Călinescu cel crud

Amestec de sânge țigănesc și neam de boieri, G. Căinescu este și va fi în continuare, în pofida trădărilor sale morale și a suplicilor strict intelectuale din anii sovietizării României (1948-1958), cel mai fin cunoscător al limbii române din tot secolul XX. A fi maestrul unei limbi, al oricăreia în definitiv, chiar și pentru o generație, te face egalul unui zeu domestic, într-atât încât poate înțelege rațiunea umană limitele sale în materie de ce se cheamă perfecțiune. Figura sa se ridică impunătoare peste toate capetele docile, rigide și inconturnabil mediocre ale multor intelectuali români de gazetă literară (distanța care îl separă pe G. Călinescu de, bunăoară, „discipolul” său Nicolae Manolescu în materie de erudiție, rafinament și talent literar este ca cea dintre apariția unui delfin lângă o moluscă). Cine citește azi „Cronicile optimistului” (sau pe ale pesimistului, tot una) nu poate nega frumusețea stilului, impasibil la cât de găunoasă și sofistică poate fi în sine, nu rareori, argumentația. Iar stilul se înfățișează ca tot ce a fost mai bun din G. Călinescu. Eleganța și simplitatea, căptușite de poantele unui snob cu educație clasică, forjat prin focul sacru a ceea ce însemna cândva studiul literaturii latine și a celei eline, sunt însușirile celui care întrebuințează cu naturalețe, fără rictusuri arogante, cuvinte ca „felonie”, „cavalcavia”, „peristil” sau „nursă”.

Însă întreaga admirație se oprește la înveliș, înzorzonat și daurit ca Basilica San Pietro în timpul artistului Bernini. G. Călinescu devine pricina unui disconfort odată ce învelișul cărnos al sinelui său e dat la o parte: arlechinada sa maschează un grav vid de fond.

S-a spus că romancierul G. Călinescu ar fi un balzacian prin grija pentru reconstituirea unui climat social și a unor interioare burgheze. Personajele sale ar fi clar conturate, fără sa evolueze propriu-zis în narațiune și fără să trezească multe echivocuri. Călinescu nu ar avea, cum s-ar zice, abisuri psihologice, maelstromuri interioare ca la Cehov, Tolstoi sau Dostoievski. Se prea poate. Asemănarea cu Balzac e totuși factice și specioasă: cel care a scris Louis Lambert, cum a atras atenția clasicul Ernst Robert Curtius, nu doar că este un funcționar sârguincios al Franței Bourbonilor, ci și un romancier metafizic.

La o examinare mai atentă, prin atenția pentru aluzii livrești și conservarea însemnelor „marii” culturi europene, romancierul G. Călinescu aduce cu un Vladimir Nabokov fără harul ludic al acestuia din urmă. Iar prin aplecarea pentru reconstituirea senzorială (dacă nu chiar senzuală) a cutumelor și obiectelor de lux din viața lumii bune românești dintre războaie G. Călinescu seamănă izbitor de mult cu Thomas Mann din Casa Buddenbrook, Alteță regală și Muntele vrăjit. Deosebirea însă provine din ceea ce nu se găsește la G. Călinescu în oricare din romanele sale: nicăieri nu întâlnim o câtime de transcendență în literatura sa. Materialismul radical este încapsulat într-o univers ficțional închis etanș sub ceruri. Pentru G. Călinescu moartea și viața, iubirea și groaza de a fi, absurdul celinian și voioșia tolstoiană nu au corp, nu pot fi integrabile în muzeul său cu opere de artă lucioase și lustruite de colecționarul-proprietar înainte de a fi expuse. De aceea Felix nu poate fi niciodată David Copperfield sau Hans Castorp și nici Ioanide un Lodovico Settembrini.

Până și arhitectul Ioanide, alter ego-ul său în jurul căruia pivotează ultimele sale două romane, este un personaj neconvingător prin insubstanțialitatea sa: deși se autonumește un Michelangelo în misiunea sa artistică, Ioanide vrea să ne convingă de aceasta prin suma unor acte exterioare. Ioanide pretinde a se îndrăgosti de forma ideală a feminității în cele două secretare succesive ale sale (sora „tovarășei” Mini primește chiar numele de alint mitologic Diana, deși pe ea o cheamă Mihaela), dar naratorul atrage atenția insistent că nu este vorba de vreo înflăcărare lubrică, de parca scuza purității erotismului lui Ioanide trebuie accentuată și nu s-ar deduce din context. Prea multe proptele și incursiuni ale vocii naratorului în text strică întregul. Ioanide construiește teatre populare în plin regim comunist de parcă ar înalță Parthenonul (ori „Al treilea proiect înfățișa un cartier muncitoresc, cu blocuri somptuoase între spații verzi, distribuite în așa fel, încât perspectiva evocă gustul Renașterii”, Scrinul negru, editura Eminescu, 1977, p. 409) Niciodată nu avem acces liber, fără intervențiile falsificatoare, protectoare și neverosimile estetic ale naratorului, în laboratorul forfotind de viață din conștiința artistului Ioanide. De la un personaj voit profund alunecăm pe panta prostului gust emfatic și al exagerărilor grandilocvente la capătul cărora ne lovim de o paiață de câlți, de o fantoșă greu strunită din sfori. Dezastrul artistic își are sursa în inabilitatea romancierului Călinescu de a se juca altfel decât exterior și intruziv cu psihologia eroilor săi. Stângăcia sa e una fondatoare: este mai ușor să descrii o măsuță marchetată decât o zvâcnire din inimă. Prăpastia care se cască între reprezentarea hedonistă a corpurilor și dualismul de extracție religioasă dintre spirit și trup nu poate fi mai cristalină ca în romanele lui G. Călinescu. Presupunem că din exterioritatea deplină, solara a spațialității narative derivă confuzia privind așa-numitul balzacianism la romancierul român. Distribuția cadrelor e una fotografică și atât.  

Odată ce trecem de acest plan al „artei pentru artă”, George Călinescu devine cu adevărat un romancier cu valențe de formidabil sociolog. Romanul Scrinul negru poate fi considerat expresia unui apolitism niciodată afirmat fățiș, dar presupus prin construcția acestui roman, pe care îndrăznim să-l considerăm testamentul lui Călinescu și al epocii prin care, slab de înger și compromis, a trecut.

În Scrinul negru (ediția în două volume masive, cartonate apărută la editura Eminescu în 1977, cu un studiu savant al gestației romanului aparținând Corneliei Ștefănescu) Călinescu ne vorbește oblic, printre atâtea altele, de activiștii de partid. Romanul se desfășoară ca punct de plecare la 1950. Ajutoarele arhitectului Ioanide, personaj, cum deja am afirmat, ratat de morga didactică a laudelor șablon aplicate de narator la tot pasul, aparțin categoriei „om nou”: Dragavei, Cornel și Mini sunt noile cadre de partid, a căror misiune este de a da un sens proletar talentului colosal și nestrunit al „geniului” Ioanide. Bănuim că în viața reală academicianul G. Călinescu însuși fusese secondat și întrucâtva sâcâit după 1950 de diverși cercetători-asistenți pe linie de partid. Călinescu nu se sfiește să îi redea pe acești interpuși ai ordinii socialiste ca pe o mână de suflete idealiste, ambițioase, inflexibile în devotamentul lor afișat pentru cauza ridicării standardului de viață al poporului asuprit de fosta „burghezo-moșierime”.

Nu am identificat nici o ironie din care să reiasă o distanță oarecare a naratorului față de aceste modele proletcultiste. Călinescu își însușește deschis elanul Partidului Muncitoresc Român, dar pe care îl vrea, prin oamenii cu care intră în contact, ridicat la acea nobilă puritate spirituală pe care doar vechea lume a intelectualității umanista o are. Acest tango cu autoritățile lumii noi pornește dintr-un idealism călinescian desuet: să construim o societate mai bună folosindu-ne de excepționalii oameni de cultură puși la dispoziție de vechiul regim. Franc spus, G. Călinescu vrea să capete bunăvoința autorităților de după 1948, arătând că există loc și pentru personalități remarcabile ca el însuși în noua configurație socială, fără clase sociale, fără marafeturi aristocratice. Nu putem să spunem cât oportunism găsim în arhitectul Ioanide. Oricum mai puțin decât în gazetăria conjuncturală a celui care fusese în „China nouă” sau care admira, cu ochii exersați ai celui plimbat prin catedralele baroce ale Europei Centrale, marmura monumentală din metroul moscovit.

Găsim o scenă în Scrinul negru care sugerează întrepătrunderea paradoxală dintre elitismul estetic al naratorului și propaganda comunistă a anilor 1950. Marioara Dragavei, soția unui tovarăș activist de marcă, director de muzeu, și „filatoare eminentă”, ia lecții de pian, unde arată o precocitate remarcabilă pentru o începătoare. La o serată găzduită de arhitectul Ioanide, muncitoarea „decorată cu Ordinul Muncii” își demonstrează talentul recent descoperit în a cânta la pian, instrument mai degrabă aristocratic decât placid burghez, moment în care Șerica Băleanu, o membră ștearsă a aristocrației declasate, pronunță vizionar următoarele cuvinte, parte din perspectiva ideologică a autorului: „- Încetul cu încetul, spuse Șerica, proletarii devin burghezi.” (p. 542) Aici se condensează scena finală din Ferma animalelor când porcii, odată ce aleg sa doarmă în casa fostului stăpân, să joace cărți și să practice mersul biped, capătă aspect uman.

Dacă într-adevăr Ioanide se comportă ca un Călinescu in disguise, nu mai puțin interesantă este viziunea asupra lumii pe care ne-o pune la dispoziție spre contemplare arhitectul. După o aventură pasageră cu o admiratoare de-a sa, balerina tuberculoasă Cucly (nume trădând moda interbelică a claselor superioare) rămâne însărcinată. Artista, personaj secundar în tramă, va avorta, nu înainte ca marele artist să redacteze o serie de sfaturi pentru progenitura sa încă nenăscută. Spicuim din sfaturile către fiul său virtual, despre care nu putem ști cât de sincer simțite sunt sau dacă nu apar menționate doar sub forma unui tribut plătit autorităților și cenzurii comuniste: îndemnul la spiritul gregar al epocii („Filozofii pot să greșească, masele niciodată (…)„, „Dacă nu m-aș fi rătăcit așa de lamentabil în viață, eu, care de fapt am fost un zidar, aș fi devenit de tânăr un luptător al clasei muncitoare. I-aș fi construit și baricadele, și monumentele.„, „Nu fi însă numai un om politic, ci și un om de știință, azi politica fiind o știință a construcției, iar conducătorii niște arhitecți. Pot să-mi închipui pe Haydn și pe Mozart președinți de republică, Sylla si Pompei mi se pare necompleți„, pp. 416-417) și o sumară educație sexuală de un hedonism vintage macho („Iubește statornic numai o femeie, pe aceea care se alătură gîndurilor tale, și când e tânără, și mai ales când a încetat de a fi. Dar nu întoarce capul ipocrit de la altele, multe sunt divin de frumoase. A fi nepăsător față de ele înseamnă să fii apatic în general, și deci frigid față de propria ta tovarășă de viață.„, p. 416). Feminitatea însă capătă o culoare domestică și estompată social pe care mulți ar califica-o astăzi drept misogină și patriarhală. Iată ce îndemnuri mâzgălește Ioanide pentru improbabila sa fiică: „Fata mea, alegerea soțului e fapta cea mai însemnată din viața unei femei.”, „Păstrează-ți naivitatea”, „Nu-ți fortifica în așa fel caracterul, încât să nu mai poți plânge. O femeie care nu știe să plângă a pierdut o jumătate din farmecul ei.”, „Să fii credincioasă”, dar nu fără un dublu standard, căci „nu urmări cu gelozie grotescă aventurile soțului tău”, „Poți fi savantă, poți fi artistă, nu uita totuși că ești femeie. Nu trece în tabăra bărbaților.”, „Chiar cu copii, să fii pururi copilăroasă”, dar și o urare pentru taine intime: „Să ai noroc de un soț care știe să mângâie.” (p. 419) Femeia, oricum, ca în orice societate cu mentalități conservatoare, „nu-și găsește satisfacția decât alături de bărbat.” (p. 418)

Și totuși recursul la trecut revine ca sarcină primă în Scrinul negru și nicidecum sarcedotul moralist cu apoftegmele îndoielnice și ridicole de mai sus. Prezentul social se reduce la un avânt tineresc proletcultist, dar în rest domnește o impenetrabilă tăcere tenebroasă. Nu prea aflăm nimic despre societatea edificată cu ajutorul trupelor de ocupație sovietică după 1944. În afară de șantiere, fântâni arteziene și palate ale culturii, pe care Călinescu le omagiază pios ca orice artist înrolat al regimului, nu suntem puși în fața spectacolului uman, chiar dacă la G. Călinescu, după cum se prezintă Scrinul negru, personajele sunt mai mult măști stilizate decât chipuri vii. Ne întâmpină însă o mărturie biografică a monarhiei românești cu panseuri legionare în rândul elitelor nobiliare de până la 1948.

Primele capitole din Scrinul negru sunt ocupate cu o înmormântare și cu descrierea amănunțită a condiției sociale decăzute a participanților, oarecum stafii ambulante trăind în trecut. Cum se prezintă la examenul istoriei moșierii în zdrențe ai Regatului României? Primul la rând este preotul catolic Valentin de Băleanu, Monsenior. Nobil cu rădăcini ce se pierd în negura vremurilor, rudă cu marile familii boierești ale Țării Românești și Moldovei, Valentin de Băleanu, cursiv în limba franceză, rămâne un declamator de sfaturi religioase bombastice și ineficiente oricând îl întâlnim în roman. El este flașneta uzată a vechii religiozități rasate. Hangerlioaica, mare aristocrată ajunsă să trăiască într-o mizerie cruntă după 1944 și care decide să se călugărească la Mânăstirea Neamț, este conștiința de clasă absolută a nobilimii românești. Mândră, obstinată, verticală, păstrând un acut dezgust pentru gloată și care, chiar și atunci când primește de mâncare din partea foștilor ei servitori, acceptă darul cu fala feudală conform căreia supușii de pe moșia ei trebuie să împartă de drept cu stăpâna lor roadele pământului, Hangerlioaica îi așteaptă resemnată pe „aliații” americani care să restabilească ordinea firească a societății. Aceasta se adresează egalilor numai în limba franceză și este liderul informal al micii comunități boierești ruinate. Următorul la rând vine Leon Cornescu, fost mareșal al Curții Regale, excelent pianist, impunător prin barba sa măreață, dar blând la suflet, actualmente hamal și virtualmente majordom, dar conversând magistral în franțuzește. El pare o parodie a cavalerismului. Șerica Băleanu, îmbrăcată jerpelit în micul grup, provenea dintr-o încrucișare boierească cu ramificații în arhondologiile românești și îi plăceau vorbele de spirit, deși nu i se poate nega o anumită stupizenie. Ea rămâne inadaptată la noul regim, fiind întreținută de soțul ei Antoine de Hangerliu, de viță nobilă autentică, dar de meserie reparator de radiouri, având o pregătire de inginer realizată în Franța în perioada interbelică. Până în 23 august 1944, Antoine de Hangerliu, desigur o practică normală pentru cei din crema societății, nu și-a câștigat nici o zi pâinea din profesiunea pentru care avea studii. Vasilescu-Lascaris și Zenaida Manu, îmbrăcați ca niște cerșetori, întregesc spectacolul fantomelor însoțind un mort la cimitir. Printre ei se mai afla Matei-Radu-Mircea-Gaston Basarab, lucrător cu acordeonul în regimul popular, dar fost aviator și sportiv pe vremea monarhiei, și Filip Hangerliu, fiul răposatei. Printre ei îl găsim și pe Dinu Gaittany, intelectual de fel, oportunist palid și laș sub comunism, fost director al Muzeului „Vasile Roaită”, încântat să dea din cap a confirmare la orice și pasionat de a avea șofer la scară. Intelectualii reies din ultimele romane călinesciene ca adevărate personaje patibulare, iar Gaittany, cu falsa sa gracilitate, nu constituie o excepție.

Toți acesti aristocrați groaznic decăzuți, ajunși în pragul înfometării, au în comun câteva principii de etichetă ale fostei lor clase sociale: fluenți în franceză, după cum aminteam, și europeni cosmopoliți în concepții, educați cu serate muzicale, costumați cândva cu mult gust, locuind în vile gigantice prin zona Primăverii (aluziv sugerată de Călinescu ca un cartier de lângă „lacuri” în zona Herăstrău, unde nobilimea de extracție cominternistă s-a mutat imediat după invazia Armatei Roșii) și plesnind de lux, moșieri care își țineau averea în conturi bancare prin Elveția, în tablouri, în statuete, în bijuterii, vilegiaturiști anual la Paris și Viena, dar și în luxoasele stațiuni ale protipendadei de atunci și de azi Biarritz și Deuville. Ca meserie lucraseră cel mult în diplomație sau avuseseră rude apropriate drept miniștrii și parlamentari în România precomunistă, ceea ce le garanta diverse sinecuri în aparatul administrativ de stat. Din fosta etichetă s-a păstrat rutina tabieturilor, pe care G. Călinescu, cu mania sa de a inventaria lumea ficțiunii ca un colecționar înverșunat, le surprinde ca într-un instantaneu de pe vremuri.

Odată „eliberarea” României cu ajutorul trupelor ocupante sovietice, „burghezo-moșierimea” a fost aspru pedepsită. Averile li s-au confiscat, proprietățile li s-au naționalizat grabnic, iar dacă făcuseră cariere politice înainte de 23 august 1944 ocna se profila ca loc de epurare colectivă. Fețele decăzute din cortegiul funerar cu care începe Scrinul negru au luat drumul talciocului, o groapă nămoloasă din „capatul șoselei Colentina”, unde își vindeau lucrurile din case pentru a putea supraviețui. Covoare, mobile, blănuri, tablouri, giuvaericale de mare valoare fuseseră înghițite pe nimic de pofta unor colecționari de artă ca Babighian sau ca arhitecul Ioanide, deși multe ajung și în nou înființatele muzee populare. Birocrații din perioada Anei Pauker și ai lui Gheorghiu Dej se delectau cu un Corot pe perete într-o vilă naționalizată. Într-un anume fel pervers, nu obiectele au suferit o schimbare, acestea mergând în cerc pe ruta vilă-talcioc-vilă, ci proprietarii. Partidul Muncitoresc era expresia unei clase economice ce controla statul, deci societatea, într-un mod totalizator și nicidecum un partid al proletarilor, care practic erau oricum subreprezentați numeric în ansamblul societății românești postbelice. Fără această tendință internă de politizare a fiecărui pliu al vieții cotidiene, comunismul ar fi adus cu un soi de monarhie luminată și absolută în plină epocă a tehnologiei.

Personajul central al romanului, cel care ține ițele narațiunii împreună, e însă Caty Zănoaga-Ciocârlan-Gavrilcea, cea îngropată de liota boierească în debutul cărții. Ucisă de cancer la puțin peste 40 de ani și mama adolescentului Filip pe care toți bătrânii aristocrați îl au în grijă în desfășurarea acțiunii, Caty adună în ea parfumul anilor interbelici și a vieții ușoare din vârful societății românești. Prin natura sa, Caty apare ca o frivolă, ispititoare fizic, dominată de pasiuni carnale și pasionată de echitație. Naratorul nu se ferește de a o expune deseori excitată îndată ce este prinsă în brațele bărbaților. Până și-n moarte, Caty dispare sub pământ acompaniat, sugestiv, de un cântec vesel, stors din acordeonul lui Matei Basarab. Vârtejul desfrânării aristocratice are ca paravan dragostea năvalnică care pigmentează destinul celor de sânge albastru. Trăind încă din adolescență cu Gigi Ciocârlan, acesta o va prefera întâi de ibovnică și apoi, după divorțul de prima nevastă, de soție. Scrisorile lor înflăcărate au ceva din banalitatea sentimentală a nebunilor ani ’20, iar Caty ascunde erotismul misterios pe care îl întâlnim la Otilia Pascalopol.

Traiectoria ei socială pune pe gânduri. Motivul este în principal unul sociologic, pentru că George Călinescu nu e doar un fidel observator ale operelor de artă, ci și un strălucit topograf al avuției sociale. Gigi Ciocârlan, provenit dintr-un neam sus-pus, băiat de prim-ministru, dar destul de redus intelectual, ajunge prin tertipuri nepotiste (doar așa arăta România interbelică pe culmi) ambasador „plenipotențiar” în Buenos Aires. În Argentina, Gigi Ciocârlan va arunca cu banii legației în stânga și-n dreapta, plătind materiale de presă pentru a estompa câte ceva din imaginea de afemeiat a regelui Carol al II-lea și ajungând să fie astfel șantajat de o mână de escroci. Sărăcuț cu duhul, dar sprijnit de „patronii” săi din România, Gigi Ciocârlan ornează legația într-un mod fastuos, punând ambasada în situația incapacității de plată. Banul public se cheltuia deci în mod privat în anii 1930. Pe lângă aceasta, își găsise drept amantă soția unui coleg de legație, cu pedigree nobiliar la rândul său și, de altfel, resentimentar și răzbunător. Caty, în schimb, comite fără jenă sau culpă morală două adulteruri: întâi cu bancherul Oster, pasiunea vieții ei, un bandit educat ridicat din pampa argentiniană (de altminteri, un gaucho destul de stereotipic), și apoi cu prințul Hangerliu, tatăl tânărului derutat Filip. Chemat în țară, Ciocârlan, mameluc oportunist, trage sfori pentru a-i fi anulate sumele risipite aiurea în Argentina. Deși trimis în misiune ca ambasador la Madrid prin grija mareșalului Leon Cornescu, orgoliul omului politic debil și corupt Gigi Ciocârlan este atât de rânit încât acesta se sinucide cu câteva secunde înainte de a primi plicul cu sigiliul regal de numire în post. Fascinanta selecție nemeritocratică a elitelor interbelice își află un loc de onoare în romanul de față.

Anii trec, prințul Hangerliu moare, Oster va deceda într-un accident aviatic, iar războiul mondial începe. Caty Zănoaga presimte, cu întreaga ei clasă socială alături, pericolul comunist și începe să agonisească din chirii, trazacții imobiliare și moșie averea pentru timpurile nesigure ce vor veni. Rentierii români nu știu că își trag ultima suflare. Caty și ceilalți aristocrați văd alianța cu Germania nazistă, cu legionarii și cu mareșalul Ion Antonescu ca o binecuvântare prin care status quo-ul clasei lor se va conserva intact. Nu mică le va fi iluzia, deși tentația emigrării nu apare la nici unul dintre ei. Moștenitorii din vechime au o tărie de caracter lăudabilă și o siguranță de sine nebună în fixația cu care acceptă fatala înfrângere, din punctul lor de vedere doar momentană.

Caty, pragmatică precum părintele ei, negustor bogat din Galați și Brăila la începutul secolului, se recăsătorește cu ofițerul Remus Gavrilcea, o brută virilă, cu un văr legionar de frunte. Demimondena se răcorește numaidecât în brațele acestui căpcăun vânjos, înainte și după o nuntă haiducesc-legionară cu centurioni și rânduri de facle aprinse, cu pivnițe inundate de lumina lumânărilor. Scenele apocaliptice de pe frontul ucrainean se succed apoi cu repeziciune. Călinescu descrie răvășitor cruzimea dementă a soldaților germani și venalitatea mizeră a celor români, care furau și vindeau ce găseau pe cadavre. Lagărele și marșurile lungi au picturalitatea macabră a celor cunoscute din fotografiile taberelor concentraționare de la Dachau, Buchenwald sau Auschwitz. Colonelul Remus Gavrilcea confiscă bijuterii, blănuri, păr de la evreii uciși cu cruzime care sunt apoi trimise drept cadou Caty-ei în București. Nemții și românii abuzau sexual de prizoniere sau se distrau sinistru în concursuri ad hoc de tir cu ținte vii dezbrăcate în pielea goală. Averea Caty-ei continua totuși să se rotunjească pe fondul unui cinism genocidar.

Din vara anului 1944, Caty înțelege inconștient mersul evenimentelor. Divorțează de criminalul de război Remus Gavrilcea (ajuns să organizeze mișcarea de rezistență anticomunistă în munții Carpați și să fie vânat de Securitate în urma evadării din închisoare, dar și a altor delicte de subminare a ordinii de stat), pentru a-și salva poziția socială. Ipocrizia și înverșunarea ei conferă un contur odios, de groapa comună, întregii elite românești de după război. Alte chipuri pasagere, tumefiate de ticăloșie și arivism criminal, ies la suprafață din text, dar atmosfera narativă nu câștigă prea mult în adâncime. Cu excepția orientalistului bolnav mintal Hagienuș, care se crede Alexandru Macedon, dar care se comportă ca Nero, nu mai întâlnim personaje care să ne pună pe gânduri în ultimul sfert al romanului. Actul de autoimolare prin care bătrânul Hagienuș își pune capăt zilelor nu conține nimic profetic în sine, deși ultima replică din Scrinul negru ar sugera alternativa.

G. Călinescu nu are niciodată nostalgia și melancolia funebră a unui Bulgakov sau a unui Lampedusa în fresca destrămarii și dispariției aristocrației românești. Spiritul acestei clase apare ca inert încă de la intrarea pe scenă. Identitatea lor spirituală este una incertă. Pentru G. Călinescu aparențele și mondenitățile subțiri ale aristocrației țin locul nobleții și caracterului așteptate. Nemilos ca un scit, naratorul nu iartă pe nimeni, în afară de arhitecul Ioanide, descompus și neveridic estetic din pricina unei hiperinflații de epitete ornante. Călinescu nu deplânge moartea unei clase, dar nici nu o incriminează cu nimic. Plecăciunile aduse în compoziție regimului comunist scad din calitatea estetică a romanului, iar deznodământul plasat într-o uzină metalurgică, aflata în plină activitate, face de prisos orice comentariu suplimentar.

Scrinul negru nu este cu siguranță o capodoperă, dar își asigură poziția unui roman realist foarte bine scris pentru a înțelege măruntaiele elitelor sociale românești și avatarurile lor ratate de a se civiliza până la capăt. În același timp, siajul monarhiei românești încheiată în 1947 se amestecă compromițător în continuitățile mentalitare de după proclamarea Republicii populare. Iar acest balast de castă socială închisă e chiar moștenirea lăsată de vechiul regim regal celui nou, de extracție țărănească, înrădăcinată în legături politice acceptate pe criterii de consangvinitate, mai degrabă decât una urbană, desacralizată și proletară.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Călinescu cel crud

  1. verdedeparis zice:

    M-a impresionat teribil blogul tau, va deveni cu siguranta un preferat. Multumesc pentru comment.

  2. Alex zice:

    Poate faci un articol și despre Cronică de familie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s