Anii de studenție

Dacă pe Dumnezeu l-ar interesa pe lumea cealaltă cum mi-am petrecut ultimii ani din adolescență și primii ai tinereții, i-aș răspunde: „Doamne, pe vremea aia, eram doar student!” Apoi, pornind de aici, nu m-aș purta ca un mizerabil oarecare, ca o lepădătură de prin șanțuri, și i-aș spune numai și numai adevărul, în măsura în care am reușit să nu fiu ocolit de binecuvântata sa prezență, întotdeauna rea, în viața mea. Blestemăția asta de adevăr ne omoară pe toți cu zilele! O minciună necesită istovitor de multă autoconvingere.

Povestea, dacă putem numi așa un șir simpatic de porcării ordinare, începe acum zece ani. După ce intru cu brio la facultate, fără să fiu nevoit să le plătesc un sfanț belferilor universitari, toamna anului de mult apus 2005 mă găsește pe băncile Facultății de Științe Politice a Universității București. Ce dracului căutam eu acolo? Dacă stau serios să mă gândesc la ce fusese în mintea mea pe atunci aș spune că naivitatea, curiozitatea și o bună doza de prostie formează un întreg suficient de complex pentru a justifica orice tâmpenie pe care o facem pe lumea asta. În realitate, dacă aș fi necruțător de lucid cu mine însumi, cred că prostia mi se trăgea de la incapacitatea mea de a înțelege, așa cum se predă în școala românească, matematica, materie ticăloasă care mi-a rănit orgoliul juvenil, m-a traumatizat la grămadă alături de majoritatea colegilor mei. De fapt și de drept, profesorii de matematică sunt în genere o mână de cretini ca oameni. De aici provine tot răul. Comportamentul lor dogmatic, agresiv și împuțit de distant față de copii este o jumătate a problemei. Cealaltă are drept cauză faptul că nici ei nu îți înțeleg cum trebuie meseria, pe care însă o practică ca o turmă de tartori. Sunt ca niște târfe care își oropsesc clienții în împerecheri pe care pasiunea sexuală de rând nu le dorește, cele mai reprobabile dintre târfe, sadice fără voia lor și scârboase din pasiune.

În prima zi de studenție, țin minte precis cum ochii îmi fugeau după funduri, țâțe și fețe rotunde, albe, regulate, acoperite de o claie de păr care ar fi făcut și perucile regilor să pălească de invidie. La 19 ai mei nici nu mă gândeam de fapt la altceva! Adolescența este un vis care miroase de la o poștă a masturbare, o dulce pregătire pentru reproducere, pentru acuplări, pentru a linge și a săruta, a mângâia și a băga, a smuci și a mozoli cu buzele întregul univers. Ce savoare, ce plăcere, ce fragranță de primăvară umezită în toate ascunzișurile, ce căldură în toate mădularele! Pe vremea aia eram un cazan în fierbere, salivând de peste tot, întinzându-mă peste lume ca moartea peste pământeni.

Când am ajuns în stabilimentul de pe Strada Sfântul Ștefan, nu mică mi-a fost uimirea: o clădire care aducea cu o casă boierească de pe vremuri, o ditamai hardughia care putea fi orice între o școală generală și bordel pentru săraci. Mă așteptam la ceva impozant, la un întreg nediferențiat de piatră, coloane roase de iederă și vechime. Dar m-am liniștit curând, după ce privirea mi-a căzut pe dosurile colegelor mele! Ce de coapse, de ochi culeși dintr-o cutie de bijuterii, ce splendori de grajd, pluteam pe un norișor care trăznea a vaginuri. Și acum îmi vine să-mi ling degetele de poftă când îmi amintesc, dar sunt prea bătrân și hârșâit pentru entuziasmul excitant, relaxant, de supremă beatitudine hormonală, pe care l-am simțit atunci direct în stomac, ca pe o arsură.

La o privire mai atentă, colegii, transformați în studenți în urma unui examen oral de toată jena, pe care profesorimea academică îl numea deocheat „interviu” (de parcă ne-ar fi angajat să fim studenți cu normă de ope ore pe zi și salariu negociabil: dovada a felului în care modele sunt mai tari ca ideile – sau poate că nu e nici o diferență între obiceiurile de a gândi și capriciile tembele ale unui anotimp luat la întâmplare), erau într-atât de cretini pe cât le permitea vârsta. Ahtiați după petreceri nu atât deșănțate în sine (nu îmi amintesc orgie la care să nu visez pe atunci și pe care studențimea veselă avea prostul obicei să o rateze la mustață, totul capotând în priviri sfrijite, tâmpe, vinovate și gesturi de automate delabrate), ci obscene în intenție, colegii se maimuțăreau cât se poate de des și oricând aveau ocazia. Fumau ca niște maimuțe, își dădeau ochii peste cap ca niște maimuțe, aveau tonalitatea stridentă a unor maimuțe, doar că, din nefericire, nu se mulțumeau să fie doar niște maimuțe. Se voiau mereu mai mult de atât, cu un pas în cadrul umanității comune și jegoase, joc gratuit și sublim de maimuțe. Maimuțele treze și nemulțumite de sine suntem, am ajuns să cred, fiecare în parte și toți îndesați în autobuze, trenuri, cozi la supermarketuri. Oricum, chiar nu contează. În fond, judecând de dincolo de tărâmul întunecos al morții, orice maimuță are un grad inefabil de respectabilitate. Cu atât mai rău pentru noi.

Cu ce m-am ales din studenție? Înainte de orice amintire cu grohăituri și gesturi respingătoare – deliciul bătrânilor de joasă speță -, le sunt îndatorat unora dintre profesori pentru câteva bibliografii. Cum sunt un devotat rozător de cotoare de cărți și de lindicuri spumoase, nimic nu m-a încântat mai tare decât autorii pe care i-am citit pe atunci, oricât de inutilă a fost lectura lor. Să juisez deasupra unei cărți stă la rând după prima mea plăcere: să fac același lucru deasupra Evei.

Rețin totuși din debaraua cu lucruri uzate și resturi ale unor foste obiecte cândva întregi câteva mutre, fiecare fascinantă în sinea ei: îmi aduc aminte de omuleții scheletici, spectrali, de vocea pițigăiată și crispată a domnului Cătălin Avramescu, un personaj care a ajuns conferențiar în urma unei singure cărți elaborată cu grijă, din care scotea toate temele cursurilor sale, indistincte în mod esențial și pestrițe ca denumiri. Îmi plăceau engleza sa adorabilă și opinile sale tranșante doar atunci când atingeau planul vulgar al existenței, singurul pe care, în cariera sa politică, a dovedit cât de bine îl cunoaște: scrisese cândva un articol despre fetele din anul I care veneau la facultate cu superficialitatea unor gagici cu pielea crocantă, abia întoarse de la mare. Misoginia sa provenea dintr-o conștiință prelungită de labagiu inhibat. Nu se ridica nici o clipă la înălțimea excentricității sale intelectuale, agrementată cu calibani, fiare ecuatoriale, femei la comun și societăți tribale utopice: meschin și rău din fire, domnul Avramescu se comporta ca un condor închipuit picat într-o ogradă plină de găini. Păcat doar că orătăniile fuseseră admise la facultate de unul ca dânsul. Trec cu vederea că, în aroganța sa funciară care respingea orice i-ar fi scos în lumină micimea, o parte din veniturile sale de atunci erau direct plătite de târfulițele cu pielea bronzată care îi erau studente. Nu am învățat nimic de preț de la dumnealui, dar mi-a fost suficient să-i învăț firea.

Îl țin minte, de asemenea, pe domnul Carp, o bilă plutitoare și vag lubrică în felul în care se apleca peste capetele studentelor, ca pe o eminență a înfumurării. În pofida aspectului fizic de pinguin de grădină zoologică, domnul Carp ne vorbea direct din ceruri. Fiecare cuvânt i se scurgea lent de pe buze și pica în urechile studențimii ca otrava în cele ale tatălui lui Hamlet. Avea prostul obicei de a citi bolborosit și de a comenta pe viu din groase cărți de drept timp de ore întregi. Până și plictiseală, de-ar avea trup, s-ar fi plictisit de tot ascultându-l. Absurdă era însă prestanța de episcop în trupul acesta comic, de actor de bâlci! Engleza sa duhnea mai rău ca o gură cu dantura stricată. Unul dintre cei mai prost vorbitori în general al acestei facultăți modeste, domnul Carp era aspru cu măsură la note. Domnul Avramescu nota însă la sânge, cu perseverența unui ticălos sadic. Eu am fost scutit totuși de furia sa rece de fiecare dată când am avut de-a face cu dânsul la catedră, deși trebuie spus că îmi provoca momente de extaz detectivistic în timp ce îi studiam încruntările viclene și grimasele false de îngăduință și milă. Se minuna, bietul de el, la orice inepție emisă candid în tării de colegii mei în același mod în care mi se umplea pieptul de vibrație aruncând ocheade pofticioase la adevăratele și carnalele mele colege. Ce instincte deviate, ce faliți regăseam în acești profesori!

Pe domnul Daniel Barbu, un faun roind febril printre colegele sale, unele foste asistente pe post de ibovnice, îl respectam ca pe un tovăraș. Întotdeauna vorbind cu plăcerea unui egolatru căruia tonalitățile propriei voci îi flatează vreo glandă ascunsă bine în spatele altor organe, domnul Barbu strălucea din toate încheieturile: din costumele impecabile, din barba argintie, din ochelarii de scafandru. Rememorez cu uimire larga sa memorie istorică, dexteritatea cu care bălmăjea liste de popi și prelați ca unii microbiști efectivele a zeci de echipe din anii 1950. Între bărbații imaturi ai facultății, fiecare cadru academic aflat la vârsta mijlocie, domnul Barbu era singurul mascul adevărat. Nimic emasculat, nimic fragil. Aparenta sa urâțenie fizică era compensată de superioritatea sa în purtări, de faima de futangiu care îl insoțea ca un nimb, dar și de vocea sa plăcută și inteligența sa vibrantă. Pe femei le dă gata orice bărbat a cărui inteligență se ridică la înălțimea testiculelor. Din păcate, singura sa opera se reducea la o bucoavnă serioasă și multe altele mai puțin serioase, spre a nu spune ceva mai rău. O anumită aplecare dezagreabilă spre faptul divers îi ștergea din patima cu care vorbea în limba engleză din opera lui Max Weber. Prea ciupea de cur realitatea ca un călugar medieval vreo țărăncuță rumenă și pusă pe șotii. În ciuda imensei încrederi în sine pe care o răspândea în jur ca alții păduchii, domnul Barbu trecea drept un stricat printre unii colegi. Mai degrabă, ca toți colegii săi de altfel, face figură de obscur în lumea academică internațională. Dar, la naiba!, nici vorbă de îngrijorare din pricina asta: orice groapă de gunoi în care stai pe un dâmb de resturi menajare are proprietățile unei tribune de la care te poți adresa întregului univers. Orice muc uman se poate imagina, în circumstanțe sociale absurde (iar din acestea sunt din belșug), un zeu alungat pe un munte de bălegar.

Despre alții, medii sau mărunți, nu am prea multe de spus. Paul Fudulu, parca așa i se zicea, era renumit pentru faptul că pica studentele pentru a le putea devora sexual cu ocazia restanței. Nu știu cât adevar era în această bârfă, dar tind sa nu-i dau nici azi crezare. Ipochimenul nu fusese în stare, în nici una din orele pe care le-am pierdut pentru totdeauna ascultându-l, să rosteasca ceva inteligent sau măcar palpitant. Aducea cu un inchizitor sinistru la înfățișare. În rest era o moară stricată de banalități vomitate și de truisme debitate cu trufie. Dan Pavel era, pe de altă parte, întruparea porcului. Mic de statură, cu un chip de Victor Hugo la bătrânețe și arogant ca un Napoleon ce nu a părăsit vreodată Corsica, Dan Pavel, cu un doctorat în SUA, perora mai stâlcit în limba engleză decât un emigrant proaspăt debarcat în Lumea Nouă. Frunzărea clasicii și ne amintea cât de tâmpiți și ignoranți suntem pe o voce de profet ce privește în față deșărtăciunea lumii din care, printr-un proces misterios numai de el știut, nu face parte. Îl suna la curs fostul „deținut” Gheorghe Becali, al cărui consilier politic era pe atunci în schimbul unor valize cu bani. Se fălea ca o precupeață cu miile sale de articole scrise la începutul anilor ’90 și uitate la fel de repede a doua zi după apariție. Se imagina cel mai bun analist politic din România. Era republican ca americanii și liberal ca românii. Susținea ierarhiile naturale și sociale, dar cu o singură condiție: dumnealui și Gheorghe Becali în vârful piramidei imposturii. Vai de el! Vai de noi!

Pe Ioan Stanomir, amestesc curios de Robert von Musil la înfățișare și un Marcel Proust infantil în rest, l-am stimat întotdeauna pentru aerul său ironic și melancolic. Purtarea sa cazonă, politețea sa înghețată, puseurile sale de iritări isterice nu m-au interesat niciodată. Le observam cu nepăsare, așa cum bagi de seama o pisică strivită de o mașină pe stradă. Cristian Preda ar fi ajuns într-o societate dezvoltată un excelent autor de manuale și broșuri studențești. În România este un politician de carieră, apărat de scutul unei intelectualități sorbonarde care îi face să tremure de ciudă și invidie pe unii din confrații săi belferi. De domnișoara Ghica, a cărei aroganță îți strivea apetitul erotic, m-am dezis ca de o tocilară din liceu cu care ai ieșit în parc o singură dată și nu vrei să o mai revezi vreodată. Erau și mulți farsori și fripturiști pe holurile șandramalei. Rememorez părul dat pe spate, costumul de comis voiajor din filmele americane de acum jumătate de secol, al unui anume Ștefan Apăteanu, doctorand pe viață, asistent doar pe hârtie, probabil ruda cuiva sus-pus. Ce figură jalnică de băiat de prăvălie!

Puține idei, iar acelea dezgustător de feudale, sărace contribuții științifice veritabile, multă periferie, iar, pe deasupra, praful și viața de târg a unui oraș de provincie. La atât se reduce la suprafață, strict profesional, studenția mea. Prea multă prefecătorie din partea lor m-a lecuit de slăbiciunea de a căuta substanța din aceste ființe. O rețetă universală pentru ratare în fiecare dintre ei. De cealaltă parte, a vieții mele, anii s-au scurs ca sângele prin vene. Un sânge iute, tulbure, gălăgios, învolburat, care își urlă nestatornic poftele în lung și în lat.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Anii de studenție

  1. dragos c zice:

    foarte mișto portretele! bravo! (am răspândit pe facebook)

  2. dan miron zice:

    O pagina de literatura adevarata! Domnule Dan Neumann e mare pacat ca va pierdeti timpul cu Marx si Capitalul! Sau poate ca ati depasit momentul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s