Antidemocrația sociologică de rit gustian

,,Ideile dezvoltate de poporanism nu sunt, cum spuneam, deloc singulare în epocă și, în general, în istoria mișcării noastre de idei. De la etapele prejunimiste, la junimism, la sămănătorism, apoi, între cele două războaie, la țărănism (care reprezenta, într-un fel, o fază evoluată a poporanismului), gândirism sau trăirism, optica agrariană de critică romantică a capitalismului a cucerit teren, devenind o idee de banală circulație mai peste tot. Desigur, de la un curent la altul deosebirile erau adesea extrem de importante. Comun era blamul anticapitalist și convingerea că România este și trebuie să rămână un intermundium agrar. Ideea o întâlnim peste tot, stăpânind tiranic. Plutea în atmosfera intelectuală, generație după generație se nutrea din substanța ei, mereu reînnoită, întreținând focul dezbaterilor de idei, al ciocnirilor politice și al înfruntărilor polemice.

Fenomenul, de o circulație atât de largă, e perfect explicabil. Era reflexul idealurilor celor ce se încăpățânau să spere în posibiltatea făuririi sau menținerii unei morfologii specifice, imună înaintea oricăror infiltrații novatoare, capitaliste. În aceste speranțe aflăm contopite interesele moșierimii, care își voia menținute privilegiile, și cele ale micilor producători, care năzuiau să elimine moșierimea, visând un Eldorado alcătuit din mici exploatații țărănești, presupus stabile, trainice și puternice. Deși aflate în cunoscută inimiciție, cele două direcții aveau comună ostilitatea anticapitalistă și antiindustrialistă, întâlnindu-se astfel, involuntar, pe aceleași baricade, militând împotriva unui adversar comun care le primejduia, chiar daca nu în egală măsură, existența.” (Zigu Ornea, Poporanismul, editura Minerva, 1972, București, p. 180)

Volumul universitarului Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism (Curtea Veche, București, 2012), reușește să fie o actuală istorie intelectuală a perioadei interbelice pe linia studiilor și a instituțiilor fondate de Dimitrie Gusti. Momoc îl tratează pe Gusti cu deferența caracteristică intelectualilor români cuminți și așezați în băncile lor, fricoși, atât moral, cât și în plan intelectual, în fața catedrei cu bătrâni-icoane: Gusti este creatorul ,,sociologiei românești”, de parcă ar exista o tradiție sociologică venerabilă, cu discipoli harnici, pe piața noastră de idei, care a captivat atenția și a cucerit stima altor spații culturale. Pe harta mondială a studiilor sociale, România aproape că nu există. E o realitate de la care nu avem de ales decât să pornim. Antonio Momoc, deşi format în Zeitgeist-ul postdecembrist, preia clişee ale unei tradiții parcimonioase şi anemice, o falsă tradiție într-un non sequitur cultural, probând ambitusul mediocru în ceea ce priveşte cunoaşterea şi cercetarea sa ştiințifică.

Și totuși, documentarea serioasă și în detaliu face din acest studiu unul fascinant și de referință. Dimitrie Gusti s-a format intelectual la cumpăna secolelor, însușindu-și tehnica pozitivistă de cartografiere totală a societății întâlnită la maestrul său francez, Émile Durkheim, dar altoind-o pe ,,perspectiva culturală herderiană” (p. 73) din Germania împăratului Wilhelm al II-lea, cel care a promovat în Europa acea concepție nefastă și exagerată a excepționalismului național, pe care elitele est-europene l-au inspirat prin educația lor universitară la 1900. Germenii nazismului, mai puțin proiectele eugenice hitleriste, dospesc de sănătate în exaltarea propagandistică a cuplului Blut und Boden (sânge și pământ) în societatea germană industrializată și modernizată de dinainte de 1914. Indiscutabil, generația lui Dimitrie Gusti, maturizată în aburii acestui castron cu poțiuni magice naționalist-antisemit-germane, a dus acasă viziunile antiliberale și antidemocratice ale dascălilor central-europeni. România, unde națiunea fusese unicul liant politic și piatra de temelie a Constituției de la 1866, a absorbit cu nesaț noile contribuții teuton-prusace la gândirea europeană în ajunul Primului Război Mondial. Extragem un fragment suculent din ceea ce formează dimensiunea politică a sistemului gustian:

,,Încă de la început, din 1910, Dimitrie Gusti a gândit modernizarea României (stat nou creat la sfârșitul Primului Război Mondial) prin sistemul de educație publică, în sensul transferului științei și expertizei de la nivelul catedrei în seminare, din seminare în organizarea specialiștilor (ca personalități culturale) în asociații științifice și, mai departe, prin munca lor culturală, la sate.

Schema anunțată la Iași înainte de Primul Război Mondial dezvăluie asumarea mesianismului saint-simonian de a reuși modernizarea unei societăți tradiționale prin intermediul elitelor culturale și științifice. Gândirea politică gustiană este marcată de pozitivism, de o încredere absolută în știință.

Pornind de la rolul pe care îl atribuie omului de științe în societate și în politică, Gusti și-a propus să folosească științele sociale pentru reforme aplicate în lumea satului românesc. Inspirat de Saint-Simon, Gusti urmărea dezvoltarea națiunii, pornind de la afirmarea personalității culturale, de la rolul specialistului în modernizarea societății tradiționale.

Prin mijloacele sociologiei monografice, Dimitrie Gusti va urmări alcătuirea de studii asupra tuturor satelor (15201 conform Recensământului de la 1930) din țară, care să poată conducă la o sociologie a națiunii și va folosi știința drept bază pentru o reformă socială concepută ca acțiune strict culturală.

Deși se apropie de doctrina corporatistă, argumentul gustian împotriva corporatismului pur este că reprezentarea intereselor corporative și sindicale nu se poate niciodată substitui funcției unificatoare a instituției politice care reprezintă interesele general-etice ale națiunii, fie că e Parlament, Partid Unic sau instituția Coroanei. Aristodemocrația gustiană este un proiect de regim socio-politic în care guvernarea poporului se exercită sub atenta îndrumare a personalităților culturale.” (p. 76)

Dacă am fi nevoiți să traducem laborioasa încercare de eludare a ideologiei politice împărtășită de către Dimitrie Gusti în termeni clari, iar noi credem că de adevăr avem nevoie totdeauna, am spune așa: Dimitrie Gusti este un naționalist etnicist, animat de o viziune în care cetățeanul, individul, contractul social nu apar ca realități politice, dar în care națiunea trebuie cunoscută cu mijloace sociologice moderne pentru a o controla, alături de elitele politice, într-un vast proces de inginerie socială (mai cu seamă după fondarea statului suveran România Mare, stat-național multietnic ce trebuie omogenizat printr-o românizare agresivă). Momoc repetă pe parcursul cărții că Dimitrie Gusti ar fi descoperit o ,,Știință a Națiunii”. Gusti și școala sa ar fi fost un grup coerent de tehnicieni silitori care ar fi furnizat elitelor politice românești indicații cu privire la specificul național al acestei masse amorfă, numită întâmplător societatea românească, pe care aristocrații de partid (alt nume pentru oligarhia reprezentată de coruptele partide politice din interbelicul românesc) îl pot mișca, după voie, dintr-o parte în alta. A se observa deja că Gusti nu crede într-o schimbare economică a națiunii. Clasele sociale sunt secundare la Gusti marelui proiect național, în care frăția de limbă, credința religioasă și unitatea de sânge a românilor sunt concepte sociologice mai adecvate pentru înțelegerea societății moderne decât cele cunoscute. E corect deci să afirmăm că România este binecuvântată de la Dumnezeu doar cu o societate agrară, primitivă, premodernă, dominată de o oligarhie antiliberală paternalistă care era tot una cu aparatul de stat, însă dacă această configurație socială menținea națiunea pură, modernizarea economică, care ar fi transformat configurația socială, era, bineînțeles, percepută ca un pericol pentru corpul organic al nației. Am intrat deja în teritoriul sălbatic al metafizicii politice, unde Sfântul Duh al națiunii a coborât în sufletul lui Dimitrie Gusti și al apostolilor săi tehnocrați. Ne-am fi așteptat ca Antonio Momoc să observe aceste grave devieri ideologice spre autoritarism și chiar un totalitarism fascist in nuce încă din primele proiecte social-politice ale lui Dimitrie Gusti. Ne-am înșelat în așteptările noastre prea optimiste, credem noi, legitime în intenția lor liberală. Să readucem în discuție bibliografia ce demistifică și demitizează conceptul artificial de națiune-stat din spațiul anglo-saxon? Nu i-am întâlnit pe Liah Greenfeld, Elie Kedourie, Eric Hobsbawm, Eugen Weber, Benedict Anderson et alia în referințele de la finalul studiului de față. De la atâta ,,Știință a Națiunii” gustiană numele lor devin irelevante în demersul analitic recuperator al istoricului Antonio Momoc. Oare, ne întrebăm, Antonio Momoc nu a citit cu atenție despre pleiada de naționalisme xenofobe și protofasciste din România de imediat după 1918 din lucrarea de doctorat a istoricului german Armin Heinen, Legiunea ,,Arhanghelul Mihail”?

Perioada dintre războaie îl surprinde pe Dimitrie Gusti în plin proces demiurgic din punct de vedere instituțional:

,,Asociația pentru Studiul și Reforma Socială, Institutul Social Român, Asociația Științifică pentru Enciclopedia României – toate sunt organizații specifice sferei publice, parte a unei societăți civile incipiente, necesare într-un regim în curs de democratizare și într-un stat aflat pe drumul modernizării”. (p. 130)

Fiecare din aceste institute depinde financiar de sprijinul politic al statului român pentru a funcționa. Regimul nu a fost, după nici un standard din teoria politică, vreodată democratic în intervalul 1918-1938. Dacă statul se moderniza birocratic în perioada interbelică, nu același lucru se poate spune despre societatea românească în ansamblul său. Sunt teme de istorie economică deja abordate în literatura de specialitate: după toți parametrii și statisticile existente, România era o țară subdezvoltată, periferică, neimportantă în comerțul mondial înainte și până în 1938. Chiar și proiectul neterminat al Școlii gustiene, concretizat în cele patru volume ale Enciclopediei României, întărește acest diagnostic deprimant pentru adepții cultului națiunii romane. Antonio Momoc eludează sau atenuează fără probitate aceste aspecte.

În același mod procedează și cu omul politic Dimitrie Gusti, ministru în guvernele vremii, dar care, din perspectiva neonestă intelectual a istoricului Antonio Momoc, rămâne un tehnocrat fără partid până la finalul vieții. Oare poziția de demnitar de rang înalt în statul român s-a depolitizat brusc dacă beneficiarul scaunului ministerial este Dimitrie Gusti? Să păstrăm o minimă decență și ordine în gândire. Dimitrie Gusti este mai mult decât un politician: vorbim de un inginer-arpentor al societății, înarmat cu armele metodelor sociale moderne, în serviciul oamenilor politici ai perioadei. Antonio Momoc constată totuși o anumită degenerare ideologică:

,,Observăm diferențe semnificative în modul în care a fost formulat și aplicat de către Școala Monografică proiectul de modernizare a satelor românești în diverse etape politice: treptat, s-a făcut trecerea de la cercetare și asistență socială (anii ’20), de la intervenție socială și de la interes pentru dezvoltare comunitară, spre un control din ce în ce mai centralizat al muncii culturale (1934-1938) și în final spre aplicarea unei inginerii sociale (1938-1939).” (p. 198)

Amintitul proiect de modernizare rurală a rămas doar pe hârtie în anii ’20. Mizeria și mortalitatea infantilă ținteau la cote maxime în lumea satului. Asistența socială este doar cu cuvânt fără referent în realitatea istorică. Ceea ce, într-adevăr, a produs ideologul Gusti a fost apariția instrumentelor de manipulare și îndoctrinare politică a țărănimii analfabete odată cu fondarea casei Culturii Poporului și a Căminelor Culturale după 1938. Dispensarele apar în satele și comunele țării după 1950. Sistemul şcolar începe să capete o ramificație ce acoperă realmente nevoile comunităților locale tot în perioada de ocupație sovietică. Spitalele României au fost clădite prin efortul PMR-ului și apoi al PCR-ului. Dincolo de nostalgia, antipatia și paseismul generaților încă în viață care au trăit comunismul, chestiuni pe care le respingem complet, prima modernizare palpabilă a societății românești aparține în întregime regimului comunist. Școala lui Dimitrie Gusti participă ca un centru de cercetare al statului întru conservarea status quo-ului interbelic. Nu identificăm proiect viabil de transformare economică a satului românesc în Școala sociologică gustiană.

Ce găsim însă, prin studierea presei vremii, se referă la radicalizările politice fasciste ale discipolilor săi. Activiști carliști, legionari cu acte în regulă se rup de la pieptul maestrului lor. Fragmente de un naționalism xenofob purulent, de un antisemitism pe linie ,,iudeo-bolșevică”, de ură pentru modernitate și viața urbană, de dogmatism antiliberal, de reacționarism ideologic cras găsim în publicistica interbelică a unor monografiști, etnologi, sociologi precum Dumitru Cristian Amzăr, Ernest Bernea (tatăl directorului postdecembrist al Muzeului Țăran Român, Horia Bernea, un apropiat până la decesul său al nucleului de intelectuali grupați în jurul editurii Humanitas), legionarul Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Octavian Neamțu. Viziuni pronunțat etniciste întâlnim până și la sociologul marxist Henri H. Stahl, dar fără entuziasmul pentru figura ideologului fascist Nae Ionescu, agent de propagandă al Germaniei naziste în România, plătit regește în epocă de corporația IG Farben, așa cum întâlnim la alte personalități intelectuale interbelice.

Faptul că atâtea voci ale Școlii gustiene au glisat deloc precipitat spre poziția partidului Totul pentru Țară, au ovaționat personalitatea mesianică a Căpitanului Corneliu-Zelea Codreanu provine din datele fundamentale ale Științei Națiunii, pseudoștiința elaborată de Dimitrie Gusti: credința în neam ca substanță finală, ca esență eternă a culturii unui popor, cultul strămoșilor, devotamentul religios pentru un conducător salvator, de talia Mântuitorului în materie politică, speranța în regenerarea morală a nației ca un nou milenarism, ortodoxismul practicat ca politică de stat sunt constante ale sociologiei gustiene.

Mai presus de orice rămâne însă rolul lui Dimitrie Gusti de ideolog oficial al dictaturii – pe modelul Italiei lui Mussolini – regelui Carol al II-lea, protectorul politic, susținătorul financiar și prietenul de nădejde al sociologului român. Plătit spre a confecționa un adevărat altar național regelui Carol al II-lea, Dimitrie Gusti se va lansa în ditirambi pentru regele-dictator încât parte din ritualistica publică a celui care descindea din voievozii feudali, era slăvit de Straja Țării se regăsesc, sub o formă aproape identică, în propaganda anilor ’70-’80. Între cultul personalității carlist, creat de maestrul în comunicare politică Dimitrie Gusti, care înțelesese profund cadrele mentale ale unei societăți agrare și urmărise metodele de propagandă politică rurală ale mișcării legionare, și cel ceaușist găsim similitudini uimitoare. Proiectul naționalist de inginerie socială prin propagandă culturală a fost, de asemenea, încorporat în stalinismul național al lui Nicolae Ceaușescu. Rădăcinile sale ,,narodniciste” vin de dinaintea Școlii gustiene și pornesc din poporanismul antebelic al politicianului ideolog Constantin Stere.

Totalitarismul etnicist, anticapitalist, antiliberal, antidemocratic, într-un cuvânt, antimodern, este culminația politică a metodiei gustiene de investigare socială.

Redăm, în speranța meditației, un ultim fragment, decisiv pentru ce a realizat și a însemnat sociologia românească dintre cele două conflagrații mondiale:

,,Mesianismul științific al doctrinei socio-politice-etice gustiene propunea, în ton cu ideologiile politice ale vremii, în speță cea legionară, salvarea națiunii prin intermediul Omului Nou. Dar, în vreme ce Omul Nou al legionarilor era reprezentat de Românul transfigurat moral, născut din nou (într-o concepție semnificativ încărcată de misticism), Omul Nou al lui Dimitrie Gusti era întruchipat de muncitorul său de țăranul român care acceptă să fie modelat ca personalitatea socială în școală pe care o <<deschide>> savantul la Căminul Cultural.” (p. 367)

La cămin însă, Gusti îi pregătise țăranului destoinic de mai sus o întâlnire electrizată politic cu imaginea sacră a regelui țăranilor și al neamului românesc, idolul său național, Carol al II-lea.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Antidemocrația sociologică de rit gustian

  1. neant valah zice:

    cateodata nu inteleg de ce te obosesti sa le explici astora ca sunt semidocti

    e clar ca asa zisii intelectuali romani sunt inexistenti atunci cand vine vorba de o analiza obiectiva
    Eu as dori din partea dumneavoastra sa faceti o analiza a ceea ce cred eu ca este o problema
    a acestei aglomerari de cartofi intr un sac numit Romania ,cartofi oameni,lipsa din spatiul cultural si social al romanilor a transcendentei ,eu nu vorbesc aici de aceasta grefa nereusita si avortata sau inghitita prost care este religia ortodoxa ciu de valori oricare ar fi ele de la cele morale la cele in dreptate ,rasplata .etc

    • vz zice:

      Te superi ca magarul pe saci. Daca intelectualii romani nu sunt capabili mai mult de slujit tatuci si sponsori, sunt rosi de invidie fata de concurenta (placinta e destul de mica) gloata isi cauta refugiu unde poate. Religia este supapa naturala prin care se degaja toata energia negativa acumulata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s