumite maladive rusofobii), care devine studentă la Institutul de Chimie Tehnologică „Mendeleev” din Moscova. După primul an de studenție, Ion Iliescu pleacă la rândul lui la studii în URSS, în cadrul Facultății de Hidroenergetică al Institului Enegetic din Moscova. Ne aflăm în ultima perioadă a stalinismului dur și pur! În al doilea an de studii universitare, ca doi studenți silitori, cuminți și modești ce erau, două pilde de moralitate mic-burgheză, Nina și Ion se căsătoresc. Cu tonul său auster și reprimat omniprezent, Ion Iliescu se sfiește și ne mărturisește cu greu că iubirea dintre el și Nina a domnit peste decenii. Lunile de practică pe teren sunt executate de viitorul președinte democratic în republicele URSS-ului din jurul Mării Caspice, ocazie cu care Ion Iliescu își îmbogățește nu doar experiențele profesionale, ci și pe cele turistice.

Până în acest punct al lecturii amintirilor nu găsim nici o mențiune precisă cu privire la maturizarea convingerilor politice ale lui Ion Iliescu. La vârsta de 23 de ani Ion Iliescu pare a fi un personaj apolitic, în sensul de sfidare a oricărei ideologii, fie ea și marxist-leninistă. Ca viitor inginer, Ion Iliescu demonstrează, într-adevăr, că a fost un student valoros, dar, să nu uităm, nu ca inginer s-a remarcat în cariera sa ulterioară! Dacă există o concepție politică asupra societății, Ion Iliescu nu ne-o amintește, ceea ce ne pune grav pe gânduri. Aflăm în schimb despre pasiunea sa pentru teatru, pinacoteci și operă, mai cu seamă după frecventarea marilor teatre din Moscova, ceea ce este în fond expresia vieții burgheze, neavând nimic în comun cu gusturile clasei muncitoare, pe care Ion Iliescu avea s-o reprezinte politic, de o poziție pretins radicală, în România timp de decenii întregi.

În 1955 Ion Iliescu revine în România, unde, înainte de a lucra „în producție” (sau măcar pentru), devine curând secretar al Uniunii Internaționale a Studenților, cu sediul în Praga, Cehoslovacia. Erau comuniști acești studenți? Nu aflăm. Sunt doar studenți, la fel ca în Statele Unite sau ca oriunde în lumea aceasta, dacă ar fi să-l ascultăm pe Ion Iliescu. Gradul de apolitizare al amintirilor lui Ion Iliescu în acest punct al narațiunii este de-a dreptul dezgustător. De ce oare i-a fost rușine, atunci când și-a scris memoriile, să recunoască pe față orientarea clară a acestor organizații supranaționale, dar parte din Blocul Sovietic? Din păcate, tocmai politicul este eludat cu grijă de același Ion Iliescu. În orice caz, prin mijloace doar politice, Ion Iliescu ajunge în 1956 în Franța, unde vizitează Parisul, Strasbourg-ul și orașul Lille. Au fost câteva întâlniri la nivel înalt, prilej cu care Ion Iliescu a stabilit câteva legături, dar nu știm ce s-a discutat exact la aceste ședințe studențești. Viața în Praga se termină în 1958 pentru Ion Iliescu, dar în septembrie 1958 îl găsim deja pe memorialist la Beijing, în China lui Mao, pe care o vizitează. În 1957 Ion Iliescu, perpetuu reticent cu partea ideologică a carierei sale, este ales deputat în Marea Adunare Națională.

Escamotarea penibilă a oricăror discuții politice, ideologice, în fine, ce mai tura-vura?, de stânga, atinge culmea în 1960, când tânărul de 30 de ani Ion Iliescu, este promovat. În ce sector? În ce departament? Să-i dăm cuvântul:

„La începutul anului 1960 am trecut deci să muncesc în activul Comitetului Central al PMR, la Direcția de Propagandă și Cultură, condusă de Leonte Răutu.” (p. 172)

Despre isprăvile de maxim dogmatism stalinist ale lui Leonte Răutu s-au scris cărți. Ce are să ne spună în această privință proaspătul angajat Ion Iliescu? Sincer, nimic politic, să ne înțelegem. Aflăm câte ceva despre colegi, despre ambientul de la locul de muncă, despre unele și altele, mici și mărunte. Elefantul din cameră rămâne invizibil. Activistul Ion Iliescu se ocupă de relațiile cu minoritățile etnice din România, despre care ne amintește câteva crase banalități uzuale (p. 174).

Doi ani mai târziu, în 1962, Ion Iliescu se găsește la Secția de Învățământ, unde participă la așa-numita liberalizare a vieții publice și intelectuale de până în iulie 1971, când Ceaușescu își lansează „tezele” cu iz nord-corean. În 1964, Iliescu este reales deputat. România își redescoperă tradițiile etniciste după deceniul de sovietizare și retragerea trupelor de ocupație în 1958. Politica externă de autonomie parțială față de Moscova și drumul personal al comunismului românesc sunt privite ca realizări pozitive de către Ion Iliescu. În 1965, Iliescu revizitează Franța, unde poartă o polemică cu o comunistă îngustă la minte din PCF. Rigiditatea în gândire este pentru Ion Iliescu, în mod evident, ceva mai culpabil decât lipsa radicală de idei. În 1966, Iliescu ajunge în Italia, unde se tratează cu membrii PCI-ului. Pozele incluse în carte ne înfățișează un tânăr chipeș, cu alură americană, purtând ochelari de soare și ținând mâna neglijent în buzunarul de la pantalonii chic, în Grădinile Boboli din Florența. Oare avem sub ochi pe comunistul Ion Iliescu? Greu de crezut, dar așa este. În toamna anului 1966, Ion Iliescu vizitează Palma de Mallorca, unde face cunoștință cu Iosif Constantin Drăgan, despre care suntem puși în temă ca fiind un mecena al cadrelor didactice de la ASE, neaflând nimic despre trecutul legionar al bogătanului. Pentru Ion Iliescu, ideile politice, cum ar fi raporturile dintre clasele sociale, inegalitățile mari de venit, autoritarismul în guvernarea de stat, toate probleme largi pentru social-democrație, nu par să conteze prea mult.

Următorul sejur pe lista turistului impenitent Ion Iliescu, aflat într-o necontenită deplasare cu scop profesional necunoscut, este Iranul, unde acesta constată, probă de sagacitate politică, o „polarizare socială”. Nici nu ne amintește marota stângii occidentale conform căreia șahul este doar o marionetă a Statelor Unite pentru a ține sub control Orientul Mijlociu. Un an mai târziu, în 1967, Ion Iliescu crește un pic în grad, fiind iarăși responsabil, dintr-o poziție oarecare de ministru, de tineretul României. Urmează vizite de lucru în Bulgaria, RDG si RFG, neuitata vizită din Coreea de Nord, unde Ion Iliescu constată depersonalizarea și lipsa de curaj în gândire a coreenilor, apoi în Egipt și Tunisia. Este de-a dreptul curios și paradoxal rolul de fals tehnocrat al celui care se ocupă de propaganda și politica regimului comunist față de sistemul de educație națională pe parcursul anilor ’60.

După 1971, Ion Iliescu ajunge la „Comitetul Județean al PCR Timiș, ca secretar cu probleme de propagandă”, fiind, în același timp, „membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR” (p. 265). Anul 1973 îl găsește în Peru, la „Congresul Partidului Comunist” din această exotică țară.

O mostră de scriitură iliesciană, ternă și conformistă, într-un limbaj mediocru, mat și fără pic de simț critic:

„Vizita în Peru, respectiv la Lima, contactele pe care le-am avut, cu oameni care cunoșteau bine realitățile zonei, implicați în lupta politică și de idei, mi-au deschis noi căi de înțelegere și mi-au consolidat sentimentele de simpatie și de solidaritate cu lumea latino-americană, de care ne leagă multe lucruri comune din istoria noastră, ca și din procesele de schimbare și de modernizare, comune, pănă la urmă, țărilor noastre.” (p. 293)

Curând, o nouă etapă începe în viața blândului, etern moderatului, insubstanțialului și, pe deasupra, „tehnocratului” Ion Iliescu. Îi cedăm din nou cuvântul:

„În toamna anului 1974, după trei ani de activitate la Timișoara, Nicolae Ceuașescu m-a informat că voi fi propus să preiau conducerea organizației de partid Iași, ceea ce s-a discutat și s-a aprobat și în Comitetul Politic Executiv al CC al PCR”. (p. 295)

Ca întotdeauna când vine vorba de comunistul Iliescu primează „gospodărirea”, colegii „profesioniști” și „buni specialiști”, relațiile de „respect reciproc” de la locul de muncă, în general, efortul conjugat al elitelor destoinice de a moderniza țara sub stindardul PCR-ului. Nici nu ai spune că ar fi fost vreun regim totalitar până la dictatura ultimului deceniu comunist, dictatură care-l are în centru pe Nicolae Ceaușescu și clanul său, nu însă și regimul sau Partidul (deși, Iliescu este dispus să conceadă, s-au comis totuși câteva erori și malpraxisuri și la acest nivel).

Anii ’70 îl vor aduce pe Iliescu în Polonia, RDG, Italia, Grecia, Norvegia, Belgia și Olanda, iarăși Franța, până ce Ion Iliescu începe să se simtă marginalizat în partid. Era considerat o voce liberală și fusese acuzat de „intelectualism”, păcate de care nu l-am putea învinovăți astăzi, nici măcar retrospectiv. Relațiile personale cu Nicolae Ceaușescu se răcesc. După 1979 este mutat, probabil disciplinar, având în vedere portretul de minidizident pe care și-l schițează, la conducerea Consiliului Național al Apelor. De altfel, zeci de pagini din biografie sunt pline de notițe privind diverse bazine hidrografice, cursuri de ape, inundații, probleme de mediu, ca dovadă că Ion Iliescu nu este doar un politruc, ci, mai ales, un inginer, un „specialist”, un, frumos cuvânt la care trebuie să revenim pentru actualitatea sa capitalistă, tehnocrat. Tot cu această neașteptată metanoia aflăm că Ion Iliescu este din ce în ce mai conștient de importanța rolului României în Europa. Blocul capitalist începe să fie din ce în ce mai ademenenitor pentru șeful Consiliului Național al Apelor din Republica Socialistă România. Ultima poziție pe linie de partid ocupată de acest carierist impenitent este cea mai joasă, cea de director al Editurii Tehnice, începând cu anul orwellian 1984.

Ruptura interioară se acutizează după 1985. Ceaușescu devine un despot stalinist detestabil care trage țara în jos. Poporul este înfometat și umilit. Până și Ion Iliescu, dacă ar fi să-i dăm crezare, ajunge să fie filat de două Dacii pline până la refuz cu securiști. Atmosfera e irespirabilă. În martie 1989 scrie, alături de Virgil Măgureanu, alt dizident de marcă, de această dată tot securist, dar unul „luminat”, de la vârful politologic al regimului comunist, o filipică anticeușistă (nu încă anticomunistă, să ne înțelegem, nici măcar social-democrată), intitulată „scrisoare-manifest” și semnată cuminte „Comitetul de Inițiativă al Frontului Patriotic Socialist”, care nu este, desigur, publicată nicăieri. Este opera de sertar a dizidentului, pe cale de a deveni revoluționar, Ion Iliescu.

Urmează apoteoza decembrie 1989, de pe urmă căreia Ion Iliescu devine, dacă nu prim secretar, măcar, desigur, prim revoluționar.

Rememorările se termină aici. Se prefigurează o a doua parte, de parcă nu ne-ar fi fost îndeajuns prima.

În cele din urmă, Ion Iliescu, turist pe mapamod din partea Partidului Comunist Român, nu este un om de stânga, cum pretinde în titlu, ci un aparatcik ambițios, carierist, fără idei, cosmopolit, cinstit în comparație cu alții din PCR-ul anilor 1980-1989, moderat, cu veleități intelectuale burgheze, care nu a înțeles nimic din ideologia partidului său de suflet. Dar care este acest partid? Pesemne cel al declarațiilor împăciuitoare, dar stupide și, diversionist, ținând sub preș mizeria realității economice, în care fiecare familie-clan se regăsește ca sub o umbrelă protectoare, neapărat patriotică și tradițională. Cu părere de rău, filiația PCR-PSD se dovedește a fi reală: din păcate, nici unul dintre aceste partide nu a fost vreodată de stânga. Stalinismul în treburile partidului și industrializarea forțată ca politici de stat (sau, după 1989, privatizarea în regim grăbit ca mijloc de a falimenta prin rapt întreaga industrie a României) nu au fost și nu vor fi vreodată prerogativele stângii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Omul de partid

  1. nraducanu zice:

    Nu mi-a fost usoara parcurgerea celor 400 pagini ale cartii de amintiri a lui Ion Iliescu, insotita de doua anexe: una in care se prezinta Scrisoarea manifest din martie 1989” (care nu a fost in cele din urma raspandita si difuzata), si apoi Comunicatul catre tara al Consiliului Frontului Salvarii Nationale. Citirea ei m-a dezamagit, deoarece speram clarificarea in fine a anumitor momente in care autorul a jucat un rol important in calitate de presedinte al Republicii si de conducator ideologic al PSD, cel mai mare partid al tarii. Speranta mea s-a dovedit zadarnica si ma intreb, la inchiderea cartii, ce o fi urmarit autorul prin publicarea acestor memorii stufoase si nefinalizate.
    In primul rand, nu am gasit in carte nici o pagina in care sa se prezinte caracteristicile notiunii de “stanga”, calitatile ei in comparatie cu ideologia partidelor de dreapta. Ma asteptam sa citesc macar o pledoarie in favoarea avantajelor social-democratiei in comparatie cu cele ale doctrinei comunismului decedat, dar si in comparatie cu doctrinele partidelor liberale si conservatoare. Aceste analize si comparatii politice lipsesc cu desvarsire, desi ar fi fost singurul motiv pentru ca cititorii tineri sa-si iroseasca timpul deschizand cartea unui autor ce se prezinta, inca din titlu, ca “om de stanga” . Intreg textul este consacrat descrierii detaliate de intamplari din orasul natal, Oltenita, apoi de la liceul Spiru Haret din Bucuresti, apoi de la institutul de studii din Moscova, apoi din diferite organizatii internationale comuniste sau doar progresiste si, mai ales, a diferitelor calatorii in strainatate. Numai daca a tinut un jurnal intim se poate explica, de pilda, cum reuseste autorul, la 85 de ani, sa pomeneasca numele atat de multor profesori si colegi din scolile si organizatiile prin care a trecut. Cand a primit o functie importanta in aparatul central al partidului, activitatea depusa ca prim-secretar la Timisoara si apoi la Iasi ar fi impus o ampla paranteza in care sa priveasca critic masurile drastice si deseori gresite, impuse prin “indicatiile pretioase” venite de la conducerea din Bucuresti.
    In carte se descrie in detaliu conflictul pe care l-a avut Iliescu cu Ceausescu privind construirea unui canal navigabil Dunare – Bucuresti. Iliescu, conducator pe atunci al Comitetului de Stat al Apelor, s-a opus cu argumente tehnice greu de contestat la realizarea acestui proiect oneros, la care insa tinea mult Ceausescu. Drept rezultat, a doua zi a fost scos din functia de presedinte al Com. de Stat pt. Ape si timp de trei luni a ramas fara loc de munca. In fine, i s-a gasit un post de director la Editura Tehnica, corespunzator veleitatilor sale tehnice, prin care s-a pus insa capat carierei sale politice in regimul dictaturii ceausiste.
    Perioadei dupa declansarea revolutiei i se consacra putine pagini. E suficient de aratat ca un ultim capitol, intitulat pretentios “Efectele Revolutiei si inceputul noii organizari democratice a tarii”, nu are in carte decat 3 pagini. Cartea se incheie practic in 1990, fara deci ca autorul sa ne lamureasca in ce masura in cei 10 ani in care a fost presedintele tarii, s-a manifestat ca om de stanga si daca, in aceasta calitate, s-a opus in vreun fel privatizarii unor unitati ale statului, chiar a celor rentabile si care apoi, in majoritate, au fost achizitionate de firme straine. Ar fi fost interesant de stiut care au fost presiunile, din tara si din afara, pentru a se accelera privatizarea, care se stie ca a avut loc la preturi sub valoarea reala a obiectului. Sa nu fi avut habar Iliescu de jaful privatizarilor? Greu de presupus. Dar atunci se ridica intrebarea: care au fost motivele pentru care dansul a stat pasiv, deoarece in carte nu se aminteste deloc subiectul. Admiterea tarii in U.E. sa fi fost conditionata de incheierea privatizarii? S-a facut oare un calcul privind avantajele si dezavantajele primirii Romaniei in U.E.in conditiile in care cotizatia anuala a tarii, depasea simtitor, cel putin in primii ani, avantajele capatate? Dar in dezastrul agriculturii, care a fost atitudinea adoptata de dansul? Sunt numai cateva din numeroasele intrebari care meritau sa fie lamurite, chiar daca ele au fost abordate, fie si tangential, in alte carti publicate sub numele autorului.
    Traim intr-o epoca in care fie o seama de personalitati ale vietii publice, fie simpli cetateni, doresc si uneori reusesc sa-si publice amintirile peripetiilor unei vieti intr-un secol rascolitor . Ele sunt departe de a constitui doar un portret al persoanei autorului, ci – in ansamblu – sunt un fel de cronica a epocii contradictorii pe care a parcurs-o intreaga tara. Insiruirea monotona a evenimentelor este insuficienta pentru ca generatiile urmatoare sa sesizeze spiritual vremurilor. Actiunile si faptele brute se impune a fi comentate, rastalmacite, cu argumentele unor martori vii ai momentului istoric. Lipsa acestor comentarii este strigatoare in cartea lui Ion Iliescu, care ar fi avut mult de castigat daca, dupa ce ar fi fost redusa ca volum la jumatate, ar fi fost imbogatita cu interpretarea celor traite de catre un om de stanga, care totusi a fost cel mai bun presedinte al tarii in ultimii 25 de ani. .

    • vicuslusorum zice:

      Complet de acord cu dvs., mai putin viziunea de cel mai bun presedinte.

    • laurapanait zice:

      Dumneavoastra ii imputati ca nu s-a opus mentinerii comunismului in Romania. Credeti ca nu ar fi vrut? Am vazut de curand inregistrari din primele zile ale revolutiei, primul lui discurs la televiziune. Omul stia ce vrea. Sa pice Ceausescu dar sa ramana comunismul. Am vazut si imagini de pe strada tot de atunci. Lumea striga – jos comunismul – stiau la fel de bine ce vor. O impostura ca a fost (ales ?) presedintele unei tari care ura comunismul. Pentru ca i-a mintit? Astfel ca a pune problema cum o judecati dumneavoastra …Mai degraba te duce cu gandul la faptul ca ar fi vrut cel mai pur comunism ( pe care sa-l conduca el, fireste) dar n-a avut cu cine, domnule….
      Cel putin la fel de interesant ar fi fost sa povesteasca mineriadele. Pe care le-a invitat si felicitat cu zambetul fermecator. Acestea au fost pe gustul dumneavoastra?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s