Traume interbelice

Circulă încă în rândurile unei părți educate din publicul românesc percepția, eronată de la un capăt la celălalt, că perioada dintre războaie a fost una semifastuoasă, în care s-au pus bazele unui capitalism sănătos, unei vieți urbane dinamice, și care ar fi dus nivelul de trai pe culmi perpetuu ascendente, de n-ar fi fost pentru invazia sovietică și regimul comunist de industrializare forțată, pe care l-a exportat în România Armata Roșie.

Degeaba a scris Bogdan Murgescu o carte voluminoasă, România și Europa, în care decalajele economice ne plasau în anul 1939 în eșantionul subdezvoltat al Europei. Inutil efortul unei cercetătoare titrată ca Irina Livezeanu, profesor la University of Pittsburgh, de a scoate în evidență, în Cultura și naționalism în România Mare, 1918-1930, politicele naționaliste ale statului român după anul 1918, care nu dădea doi bani pe o practică democratică reală, pe constituționalism sau pe drepturile cetățenilor. La fel se poate spune și despre profesorul american Daniel Chirot, cel care a scris o carte despre România, cu titlu sugestiv Social Change in a Peripheral Society: Creation of a Balkan Colony, în care contrastele nivelului de trai și de civilizație sunt enunțate fără drept de apel. Ce ar mai fi de spus despre contribuția studiilor unor Armin Heinen, Marta Petreu, Antonio Momoc, Victor Neumann, Victor Rizescu și alții asemenea lor? E suficient ca Sorin Lavric să enunțe sentențios, în fraze ca suita unor rotocoale de fum, că ar fi existat un sens, înalt, nobil, elitist, organic și românesc în legionarismul interbelic ca subiectul să fie, cel puțin pentru talibanii cu idei retrograde, educați în curtea editurii Humanitas, dar și pentru majoritatea profesorimii românești ignare, definitiv închis. Dacă domnul Liiceanu vede în interbelic vârsta de aur, cine sunt cei deja amintiți care să-l critice? Se compară o opinie filozofică oarecare cu un studiu sociologic sau economic riguros? În România, unde societatea se cramponează sistematic în mentalități și practici economice antimoderne, știința nu bate lăutărismul (apud Noica), în spiritul căruia ne scriem revistele, rapoartele către stat, jurnalele, articolele de ziar etc. Este normal ca sărăcia să nu ducă la o diviziune a muncii, deci la o specializare, credibilă în orice câmp profesional.

Cartea tânărului istoric Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară. Șomaj intelectual și radicalizare politică a tineretului în România interbelică, adaugă încă o nuanță unui interval istoric nefast pentru dezvoltarea României. Prima parte a volumului deschide un subiect spinos al modernizării românești: Sdrobiș reiterează un adevăr sociologic, eludat în anumite cercuri intelectuale românești, anume că inventarea din temelii a statului român după 1848 este rezultatul efortului conjugat al elitelor boierești turcizate de a-și educa fii în Franța sau în Imperiul Habsburgic, cu scopul ca, odată întorși în țara natală, să preia puterea reală asupra societății prin instituțiile noului stat. S-a vrut și s-a realizat doar o trecere a privilegiilor feudale în privilegii birocratice, iar lipsa unui discurs politic orientat pe individ ca cetățean, depozitar al unor drepturi legale, a corespuns cu hiperinflația de termeni naționaliști organici, în care poporul, ca masă amorfă, este esențializat sub forma întrupării Spiritului Națiunii (concept misticoid, specific guvernărilor autoritare de dreapta) și nesocotit ca adunare de indivizi. Sdrobiș amintește, nefiind primul, rata analfabetismului și subdezvoltarea generală a satului românesc până spre finalul perioadei interbelice, realitățile crunte și crude, care se ascund în spatele dorinței elitei postfeudale românești de a continua să trateze națiunea ca pe o gloata supusă în practica administrativă și ca pe un totem sacru în limbajul discursurilor oficiale. Înșelăciunea anticetățenească și intensitatea propagandei ideologice naționaliste nici că se puteau potrivi mai bine, pentru ca familiile boierești să-și continue netulburate perpetuarea fără opreliște, pe deasupra capetelor de la sate și de la orașe.

,,Este o eschivă de la adevărata problemă: cum să instaurezi un regim democratic, modern, liberal într-un spațiu lipsit de cultură civică, de valori burgheze și de exercițiul libertății individuale. Nutrind speranța creării unei societăți moderne, modernizarea românească nu poate să împământenească chintesența modernizării: crearea consensului social în jurul ideii de stat și fortificarea solidarităților sociale. Iar lipsa acestui fundament va perpetua imaginea unui stat paralel intereselor societății, unul care are la bază ideea de dreptate socială.” (p. 26)

Sdrobiș va porni de aici în analizarea legitimității ideologice a elitelor românești. Din păcate, demersul nu aruncă nici o lumină asupra principiului ereditar și al apartenenței la o castă boierească deja existentă pentru a fi parte din elita adevărată, cum îi plăcea elitei românești să se gratuleze mult după 1918. Sdrobiș studiază mecanismele de ascensiune socială în România lungului interval 1848-1948. În principal, a merge la universitate pentru a deveni avocat, gazetar sau funcționar erau trei ocupații cu rol de ascensor social. Românii din păturile suburbane sau din orășelele de provincie studiau pentru a îngroșa rândurile funcționărimii. Statul trebuia, din punctul lor de vedere, să le asigure un loc de muncă. De aici deducem atât faptul că România nu avea o clasă de întreprinzători suficient de dezvoltată pentru a absorbi aceste noi generații de ,,intelectuali”, cât și preponderența învățământului umanist, în detrimentul celui tehnic, ca mijloc de progres pe scara socială. Ambele deducții confirmă un peisaj precapitalist, o panoramă economică a stagnarii și pauperității, a polarizării sociale extreme, între o clasă minoritară a oligarhiei plutocratice și o majoritate zdrobitoare de săraci analfabeți. Siguranța locului de muncă, deși prost remunerați, îi atrăgea pe tinerii aspiranți cu diplomă în a lucra în aparatul bugetar. Relațiile personale, intime, private, pe care le puteau stabili astfel, îi stimulau pe cei mai norocoși și mai ambițioși să se lanseze în prospere cariere politice, mai ales dacă proveneau din mediul universitar. România are o tradiție seculară în care a fi cadru academic merge împreună cu activitatea de om politic. Clasele superioare erau atunci compuse din privilegiații aparatului de stat, dublați de moșierii cu tradiție genealogică pînă în epoca fanarioților sau a evului mediu.

Până în anul 1918, când funcționărimea era în continuă creștere, după nevoile unui stat la rândul său în expansiune administrativă, problema integrării tinerilor cu studii superioare nu constituia un prilej de meditație. Era suficient să urmezi doctoratul în Germania pentru ca la 1900, după ce abia te întorceai de la studii, să ocupi deja o poziție de profesor universitar, medic primar, avocat etc. Constantin Rădulescu-Motru este un exemplu la care ne putem gândi instantaneu. Titu Maiorescu, profesor universitar la 23 de ani, are parte de aceleași beneficii timpurii pentru o generație anterioară. Dragos Sdrobiș observă însă că această metodă de a îngroșa rândurile claselor de mijloc urbane, relativ minoritare statistic în raport cu marea masă de țărani, cu funcționari nu putea continua la nesfârșit, iar piața ar fi trebuit, de-ar fi fost dinamică, să preia aceste efective de absolvenți pentru a-i integra în meserii unde profitul angajatorului controla eficiența muncii lor. Din nefericire, perioada interbelică a înregistrat exact această problemă: o studențime, înfloritoare ca număr, care nu putea să-și găsească loc de muncă. Universitatea București ajunsese în intervalul 1924-1926 să ocupe poziția a cincea din lume ca număr de studenți, deși România interbelică înregistra peste 50% din populație ca analfabetă. Procesul de polarizare socială nu putea fi mai grav, iar statul se afla în spatele susținerii materiale a noilor ,,clase de intelectuali”, de fapt white-collar workers. Criza economică a anilor 1929-1933 a lovit direct în siguranța materială a tinerilor absolvenți de studii superioare, din care doar jumătate erau în medie licențiați. Gazetăria și publicarea de cărți, după cum știm din amintirile şi publicistica unor Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mihail Sebastian, frații Acterian (dar chiar și Camil Petrescu), nu constituia o sursă sigură de existență. Precaritatea continua și ca angajat la stat, unde salariile erau mici. De aici tentația spre luarea și darea de mită, trafic de influență sau nepotism.

În orice caz, pasiunea bugetivoră a ,,titraților” interbelici s-a lovit de un zid financiar: statul era prea sărac pentru a le suporta existența prea numeroasă pe spezele sale. Pe măsură ce anii interbelici se scurgeau, rata șomajului în rândul tinerimii educate creștea la cote alarmante. Noi legi ale învățământului, care reduceau numărul de studenți pe universitate sau care discriminau pe baze etnice împotriva ,,minoritarilor” (numerus clausus), mai ales împotriva tagmei farmaciștilor, majoritar evrei, au început să apară după 1930. Studențimea devine o pricină de iritare pentru elitele politice. Legionarismul cunoștea o popularitate în ascensiune. Antisemitismul și naționalismul agresiv și xenofob, misticismul extrem sunt componente constitutive ale tinerei genereții urbane și educate din România. Din cauza neintegrării sociale și a spectrului ratării, noua generație îmbrățișează cultul căpitanului Corneliu Zelea-Codreanu, a echipelor muncii în sate și comune, a marșurilor în costumație militară și al altor însemne propagandistice, specifice unui fascism de extracție autohtonă. Într-un oarecare sens, ceea ce Dragoș Sdrobiș nu analizează suficient este corespondența dintre ideile politice ale ,,bătrânilor”, cu imaginea mânjită de corupție și incompetență, și forma lor radicală, de mișcare politică militarizată, a tinerilor interbelici educați, majoritar legionari.

Odată cu dictatura instaurată de Carol al II-la, începând cu anul 1938, care va pune capăt democrației de fațadă din perioada interbelică (opinia sociologului Mattei Dogan), simbolurile și organizarea legionară din fosta Gardă de Fier sunt încorporate în Frontul Renașterii Naționale, primul partid-unic din România. Corneliu Zelea-Codreanu este ucis de rivalul său monarhic, care impune un cult al personalității și o organizare a tineretului în organizații de străjeri și cercetași, pe modelul Hitlerjugend-ului nazist. Propaganda naționalist xenofobă, cultul strămoșilor, patriarhalismul, corporatismul economic în cadrul unui stat totalitar atotbiruitor și succesul acestui model fascist va avea repercusiuni, după cum observă corect Dragoș Sdrobiș, în naționalismul comunist al lui Nicolae Ceaușescu două generații mai târziu.

,,Deviza străjerilor era Credință și muncă pentru Țară și Rege, iar imnul era Trei culori compus de Ciprian Porumbescu. Educația națională trebuia să fie centrată pe cultul dinastiei și al patriei, cinstirea eroilor și cultivarea tradiției strămoșești. În schimb, educația morală, socială și religioasă privilegia cultul familiei, solidaritatea socială, gospodăria-model, igiena satului și viața religioasă.” (p. 209)

În final, singura concluzie pe care o putem trage din cartea istoricului Dragoș Sdrobiș se referă atât la gradul de înapoiere economică din România secolului al XX-lea, cât și la neputința democrației de a se înrădăcina într-o societate tradițională, de vreme ce o elită autoritară și premodernă, fără proiecte democratice sau capitaliste de dezvoltare, iresponsabilă și doar orbită de patima autoconservarii prin stat, îşi continua existența.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Traume interbelice

  1. Alex zice:

    Păi istoria e folosită ca un mit pentru plebe, trecutul e glorificat ca să fie asemeni unei pedale de accelerație – mai malefică sau mai benefică – pentru prezent. Doar istoricul de profesie se delectează cu pretinsul adevăr. Nu e istoria doar un alt gen literar? La ce bun istoria dacă nu o poți folosi să îmbeți masele? Uite un fragment dintr-un eseu de Julian Barnes (George Orwells și afurisitul de elefant) pe aceeași temă: „Felul cum se înțelege greșit istoria”, a scris Ernest Renan, „face parte din existența unei națiuni.” El a scris cu bună știință „existența”, în loc de „devenirea”: autoamăgirea este o cerință constantă, nu doar o parte a mitului fondator legat de crearea unui stat. În același fel, înțelegerea greșită a figurilor sale iconice și rebranduirea lor periodică fac parte din identitatea unui popor.”

  2. nraducanu zice:

    Nu cunosc cartea d-lui Dragos Sdrobis pomenita aici, dar ma bucur ca atat ea, cat si recenzia ei pe blogul Vicuslusorum sunt contributii la demistificarea perioadei istorice interbelice. Citind carti, reviste, ziare si comentarii, se intalnesc uneori aprecieri nostalgice cu privire la „paradisul pierdut“ pe care l-ar fi reprezentat viata imbelsugata pe care o ducea populatia in Romania interbelica si saltul facut in modernitate de economia capitalista a tarii. H.-R.Patapievici, in cartea sa „Discernamantul modernizarii“(2004), scrie ca „in Romania, modernizarea echivala cu transformarea civilizatiei taranesti traditionale intr-o societate civila moderna. Intre 1920 si 1940, principalul efort al statului liberal a constat din modernizarea straturilor cele mai profunde ale societatii“ (pag.15). S-ar mai putea cita si alte surse, folosind aceiasi argumentare de elogiere a perioadei respective. De fiecare data insa, afirmatiile nu sunt insotite de vreo cifra care ar permite sa se faca o comparatie intre starea in care se gasea tara in 1938, anul culminant in care fusese adusa economia sub guvernele taraniste si liberale, si cea a altor tari europene la acea data.
    In 1996 a aparut, sub egida Academiei Romane si a Fundatiei stiintifice „Memoria Economica“, o carte coordonata de prof. dr. Gheorghe Dobre si intitulata : „Economia Romaniei in context european – 1938“. In ea sunt prezentate, cu cifre si tabele, nivelul industriei, agriculturii, transporturilor, comertului exterior, educatiei, culturii, ca si consumul de produse industriale si agricole, productivitatea muncii, venitul national total si pe locuitor si durata medie de viata. In carte se face comparatia datelor statistice cu alte 18-23 tari europene din acel an (numarul tarilor e variabil in functie de cifrele pe tari avute la dispozitie). Desi stiu cat de mult plictisesc cifrele, profit de aceasta ocazie pentru a prezenta cateva date din acest volum :

    In anul 1938 Romania avea un venit national pe locuitor de 76 dolari, situandu-se pe locul 18 intre 20 de tari europene (dupa noi urmau doar Iugoslavia si Bulgaria). Valoarea neta pe locuitor a productiei industriale si agricole era de 46 dolari, ceeace ne plasa pe locul 17 din 18 tari ale continentului. Ponderea populatiei active era de 58,4 % din total, pe locul 1 din 20 de tari, deci o tara ce era un rezervor de forta de munca. In timp ce in 1938 in Germania 35,4% din populatia activa era ocupata in industrie, iar in Franta – 27,1%, in Romania aceasta pondere era de 7,2 % (Enciclopedia Romaniei, vol.III). In schimb, in acelasi an, 72 % din populatia tarii era ocupata in agricultura, Romania fiind pe locul 2 din 18 tari europene. Ponderea industriei in venitul national era de 16,9 %, plasand Romania pe locul penultim intre 18 tari europene, iar nivelul productivitatii muncii industriale pe persoana ocupata era de 290 dolari (ultimul loc in Europa), fata de media de 710 dolari a celor 18 tari. Tot ultimul loc il ocupa Romania si in productivitatea muncii in agricultura. In aceasta ramura, Romania avea cea mai mare suprafata arabila pe locuitor (0,678 ha.), dar o extrem de slaba dotare tehnica moderna : 5700 de tractoare adica 2436 ha. pe un tractor (locul 14 din 16 tari), fata de 62 ha./tractor in Elvetia, 106 ha.in Marea Britanie, 210 ha./tractor in Olanda etc. Numarul tractoarelor din Romania asigura lucrari mecanizate doar pe 5-6 % din suprafata arabila a tarii. Randamentele pe hectar la grau, orz, ovaz, cartofi, ne situau si ele pe locuri codase in Europa anului 1938. Datorita prabusirii preturilor, valoarea productiei agricole care in 1929 era de 109 miliarde lei, scazuse in 1933 la 48,6 miliarde lei, pentru ca in 1938 sa se ridice la 76,5 miliarde lei, desi volumul productiei crescuse cu peste 100.000 vagoane.
    Productia metalurgica era modesta in 1937 : 121.714 tone fonta, 241.940 tone otel, 260.159 tone laminate. Consumul de produse din fier pe locuitor se ridica la 23-25 kg. si la 4,0-4,5 kg. tabla, ceeace reprezenta cca. 10 % din consumul tarilor industrial desvoltate. La consumul de electricitate pe locuitor Romania ocupa locul 19 (58 kwh.pe loc., fata de media pe 22 tari de 441 kwh./loc). In 1939 din totalul localitatilor Romaniei (171 orase si 8704 sate), doar 565 erau alimentate cu energie electrica, acoperind cca. 25 % din populatie. Intre 1930 si 1940, reteaua posturilor telefonice in intreaga tara a crescut de la 5.000 la 10.000. Numarul stiutorilor de carte era, la recensamantul din 1930, de 57 % (doar 25% in Basarabia), cel mai scazut procent din intreaga Europa.
    La consumurile de textile si bumbac pe locuitor, disputam cu Spania ultimul loc intre 23 tari. La porumb, grau si alte cereale, consumul de 202 kg./loc. al locuitorului Romaniei situa tara pe locul 3 dintre 22 tari, insa la cel de carne (18 kg./an) se imparteau cu Turcia ultimele doua locuri din Europa. Ultimul loc din Europa pentru Romania si in privinta consumului de ciment (27,4 kg./loc.). In privinta comertului exterior, raportul valoric al unei tone import-export era de la 1 la 9 in 1929 (pentru o tona importata se exportau 9 tone), iar in 1932 raportul ajunsese la 1/14 ! Valoarea totala a productiei industriei romanesti era in 1938 de 253 milioane dolari (1 % din cea europeana), comparativ cu 9096 milioane dolari in Germania, 3155 milioane dol. in Franta, 875 milioane in Cehoslovacia, 241 milioane in Ungaria, 144 milioane in Grecia, 65 milioane in Bulgaria. Romania ocupa locul intai din Europa la mortalitatea infantila (182,5 la mie) , dar la rata mortalitatii generale (19,2 la mia de locuitori) Romania disputa locurile 1 si 2 cu Spania.

    Cursa pentru intrare in modernitate, inceputa indata dupa primul razboi mondial, nu a reusit deloc sa scoata tara din zona de jos a clasificarii economiilor tarilor europene. Deosebit de acuta era situatia in agricultura, unde se ridicau nenumarate obstacole in calea procesului de modernizare : o pondere excesiva al populatiei agricole, o structura inadecvata a proprietatii funciare, absenta mecanizarii etc. Industria prelucra materia prima din tara cu tehnologii mediocre, industrii de varf erau lipsa si nu aveam mari centre industriale, debuseele interne ale productiei erau inguste, etc. Retelele de comunicatii si transport erau reduse, iar cele existente – nesatisfacatoare si slab intretinute. Cuprinderea intregii populatii in sistemul de invatamant si al asistentei medicale avea mari lacune.
    Problemele pe care, cu mari eforturi, Romania incerca sa le rezolve, desi incomplect, intre 1920 si 1940, erau cele ce se pusesera altor tari din occident cu un secol inainte. Ele trebuie luate in considerare atunci cand se doreste a se evalua, nepartinitor si sincer, drumul parcurs (dar neincheiat) de Romania in secolul 20 spre a deveni o tara moderna.

  3. Strajnik zice:

    Ai la indemana Enciclopedia Romaniei, patru volume, Dimitrie Gusti, 1938, Judet cu judet, populatie, industrie, agricultura, alfabetism, unitati scolare. Citesti si te crucesti. O gasesti in format pdf si pe internet. Altfel, costa cateva sute de lei.

  4. Strajnik zice:

    Enciclopedia României
    De la Wikipedia, enciclopedia liberă
    Nu confundați cu Enciclopedia Cugetarea sau Enciclopedia Română.
    Enciclopedia României este o enciclopedie națională, ale cărei patru din cele șase volume proiectate au intrat sub tipar între 1938 și 1943[1].

    Dimitrie Gusti a gândit Enciclopedia României structurată pe trei mari capitole împărțite în șase volume programate:[2]

    a) Organizarea politică-administrativă, în primele două volume (I – Statul; II – Județe și orașe);
    b) Economia în următoarele două volume (III – Economia Națională și IV – Întreprinderi și Instituțiuni economice);
    c) Cultura în ultimele două volume (V – Cultura Națională și VI – Instituții și personalități culturale).
    Editată de Asociația Științifică pentru Enciclopedia României, sub augustul patronaj al Majestății Sale Regele Carol al II-lea, lucrarea a fost coordonată de profesorul Dimitrie Gusti, beneficiind de remarcabilele contribuții ale lui Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu-Motru, Virgil Madgearu, Constantin C. Giurescu, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Constantin Moisil sau Cezar Petrescu[1].

    Lucrarea este formată din peste 5000 de pagini în care se regăsesc 800 de planșe color, 800 de hărți, 6000 de fotografii, fotogravuri, planșe etc. Cele patru volume apărute sunt împărțite după cum urmează:[3]

    volumul 1 este intitulat “Statul” și este dedicat prezentării istoriei, geografiei, regimului politic, sistemului juridic, administrativ, religios, diplomatic al României;
    volumul 2 are titlul “Țara Românească” și prezintă regimul administrativ al acestei provincii;
    volumul 3 se numește “Economia națională. Cadre și producția” și urmărește o descriere a geografiei economice, a populație, legislației economice și a producției, amintită prin industriile care o compun;
    volumul 4 este intitulat “Economia națională. Circulație, distribuție și consum”; temele abordate sunt transportul și comunicațiile comerțul interior și exterior, unitățile și titlurile de valoare, creditul, finanțele publice, consumul.
    Enciclopedia României a fost republicată la finalul anului 2010, în contextul unui proiect sprijinit de Universitatea „Petre Andrei” din Iași[1].

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s