Binele comun al tranziției în Europa de Est

Anders Åslund apaține categoriei acelor economiști cu acute simpatii neoliberale, în sensul pe care îl cunoaștem din cartea The Shock Doctrine de Naomi Klein. Suntem în anul 2007, Marea Recesiune se declanșa sub ochii întregii lumi, dar Anders Åslund este deja pregătit de a relata povestea de succes a tranziției spre capitalism în fostul Bloc Sovietic. How Capitalism Was Built (Cambridge University Press, 2007) se prezintă ca un raport de etapă în marșul triumfător al pieței libere în fostul lagăr comunist.

În prima faza, Åslund abordează tema economiei de stat, ultracentralizată, hiperplanificată din țările comuniste. Economistul suedez este sensibil la cadrele instituționale prin care s-a pus în practică trecerea la capitalism. Prețurile erau subordonate în regimurile socialiste unui întreg departament de planificare economică gestionat de stat (pe modelul GODPLAN-ului sovietic), ceea ce ducea la produse de proastă calitate și la valori monetare false. Banii reali nu existau, bunurile din comunism având prețuri alocate de stat și nu de mecanismele distributive ale pieței. Resursele erau prost alocate și slab exploatate în numele unor construcții grandioase de tip fetiș, a unei rate de angajare de 100% și în dauna consumului. Serviciile, fiind imponderabile în ceea ce produceau, veneau după marfa fizică, ușor de calculat sub forma de costuri. Industria militară puternică, mai ales în fosta URSS, consuma sume importante din economia planificată sovietică. Salariile și consumul privat fusesera sacrificate de politica statului comunist. Autarhia era ținta finală a acestor sisteme. Toate aceste detalii sunt, bineînțeles, cunoscute în vasta literatură de specialitate, din care avem aici o părticică. Åslund observă investiția majoră în capitalul uman din regimurile comuniste și trage concluzia că acesta era aproape de nivelul educațional al Europei de Vest și superior altor țări în curs de dezvoltare. Creșterile economice de 3-4% în medie din Blocul Comunist nu sunt extraordinare în perioada 1928-1985, dar nici neglijabile. Acestea nu ating nivelul mediu al țărilor capitaliste dezvoltate în intervalul istoric dat.

Criza petrolului, delegitimarea ideologiei marxist-leniniste la nivelul elitelor, deficitele bugetare, datoriile externe vor demola din interior lagărul comunist la finalul anilor 1980, după aproape un deceniu de stagnare. Åslund preia fărâmele lumii vechi de după 1990 și caută soluția cea mai bună spre capitalism: terapie șoc sau reforme graduale? Prin șoc înțelegem următorul set de măsuri rapide: disciplină fiscală, tăierea subvențiilor de la stat, taxare moderată și cât mai larg răspândită, ratele dobânzii trebuie să fie pozitive și decise de piață, ratele de schimb valutar să fie competitive, comerțul exterior să respecte principiile laissez faire, privatizarea industriilor de stat, stimularea competiției, întărirea proprietății private. Fiecare din aceste principii aveau să decidă istoria Blocului Sovietic în primul deceniu post-comunist. Comuniștii reformatori doreau declarativ toate aceste măsuri, dar într-un ritm atenuat. Bătălia politică dintre cele două tabere se va da în interioriul elitelor comuniste în fiecare țară din fostul Bloc. Polonia este societatea care a aplicat cele mai multe lecții ale terapiei prin șoc, iar țările din jurul Mării Caspice rămîn cele mai puțin reformate la data publicării cărții de către Åslund. Economistul suedez atrage atenția asupra a două probleme stucturale ale fostelor societăți comuniste: pe de o parte picajul industriilor de stat odată ce sunt lăsate să acționeze pe piața liberă (ceea ce corespunde inflației ridicate din primii ani ai tranziției în întreaga regiune), pe de alta prezența căutătorilor de rente. Țările fost comuniste din Europa Centrală se contractă cu 20% din PIB în intervalul 1991-1993, cele din Europe de sud-est cu aproape 30% în intervalul 1992-1997, statele baltice cu aproximativ 40% în anii 1994-1995, iar fosta Uniune Sovietică pierde 50% din PIB în lustrul 1993-1998. Se poate vorbi de un deceniu negru pentru vechea lume comunistă după 1990. Aici Åslund este cât se poate explicit: societățile care au aplicat cât mai devreme terapia de șoc neoliberală și-au revenit cel mai repede din criza economică și au în anul 2005 cel mai ridicat PIB/per capita din fostul Bloc Sovietic. Polonia se clasează din nou în frunte. Liberalizarea piețelor este rețeta succesului. Ratele șomajului explodează în înteraga regiune, statul se află pe pasiv și este în colaps, deși modelul asigurărilor sociale și a asistenței sociale este preluat din Europa de Vest, ceea ce pune încă și mai multă presiune pe o trezorerie deja sărăcită de multiplele reforme structurale neoliberale. Deregularizarea (sau dereglementarea, vocabularul imatur se plasează într-un spațiu economic adolescentin) este noul cuvânt de ordine. Țările baltice, Polonia, Cehia, Ungaria sunt cele mai liberalizate economii post-comuniste. România și Bulgaria vin undeva la mijloc, alături de Rusia până în jurul anului 2000. Stabilizarea monedelor naționale și stoparea hiperinflației au fost cele mai ambițioase (dar și cele mai dureroase prin consecințe) politici macroeconomice urmărite de statele postcomuniste în tranziția lor spre capitalism. Criza financiară din Rusia anului 1998 va dovedi fragilitatea modelului neoliberal în stepele rusești. FMI și Banca Mondială sunt actorii principali în dramele economice și sociale ale Europei Centrale și de Est la mijlocul anilor ’90.

Procesul privatizării este pentru Åslund decisiv pentru eficiența economiei de piață pe cale să fie construită. Proprietatea privată rămâne, din câte se pare, temelia ordinii capitaliste. Åslund nu vede decât reușite și împliniri pentru societățile care au aplicat terapii șoc imediat după 1990, în ciuda problemelor amintite deja, și eșecuri practice, ce pot fi, desigur, remediate prin aplicarea doctrinei neoliberale și a poncifelor sale cu rol de panaceu, în toate celelalte cazuri. Capitalismul se sudează după rețetarul neoliberal, pe care Åslund îl cunoaște de-a fir a păr. Scăderea natalității în regiune, vârsta medie de viață a rușilor la puțin peste 60 de ani, primul val de imigranți de la începutul anilor 2000 sunt pentru Åslund ușor explicabile: este vorba doar de șomaj, pauperitate (dar nu prea mare, ne asigură în cartea sa Åslund, când oricând găsim state eșuate în Orientul Mijlociu, Asia continentală și Africa), neadaptare socială, un stat neputincios, retras în fundal, dar și liberalizări realizate pe sfert sau doar pe jumătate.

În fond, Åslund lămurește cum stă treaba atunci când discută crizele succesive și malformațiile sociale create de capitalism în Federația Rusă după 1991. Åslund nici nu își propune să explice ce s-ar fi putut face pentru a-i scuti pe milioanele de cetățeni ruși de suferințe materiale atroce, ci să arate cum învățăturile neoliberale nu ar fi dat greș dacă acestea s-ar fi aplicat cum trebuie, ca la carte, în URSS. Ideologizarea soft, realizată prin grafice și date statistice, atinge culmi ale cinismului judecând din prezent.

În situația punctuală a Rusiei, Åslund menționează deficitul de democrație internă, deși, din câte știm, alegeri libere se tot organizează în Federația Rusă după 1991. Belarus, Turkemenistan și Uzbekistan sunt sateliții Rusiei stăpânită de un regim autoritar. Oligarhiile de politicieni plutocrați își au obârșia în cadrele fostului Partid Comunist și a poliției sale secrete din fiecare stat în parte. Cu cât terapia de șoc a fost mai accentuată și cu cât prezența Uniunii Europene și a NATO a fost mai clar resimțită, cu atât acea țară s-a apropiat de un regim liberal, democratic diferit de devierile autoritariste din Comunitatea Statelor Independente. Aceasta este una din lecțiile pe care Åslund le predă insistent în volumul sau.

Vacuitatea statului de drept și prezența legislației neclare au dus, e de părere Åslund, la apariția oligarhilor ruși după 1991. Oligarhii au ajuns milionari sau miliardari în USD după prăbușirea vechiului sistem comunist abuzând de rețele clientelare închise, nereprezentative ale Partidului Comunist, de subvențiile de la stat (de aici, statutul lor de rentieri care, pentru a folosi o expresie recentă, au privatizat bunurile publice prin furt, naționalizând însă pierderile acestor companii pe seama plătitorului în ultimă instanță, adică statul, deci contribuabilul dublu sărăcit). Grupurile informale de amici din birocrația partidului-stat s-au metamorfozat malign în mafii exploatatoare. Corupția era manifestarea vizibilă social a rețelelor economice stabilite între o mână de cetățeni care sunt scutiți de puterea legii pentru că sunt stăpânii din umbră ai agentului legitim al violenței colective, anume tot aparatul de stat, și cetățenii de rând, incapabili să controleze birocrația de stat și deci aserviți elitei compradore mafiote. Ceea ce riscă să șocheze prin cruzime este acceptarea privatizarii prin furt a companiilor de stat ca măsură liberală: foști manageri sau membrii ai nomenklaturii nu au făcut altceva decât să acționeze în vederea unei acumulări primitive de capital (Åslund nu utilizează acest concept de inspirație marxistă, desigur). Cu timpul, oamenii vechiului regim comunist se vor înălbi și vor deveni capitaliști competitivi în regiune. Ei sunt noua burghezie. Din păcate pentru Åslund, Rusia deține o economie, cum corect atrage atenția chiar suedezul, afectată de blestemul resurselor subterane. Extracția, prelucrarea și exportul de țiței și gaze naturale sunt controlate de companii de stat, iar ponderea altor sectoare la PIB-ul Federației Ruse este, după orice estimare statistică, minoră și dependentă de interesele Kremlinului si a Dumei. Rusia este din anul 2000 încoace, pentru a parafraza un ironic miliardar american, o benzinărie în aer liber. Capitalul privat constituie în spațiul Comunității Statelor Independente o glumă de antreprenoriat. Åslund nu realizează că un birocrat corupt, fost manager într-o uzină cu pierderi considerabile înainte de prăbușirea economiei centralizate, nu se va transforma în nimic altceva decât într-un rentier cu capital politic și financiar decis de stat în plină economie de piață disfuncțională. Decuplarea de la rețelele sociale criminale din care face parte îi va aduce curând moartea financiară, dacă nu chiar pe cea fizică. Cam la atât se reduce în final perioada de liberalizare economică a Rusiei între 1991-2000. De la naționalizări grabnice după 1998 până la omucideri de „capitaliști”, cu idei liberale în cap și fapte penale la activ rămase nejudecate, în aer liber, istoria recentă a Rusiei ne oferă multiple exemple, care sunt oricum adunate în studii specializate și despre care se știu deja atâtea.

Åslund crede sincer că reforma a repurtat victorii decisive în Europa Centrală, parțiale în România și Bulgaria și eșecuri antiliberale în spațiul rusesc. Pe această notă îsi încheie, de altfel, cartea din 2007:

Ironically, the weakest part of the communist state turned out to be the state. Private enterprises have bred all post-communist success. State capacity has proved far smaller than anybody but true libertarians presumed, and especially the post-Soviet states are predatory. After one and a half decades of transition, market failure is no longer a big topic. Most of the time, market failures could be resolved through privatization. State failures, by contrast, abound, as reforms of the state have turned out to be most difficult, and its corruption is the blemish of post-communist transition. All the region’s greatest shortfalls today are related to state failure: lack of democracy, a weak judicial system, poor law enforcement, corruption, slow public health care reform, are tardy public education reform. Either our knowledge of how to reform the state is too limited or the task is not solvable on this scale. Whatever the explanation, the obvious conclusion is that a greater reliance on private enterprise is the best way forward. (p. 309)

Despre gravele decalaje economice dintre Vestul european și hinterlandul său estic Åslund nu sulfă o vorbă. Despre impotența marcată a capitalului național în fiecare din țările central și est-europene nu găsim, iarăși, nimic. Nici nu se precizează undeva că stratul subțire de capitalism sănătos din regiune se datorează aproape exclusiv capitalului străin și multinaționalelor. Despre polarizările sociale accentuate, despre sărăcie, imigrație, îmbătrânire a populației, elite capitalist-corupte care manevrează clientelar pârghiile de forță ale statului (poliția, securitatea, armata, instituții de represiune prin definiție) nu găsim nimic atunci când intră în discuție Europa Centrală și de Est.

Anul 2007 este unul auroral. Åslund ia temperatura breslei mondiale a economișitilor, apologeți și scutieri ai capitalismului: totul merge bine în cea mai bună dintre lumile posibile. Suntem sigur cu câteva luni înainte de decembrie 2007, dar efuziunile și sentimentul de pace deplină, de consens universal, nu pot fi mai amețitoare. Capitalismul este muntele vrăjit al celui care are ca meserie justificarea ordinii existente ca firească, naturală, înscrisă în inima omului. Economia pare o teologie a cifrelor, formulelor și graficelor, dar nu mai puțin teologie.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Binele comun al tranziției în Europa de Est

  1. nraducanu zice:

    Citind aceasta recenzie despre o carte a unui autor suedez, liberal si cu pretentii de specialist in economia tarilor est-europene, am avut un sentiment de regret pentru timpul pierdut de Dan Neumann cu lectura unor pagini nu numai invechite, ci si dominate de prejudecati politice. Cele doua aliniate de la sfarsitul acestei recenzii recunosc insa caracterul partinitor al unei carti in care nu se pomeneste nimic negativ, nimic despre polarizarile sociale accentuate ce au insotit reedificarea sistemului. O lucrare deci in care capitalismul e privit ca o religie.
    In 2003 a aparut la Moscova “Cartea Alba – Reformele economice in Rusia anilor 1991 – 2001” a trei autori (S. I. Glaziev, S. G. Cara-Murza si S.A. Batcicov) in care – pe 367 pagini – este prezentata catastrofa suferita de Rusia in acesti ani. In numai zece ani populatia Rusiei a scazut cu 700.000 persoane. In 1990 existau in aceasta tara 26.900 intreprinderi industriale in care lucrau 23 milioane de persoane. In 1997 in urma privatizarii a 95 % din intreprinderi, erau ocupate in industrie doar 14 milioane personae. Productia de otel, de la un maxim de 94 milioane tone anual scazuse in 1998 la 42,3 milioane tone, adica mai putin decat in 1970. Consumul de produse alimentare pe locuitor scazuse drastic (carne de la 69 kg. la 46 kg. produse lactate de la 396 litri la 229 litri, zahar de la 45 kg. la 33 kg. etc. In cercetarea stiintifica numarul cercetatorilor s-a redus la jumatate, iar cca.10% au plecat definitiv in strainatate (40% din fizicieni, 25% din matematicieni). Agricultura a suferit un adevarat dezastru, in 1999 volumul productiei agricole fiind doar 37% fata 1990. Autorii cartii afirma ca in acesti zece ani, “ca nivel de dezvoltare social-economica, tara a fost aruncata cu decenii in urma, iar in privinta unor indicatori – chiar inainte de revolutia din 1917”. […] “Telul transformarilor anilor ’90 a fost unul politic: sfaramarea vechiului sistem de relatii social-economice si faurirea unuia nou. Pentru aceasta a fost pus in circulatie mitul ca orice privatizare, indiferent de felul in care e efectuata, conduce la sporirea productivitatii, pentru simplul motiv al superioritatii proprietatii private asupra celei de stat. Datele arata insa ca e nejustificata speranta unei rapide refaceri a a nivelului de dezvoltare al tarii pe baza automatismului de organizare a fortelor pietii.”
    In ce priveste efectele tranzitiei politico-economice in Romania, nu cunosc decat o singura carte care a abordat direct subiectul. Este studiul “Tranzitia mai grea decat un razboi. Romania 1990 – 2000” de prof. Nicolae Belli. Aparuta in 2002 in Ed. Expert, in ea se prezinta, cu cifre si grafice pe aproape 300 de pagini, deceniul amintit drept “o perioada mai grea si mai paguboasa decat au fost pentru Romania nu unul, ci ambele razboaie mondiale, luate impreuna.”. In lucrare se cerceteaza si se evalueaza mai intai pierderile materiale provocate Romaniei de cele doua razboaie mondiale si se arata termenele in care s-a reusit sa fie recuperate nivelurile economice antebelice. Apoi se determina pierderile uriase ca urmare a tranzitiei pentru economia nationala, dar si pierderile totale si structurale ale populatiei, mai grave decat cele economice. Se analizeaza escaladarea agresiva a saraciei si a deteriorarii nivelului de trai, in special prin agravarea situatiei alimentare a populatiei.
    Nu este locul aici sa prezint numeroasele date ce sustin argumentarea acestei carti, dar ele confirma concluzia recenziei de pe blogul Vicuslusorum : perioada tranzitiei nu poate fi in nici un caz privita si apreciata in termini elogiosi, triumfalisti. In toate tarile est-europene a fost un deceniu dramatic, ceeace insa nu presupune o atitudine nostalgica, de regret al unui trecut pe care istoria l-a inlaturat.

  2. ... zice:

    Putina teologie:

    Aveti aici un grafic cu PIB/capita in perioada 1990-2013 (deci incluzand criza) pentru 6 tari care se situau cam la acelasi nivel in 1990, trei din Europa de Est, trei din restul lumii:

    http://www.google.be/publicdata/explore?ds=d5bncppjof8f9_&met_y=ny_gdp_pcap_cd&idim=country:POL:CZE:RUS&hl=en&dl=en#!ctype=l&strail=false&bcs=d&nselm=h&met_y=ny_gdp_pcap_pp_kd&scale_y=lin&ind_y=false&rdim=region&idim=country:POL:SVK:BRA:ZAF:TUR:ROM&ifdim=region&hl=en_US&dl=en&ind=false

    Puteti vedea ca unele tari din Europa de Est, precum Slovacia si Polonia, chiar sunt modele de succes. Per total, parcursul Romaniei e mai degraba mediocru decat dezastruos (desi intr-adevar prost incepand din 2008). Puteti adaga si (pe drept) laudata China in grafic daca vreti:

    http://www.google.be/publicdata/explore?ds=d5bncppjof8f9_&met_y=ny_gdp_pcap_cd&idim=country:POL:CZE:RUS&hl=en&dl=en#!ctype=l&strail=false&bcs=d&nselm=h&met_y=ny_gdp_pcap_pp_kd&scale_y=lin&ind_y=false&rdim=region&idim=country:POL:SVK:BRA:ZAF:TUR:ROM:CHN&ifdim=region&hl=en_US&dl=en&ind=false

    Ecartul dintre Slovacia si Polonia si China a ramas cam acelasi din 1990. Desigur, PIB-ul e o masura imperfecta, dar surprinde in mare parte (chiar daca nu in intregime) nivelul de dezvoltate al unei tari.Faptul ramane ca economia tarilor din Europa de Est a crescut intr-adevar foarte mult in ultimii 25 de ani, iar cele mai de succes dintre ele au recuperat o parte importanta din decalajul fata de Vest.

  3. vicuslusorum zice:

    Am adaugat de la mine Grecia si Germania in perioada 1990-2012:

    http://www.google.be/publicdata/explore?ds=d5bncppjof8f9_&met_y=ny_gdp_pcap_cd&idim=country:POL:CZE:RUS&hl=en&dl=en#!ctype=l&strail=false&bcs=d&nselm=h&met_y=ny_gdp_pcap_pp_kd&scale_y=lin&ind_y=false&rdim=region&idim=country:POL:SVK:BRA:ZAF:TUR:ROM:DEU:GRC&ifdim=region&hl=en_US&dl=en&ind=false

    Linia ascendenta a Germaniei si colapsul recent al Greciei sunt amandoua doua instante ale pietei globale si ale competitiei capitaliste. Si eu mi-as dori ca intr-o zi Grecia si alte tari neproductive sa ajunga sa face parte din imperiul unor carnasieri economici cu vocatie de mari civilizatii, dar simpatiile mele de stanga ma retin de la a ma bucura la asa ceva.

    Treaba cu modelele de succes ma face sa rad. Decalajele raman, chiar daca aparent distantele sunt relativ mai mici decat acum 25 de ani. Si sunt decalaje considerabile, orice mi-ati spune Dvs.

    Sunt sigur ca Turcia si Brazilia, puse pe un grafic al PIB-ului intre 1917-1991 alaturi de URSS, ar arata un model sovietic de succes. La fel si Romania este un paradis economic in comparatie cu Somalia si Ciad.

    Cred ca m-ati inteles gresit: eu nu sunt un ideolog al economiei planificate sovietice, dar suedezul din recenzie este adeptul unei ideologii, pe care o drapeaza in statistici si grafice (dar prea putin fata de alte carti din domeniu). Eu nu am spus ca statisticile mint, ci interpretarea lor unilaterala neoliberala sare in fata. Este un soi de marxism leninism pe invers, cu grafice si curbe. Atat am vrut sa spun. Cred ca economistii de azi ar trebui sa fie mai critici cu obiectul studiilor lor, fara sa se teama ca i-ar ataca cineva de spioni KGB si simpatizanti comunisti. Intr-o piata globala in care totul este more or less sub regimul competitiei si al pietei libere a nu imbratisa neoliberalismul ideologic este o chestie de decenta. Dar economia se preda in Statele Unite (si, implicit, pretutindeni) ca o varianta triumfala a modelului capitalist aflat in conflict ideologic cu URSS-ul. Razboiul Rece a lasat urme adanci in multe catedre de stiinte sociale din Occident. In spatiul ex-sovietic predomina copy-pasteul si anomia, ceea ce pare mai igienic decat alternativa.

  4. ... zice:

    Nu mi se pare cinstit sa pomeniti de Somalia sau Ciad, tarile pe care le-am pus eu in grafic erau totusi cam la fel de (sub)dezvoltate in 1990. Nimeni nu zice ca modelul aplicat in Europa de Est e perfect, dar macar a reusti sa reduca partial decalajele fata de Vest (care raman totusi foarte mari si astazi, nu o neg). Modelele aplicate in alte tari „middle income” nu au reusit in general nici atat.

    Oricum, pana in prezent toate tarile care au devenit prospere au facut-o integrandu-se in sistemul capitalist global. Statul, desigur, poate avea un rol important in asta (a se vedea cazul Coreei de Sud) si orice economist onest o recunoaste.

    In general, cred ca aveti o viziune putin distorsionata despre economistii de azi, Economistul mediu din occident e un tip de centru-stanga, gen Krugman: voteaza Democrat sau Labour, e ingrijorat de inegalitate, ii plac politicile keynesiene. V-am recomandat (si ati recenzat) cartea lui Robert C. Allen, un economist absolut ortodox care recunoaste virtutile (dar si limitele) modelului stalinist de dezvoltare. In Romania, desigur, o gramada de bizarerii trec drept stiinta economica, dar asta e doar inca un semn al decalajului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s