Prin ceață – o filă de istorie

,,O parte a pământurilor era cultivată, ca proprietate privată liberă, de către membrii obştei pe cont propriu, altă parte a lor – ager publicus – era cultivată de toți împreună. Produsele acestei munci în comun serveau în parte ca fond de rezervă pentru anii cu recoltă proastă sau pentru alte întâmplări neprevăzute, în parte ca tezaur public pentru acoperirea cheltuielilor războiului şi ale cultului precum şi a altor cheltuieli ale comunei. Cu timpul, demnitarii războinici şi bisericeşti uzurpară, odată cu proprietatea comună, si prestațiunile în folosul acesteia. Munca țăranilor liberi pe pământul lor comun se transforma în munca de clacă pentru cei care furaseră acest pământ. Odată cu această se dezvoltară raporturi de șerbie, dar numai în fapt, nu în drept, până ce Rusia, liberatoarea lumii, sub pretextul că desființează șerbia, îi dădu putere de lege. Codicele muncii de clacă, proclamat în 1831 de generalul rus Kisselef, a fost, bineînțeles, dictat de înșiși boierii. În acest fel Rusia a cucerit cu o singură lovitură și pe magnații principatelor dunărene și aplauzele cretinilor liberali din Europa întreaga.” (Karl Marx, Capitalul, vol. I, pp. 232-233, ediția a II-a, editura PMR, 1948)

Nici o carte de istorie, din clipa redactării până în amurgul veacurilor, nu este rezultatul unei gândiri eliberată de o întreagă viziune asupra societății. Fie că această perspectivă contemplativă este recunoscută ca ideologie politică explicită (liberalism, libertarianism, conservatorism etc.), fie că autorul își transferă prejudecățile sale personale sau ale familiei, profesiei sau clasei sale sociale în spatele rândurilor, nimic nu scapă puterii de penetrare a ideilor care fondează și ordonează experiența socială a individului. Nici cele mai intime practici cotidiene nu scapă vederii atotcunoscătoare a celorlalți. Luăm societatea cu noi în singurătate pentru că, în definitiv, Robinson Crusoe rămâne un englez al secolului al XVIII-lea până și pe insula sa din mijlocul oceanului. Cuvintele pe care le rostim în sinea noastră sunt artefactele unui efort colectiv de intepretare a lumii exterioare. Fiecare este într-un anume fel una cu ceilalți.

Cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu, Evgheniți, ciocoi, mojici (Humanitas, 2013) este, în acest sens, o lucrare excepțională, o formidabilă probă a interacțiunilor dintre o metodă de a scrie istorie, societatea largă, limba ca depozitar al schimbărilor sociale și un narator din România primului sfert de secol actual. Metoda aleasă de Constanța Vintilă-Ghițulescu este cea a studiilor de viață cotidiană realizată de Școala Annales pentru Franța premodernă. Umbra unor istorici ai societății franceze medievale precum, spre a aminti doar câțiva, Emmanuel Le Roy Ladurie sau a trecerii la modernitate în studiile unui Alain Corbin se resimte ca influență indubitabilă în Evgheniți, ciocoi, mojici. Autoarea reușește o îmbinare de mare clasă între studiul mentalităților, a codurilor de legi și a transformărilor sociale din „prima modernitate românească”, cea de la 1750-1860. Un demers similar a realizat la superlativ Eugen Weber în lucrarea sa de referință, un clasic în literatura de specialitate a teoriilor modernizării, Peasants into Frenchmen. The Modernization of Rural France, 1870-1914, citată ca sursă de studii similare în bibliografia serioasă și adusă la zi a Constanței Vintilă-Ghițulescu.

Practic, autoarea recitește câteva zeci de manuscrise păstrate în Arhivele Naționale ale României și ale Bibliotecii Academiei Române în căutarea câtorva repere sociale esențiale ale vechiului regim românesc, de dinaintea unirii Principatelor dunărene la 1859: familia, clasa socială, legile, exercitarea puterii politico-economice a elitelor țării în perioada domniilor fanariote și a reformelor progresiste de după 1830, când Imperiul Țarist, care ocupase militar Valahia și Moldova, impune în 1831-1832 Regulamentele Organice, prima formă modernă din punct de vedere politic de conducere și administrare a țărilor române. Este vorba de acel interval istoric care scindează pe din două conștiința identității naționale la români până în zilele noastre: pe de o parte adepții reformelor cu orice preț, ai occidentalizării României ca parte integrantă a Europei luminate, a rupturii prin aculturație vestică de Orientul întunecat și represiv, pe de altă parte cei care cultivă un specific național, un sincretism cultural în marginile a trei imperii care conferă României drumul ei spre modernitate, calea organică seculară, dusă la extreme antimoderne de protocroniștii regimului Ceaușescu și de legionarismul interbelic, a dezvoltării națiunii și neamului românesc. Această dihotomie stabilește jaloanele disputelor, întotdeauna înflăcărate, ale fiecărei generații de intelectuali români de la 1840 încoace. Între românii, stigmatizați ca inferiori pe vecie națiunilor Europei de Vest, și românii care încă nu și-au realizat propria modernitate, fără ajutor din afară, care nu și-au întipărit în forme palpabile presupusul lor fel de a fi, balansează întreaga istoriografie românească. Prea multă națiune la mijloc, prea puțină societate în această sfadă.

Constanța Vintilă-Ghițulescu nu dorește decât să spună o poveste, să ne antreneze într-o narațiune cu personaje aparent rocambolești:

„Niciodată nu am avut pretenția de a reconstitui <<adevărul așa cum a fost>>. Un astfel de adevăr nici nu există, cred.” (Evgheniți, ciocoi, mojici, Humanitas, 2013, p. 18)

Din fericire, în ciuda postmodernismului afișat la nivel declarativ, rezultatul final este o istorie în linia urmașilor unor Marc Bloch sau Ferdinand Braudel, cu o aplecare pe mentalități, moravuri și instituțiile vechiului regim.

Cum se prezintă societatea românească în premodernitatea sa de la 1750-1860? Boierimea este alcătuită din câteva zeci de familii extrem de influente în treburile de conducere ale statului. În sine, boierii valahi și moldoveni sunt traditionaliști în familie și religioși cu pompă în viața de zi cu zi. Ca nivel de bogăție, aceștia nu se pot compara cu familiile aristocratice ale Europei Occidentale și Centrale. Ca grad de școlarizare sau educație aristocratică, boierimea moldo-valahă face figura tristă a unor analfabeți sau chiar semianalfabeți până la începutul secolului al XIX-lea. Ca distincții și ranguri interne, boierii români nu sunt ierarhizați cu strictețea tipică din regimurile absolutiste luminate ale Europei de la 1800, din moment ce statul moldo-valah se prezintă ca o colonie ce se bucură de o relativă autonomie în cadrul Imperiului Otoman. După 1812, țările române devin obiectul de interes al statului imperialist și autocrat rus, aflat, din punct de vedere al istoriei lungi, în continuă expansiune imperială. Pagini întregi culese din corespondența sau memoriile boierilor moldo-valahi livrează o impresie unitară și credibilă factual: aristocrații locului depind în rangurile lor de bunăvoința și de sprijinul elitelor ruso-turce. Călătorii străini își aduc și ei obolul în conturarea chipurilor vechii lumi. Pofta de mărire prin titluri sau decorații se transferă și negustorimii românești, pe cale de lentă îmburghezire, care reproduce spiritul de castă al boierimii de vază, snoabă, cu ighemonicon:

“Nebunia titlurilor și nebunia afișării unui mod de viață au împiedicat dezvoltarea unei clase de mijloc. Un negustor nu voia decât să facă bani, să cumpere un titlu și să trăiască ca un boier mare, să se plimbe cu trăsura de Viena prin ulițele proaste, să fie invitat la balurile celor mari, să țeasă intrigi cu un alde Brâncoveanu, să moțăie pe divanele unei curți domnești în așteptarea unui semn de bunăvoință din partea principelui.” (Ibid., p. 48)

Odată cu instaurarea Regulamentelor Organice, boierimea moldo-valahă suferă o permutare care maschează cu pricepere modernitatea actelor fundamentale inspirate de Franța prin mijlocire țaristă: dregătoriile, altfel spus funcțiile de decizie în stat, încep să fie cumpărate de către boierii autohtoni, într-o bătălie crâncenă pentru puterea politică care să le garanteze păstrarea privilegiilor economice reale, în ciuda faptului că instituția boieriei parcuge o etapă de demonetizare simbolică prin permiterea unor mici boieri nou îmbogăți să pătrundă în rândul obrazelor de cinste ale țării. Promovarea în funcții de sluger, logofăt, agă etc. nu se realiza conform unui minim principiu al meritocrației: majoritatea aspiranților aveau o educație precară, o meserie inexistentă și erau puși în funcții publice conform apartenenței de sânge la un neam boieresc, ceea ce nu implica doar favoritism și nepotism, ci și cumpărarea prin mită a demnităților în noul angrenaj statal. Vintilă-Ghițulescu surprinde documentar, printr-o puzderie de exemple cuceritoare ca medalioane istorice, traiectoriile biografice sinuoase și carierele ce înfloreau și apuneau după anotimp și starea de spirit a protectorilor străini ale unora dintre cei mai respectabili boieri moldo-vlahi. Obiceiul de a pârâ prin jalbe, de a denunța, de a unelti și de a construi intrigi al elitei țării în schimburile sale cu autoritățile străine probează slăbiciunea internă și fragilitatea politică a boierimii românești, atârnarea și teama de controlul militar extern.

Prima generație de boieri educată în Apus, deși are o oarecare meserie (doctori, avocați, profesori etc.), revine în țările române pentru a practica un soi de comerț politic, mandatat de familiile boierești din care se trag. A munci cu mâna sau cu creierul era, din documentele epocii (doctorul Nicolae Kretzulescu), un lucru straniu și chiar o încălcare șocantă a cutumelor boierești și a pravilelor sale nescrise (prin contrast a se vedea doctorul Episcupescu, personaj nereprezentativ). A primi, grație amiciției sau rudeniei, o poziție politică influentă cadra cu aspirațiile boierimii românești. Practicarea comerțului se considera o înjosire pentru obrazele de frunte ale neamului, deși mulți boieri fruntași erau reputați pentru cămătărie, negoț în piețe și chiar proxenetism (de aici apelativul ludic mustrător “pezevenghi”). Rolul femeilor de rang înalt nu poate fi negat. Deși femeia într-o societate tradițională este asociată spațiului domestic, socotit intim, și supusă bărbatului, stâlpul casei, boieroaicele românce sunt mari maestre în țesut de intrigi, în răspândirea veștilor diverse, în bârfe și calomnii care, într-o societate orală, pot ruina reputații construite cu greu în timp. Sunt chiar situații în care, pentru propășirea politică a neamului ei, o boieroaică se făcea țiitoarea de ocazie a unui general rus, fără ca prin aceasta să capete disprețul familiei din care se trăgea. În rândul aristocrației românești, boierul de provincie, cu vechime, ca cel din Moldova, risca să piardă nu numai puterea locuind numai pe moșia sa, de regulă mai bine administrată decât în Valahia, ci și accesul la distracțiile și capriciile luxoase ale modernității, exprimate în traiul așa-zis monden din București, cu ulițele sale desfundate și conacele în care se țineau serate pe limba francezilor. Modernitatea ca butaforie este un mod de viață al provincialilor, al celor care agonizează în marginea puterii.

Dincolo de piscurile sociale îi găsim pe târgoveți, meșteșugari, meseriașii de rând care populează mahalalele marilor orașe, cu deosebire pe cele ale Bucureștilor. Aici regulile sociale sunt cele pe care le-am întâlnit într-o altă carte a autoarei, În șalvari și cu ișlic (Humanitas, 2014), și se prezintă după cum urmează: o societate conservatoare, rurală, clădită pe strânse legături de sânge, în care oralitatea se găsește pretutindeni. Vecinii și vecinătățile orchestrează interacțiunea și identitatea socială a fiecăruia. Gura satului sau gura străzii definesc atât pe tâlhari și pe cei aflați în trecere, cât și pe membrii de frunte ai comunității. Un bărbat gospodar, necertăreț, care nu bea și nu-și bate nevasta este recunoscut de toți ca un membru de omenie al parohiei. Pentru bărbat contează de departe reușita sa de a prinde cheag, deci de a face avere sau cel puțin de a asigura traiul zilnic al familiei sale. Tiran în casă, dar reprezentând singura sursă de existență a familiei, bărbația se situează între îndatorirea de a proteja și de a hrăni și masculinitatea sa biologică. Traiul cu amante sau petrecerile cu prostituate sunt pricini de mândrie printre mahalagii dacă bărbatul nu-și nesocotește îndatoririle sale de soț și tată. Pentru femeie, hărnicia și chiverniseala în gospodărie asigură buna reputație, dar, mai presus de orice, curățenia ei morală, exprimată în fidelitatea față de bărbat și fecioria în noaptea nunții, este teritoriul bătăliei sociale. A fi curvă însemna la românii din vechime a fi, ca de la sine, decăzută, expusă la batjocuri publice, bătăi și chiar încarcerarea de către autorități. Rudele sărace trebuie ajutate. Nașii și finii sunt, de asemenea, importanți în păstrarea sau în extinderea unui patrimoniu. Până la 1860, atunci când se sfârșește cartea de față, populația pestriță a mahalagiilor nu cunoaște cine-știe-ce schimbări și reforme. Analfabetismul, epidemiile de tot soiul mușcă din pătura urbană românească, destul de firavă pretutindeni în teritoriile locuite de români.

Conflictele cotidiene, certurile pe pământ, bani, divorțurile își au loc de rezolvare prin intermediul autorității ecleziastice. De facto, Biserica conduce societatea și decide fluxul și refluxul vieții cotidiene. Preotul este coloana vertebrală a comunității tradiționale. Cu un ochi veghind la liniștea eternă a sufletelor enoriașilor săi, preotul și autoritatea ecleziastică superioară (episcopii sau mitropolitul) încearcă, pe cât le stă în putință, să tranșeze în termeni amiabili disputele dintre creștini. Rezultatele nu sunt întotdeauna cele scontate, dupa cum evidențiază în multiple locuri Vintilă-Ghițulescu.

Despre Biserica ortodoxă și primul val al modernizării aflăm destul de multe lucruri: educația slabă a fețelor bisericești, dar și problema analfabetismului cinului ortodox, se observă în cărțile parohiale de consemnare a celor născuți sau a celor trecuți la cele veșnice, a cununiilor și botezurilor, care dacă nu lipsesc cu desăvârșire, apar târziu și cu multe omisiuni. Biserica ortodoxă asigură la vârful ierarhiei sale un factor de competiție politică pentru familiile boierești. Mituirea unora și altora pentru poziții înalte în Biserică, depunerea insistentă de plângeri denunțătoare sau obținerea de favoruri din partea puterii suverane externe, rusofilia Bisericii ortodoxe din țările române sunt consemnate în cartea de față. Conservatoare și rigidă, Biserica ortodoxă respinge cu îndârjire pe “papistași” și demonizează pe cei “turciți”, dar, din pricina slabei pregătiri duhovnicești a preoțimii sale, mai legată de tradițiile orale ale satului, îngăduie credința în duhuri, vârcolaci, fantome, în deochi și alte superstiții să supraviețuiască din timpuri păgâne alături de predica liturgică. În cele mai înapoiate regiuni ale Franței secolului al XIX-lea se înregistrau situații similare, deci nu putem vorbi de un fenomen românesc. Amploarea și răspândirea sa au însă o coloratură locală.

Mica boierime suportă, totuși, cu succes etapa de modernitate începută după 1830. Prin popularea funcțiilor de slujbași la stat de neamuri și amiciții, în răspăr cu orice banal simț al meritului sau al specializării într-o profesie, mica boierime va pune, anticipează Vintilă-Ghițulescu, presiune pe marile familii boierești. Maturizarea statului va declanșa spre finalul secolului repararea unui dezechilibru: funcționărimea de toate rangurile, venală prin selecție, dar, mai ales, fără competențe practice, va rivaliza ca influență politică și economică cu latifundiarii români de stimată tradiție genealogică. De aici se va recolta aparatul de stat prin care partidele politice își vor exercita ratatele proiecte repetate de modernizare reală de până în 1914. Căutarea de protectori și poziția de clienți vor constitui parte din etosul funcționarului român, cu leafă mică, dar pasibil de o pensie oarecare cândva. Servitorimea din casele boierilor va fi integrată, de asemenea, pe statele de plată ale bugetului de stat, trăind la mila familiei boierești care a plasat-o în diverse dregătorii civile.

Ultimul cui în coșciugul modernității românești gestantă la 1850 îl bate satul românesc. Din descrierile pitorești ale călătorilor străini, între izba mujicului din Imperiul Țarist, redată atât de evocator prin sărăcia și mizeria sa absolute într-o nuvelă sfâșietoare de Cehov, și satul românesc nu prea pare să fie deosebire. Lenea și beția, munci agricole făcute doar pentru subzistență, mentalitățile conservatoare, promiscuitatea vieții de zi cu zi, practicarea furtișagului mărunt printre vecini, traiul alături de animale pe o podea de lut într-o casă afumată până la asfixiere pe timp de iarnă, frica de doctor, poposit pentru vaccinare, ca de diavol, teama de orice autoritate a statului ca un alt perceptor de biruri, identificarea profesorului ca un corp străin în ordinea sătească și, deci, netrimiterea odraselelor să învețe carte măcar rudimentar, desfigurează satul românesc până la indistincție. Voioșia și optimismul oamenilor sunt, prin contrast cu traiul lor cotidian, amintite și de Vintilă-Ghițulescu. Vina acestei situații deplorabile, prelungită după 1900, o are, se zicea în epocă, proasta calificare a preotului, neinstruit elementar, care, la rândul său țăran prin origini, nu oferea învățătura creștină cum se cuvine. Barbaria săteanului are, prin urmare, un conținut antecreștin.

În cele din urmă, Constanța Vintilă-Ghițulescu deplânge continuitatea modernității mereu începută, niciodată dusă la capăt a societății românești. Accentul său cade pe moralizarea moravurilor civilizate, importate din Vest, și pe creșterea standardului de educație al elitelor, observații generale care s-au mai făcut în trecut de către intelighenția română (cf. Dimitrie Gusti și Școala sa interbelică, care au interiorizat aceste obiecții sub forma unui program modernizator). Oricât de captivantă este lucrarea istoricului, un ce necunoscut, dar palpitând în fibrele textului, își face simțită prezența. Și iată că acest ceva se expune pe sine printr-o piruetă retorică în ultimele pagini, când este reamintită chestiunea unei pături sociale de mijloc ca și inexistentă. Luați aminte:

“Nu știu dacă am reușit să ofer un răspuns răspicat cu privire la această problemă a clasei de mijloc. Nu-i spun <<burghezie>>, pentru că termenul are foarte multe conotații.” (Ibid., p. 329)

Pe pagina 334, tot naratorul comite o imprudență, zicem noi, declarând în trecere:

“să accentueze diferențele dintre centru și periferie.”

Există în aceste scăpări o frică latentă, o teamă deja dogmatică, o teroare ideologică ascunsă în faldurile textului: să nu care cumva să aplicăm schemele marxiste pe experimentul modernizării românești. Să nu ne întoarcem la delirurile staliniste ale anilor 1950. Trăim, pare-se, încă într-un război rece al ideologiilor asumate prin tăcere, în secret. Termenul burghezie trimite mai ales la cel de proprietar al unui capital în case, mașinării, fabrici, amploaiați care lucrează pentru patron producând profit. Acolo unde avem angajatori dăm și peste angajați, muncitori industriali care produc mărfuri, prestatori de servicii dacă participa indirect și direct la consumarea acestor bunuri. Angajații compun clasa muncitoare, proletariatul industrial, care nu a existat în țările române în secolul al XIX-lea. Și, totuși, deși industrializarea ca necesitate de bază a modernității nu intră în câmpul de observație al autoarei, aflăm că țările române constituie, nu știm din ce motiv, o “periferie”. Pentru cine și în ce sens? Ce vrea să zică acest concept de inspirație marxistă, “periferie”? Oare este cules din istoriile economice occidentale, din corpusul de texte de „stânga” care asigură o parte din canonul științelor sociale? În fond, eliminarea oricărei referințe la marxism nu este o problemă veritabilă, ci doar o soluție convenabilă ideologic. A evacua însă Revoluția Industrială din orice ecuație a modernizării marchează fragilitatea bazelor teoretice de la care pornește orice probatoriu al modernizării societăților tradiționale.

Doamna Ghițulescu locuiește nas în nas cu un elefant în sufragerie și nu poate să-i dea un nume precis. L-am căutat în cele trei sute de pagini. Zadarnic, nu l-am gasit. Iată-l cum a fost botezat: feudalism întârziat, neagră premodernitate. Este chiar cazul primelor modernizări românești de până la 1948. Ne hazardăm să credem că efectele s-au resimțit acut în perioada regimului comunist de proveniență sovietică, dar aici se deschide o discuție pe care o vom purta cu altă ocazie.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s