Ce se putea face?

Unul dintre romanele preferate ale revoluționarului rus Vladimir Ilici Lenin purta titlul Ce-i de făcut? și aparține intelectualului critic Nicolai G. Cernîșevski. Joseph Frank, care a scris o monografie monumentală despre Dostoievski, numea acest roman, publicat în 1863, ca fiind sursa din care s-ar fi inspirat major același Lenin ce avea să controleze Rusia însângerată de după 8 noiembrie 1917. Într-adevăr, în romanul neterminat Însemnări din subterană (dar și în Demonii), Dostoievski va face trimitere la câteva din imaginile și ideile impresionante din romanul lui Cernisevski. Imaginea Palatului de Cristal (de altfel, real) în care își va petrece umanitatea viitorului viața de fericire deplină, împotriva căreia Feodor Dostoievski va tuna și va fulgera prin vocea „omului de subterană”, apare într-un capitol simbolic din Ce-i de făcut?. Ideile personajelor sunt la rândul lor anulate de criticile aspre, din alte abstracte „discuții rusești”, așa cum le identificăm în romanele dostoievskiene.

Din prima clipă în care începi să citești acest roman, mai ales dacă versiunea disponibilă se bucură de o prefață scrisă în perioada existentei Blocului comunist, așteptările sunt dezmințite. Avem, pare-se, sub ochi nu doar un roman, ci un manifest politic. Ediția la care am avut acces (Editura pentru Literatură Universală, București, 1963) se deschide cu un studiu introductiv al criticului sovietic, multipremiat în URSS, Boris Riurikov. Pe câteva zeci de pagini, Riurikov anticipează, în cea mai solidă limbă de lemn a propagandei comuniste, un roman politic sublim și profetic. Cernîșevski, încă dinainte de a citi o pagină din roman, este de „partea bună” a luptei ideologice: democrat, progresist, credincios socialismului utopic, Cernîșevski reprezintă interesele claselor de mijloc luminate din Imperiul Țarist, mai cu seamă ale lumii literare occidentalizate (V. Bielinski, A. Herzen), care luptă cu reacțiunea pravoslavnică. Numele lui Dostoievski nu apare, totuși, nicăieri în această polemică de idei. Constructul teologic al „omului nou”, o figură antropologică de o moralitate perfectă, mecanică, fără clarobscururi, dar cu atât mai irațională, răzbate în prezentarea literatului sovietic împotriva trecutului întunecat.

Cu toate aceste intense rivalități ideologice de secol XIX, continuate din câte se vede în timpul Uniunii Sovietice, Cernîșevski aparține generației de aur a literaturii ruse. Inferior ca talent artistic unor Turgheniev și Tolstoi, Cernîșevski scrie într-un fel asemănător lui Dostoievski, dar nu depășește ca reușită artistică pe un Goncearov. Destul de sărac ca intrigă, Ce-i de făcut? are în centru câteva personaje robuste, care merită analizate cu atenție. Protagonista romanului se cheamă Vera Pavlovna, fata frumoasă a unor petersburghezi de condiție modestă. Mama acesteia, Maria Alexevna, cămătară și femeie de mahala, dorește să o căsătorească pe Vera Pavlovna cu cineva din lumea sus-pusă pentru avere și o condiție socială mai bună. E vorba de o situație deloc suprinzătoare pe atunci. Maria Alexevna este imaginea convenabilă a filistinismului mic-burghez: prefăcută, cupidă, vicleană, stricată moral, cu principii laxe, gata oricând să fure, să mintă și chiar să ucidă pentru binele ei personal. Cernîșevski nu ironizează atât un caracter aici, cât condamnă condițiile materiale din Rusia și înapoierea socială care îi obligă pe unii inși, altfel raționali și inteligenți, să se strice și să se dezumanizeze.

Curioase sunt digresiunile lui Cernîșevski când vine vorba să scuze comportamentul arivist: rusul face trimitere la concepția utilitaristă anglo-saxonă conform căreia a-ți urmări calculat interesul privat, adică a acționa în așa mod încât să-ți sporești plăcerea de a trăi, va duce la beneficii generale câtă vreme egoismul nu este amestecat cu furtul și înșelăciunea pe față, caracteristici aparente ale Rusiei Imperiale. Cernîșevski gândește ca Bernard Mandeville sau Adam Smith: private vices lead to public virtues. Cernîșevski pare un modern în peisajul primitiv rusesc, mai ales printre intelectuali, iar publicul căruia i se adresează e alcătuit preponderent din studențimea studioasă.

Eroina Vera Pavlovna nu este doar o ființă egoistă la randul ei (într-un sens diferit de cel meschin), ci și un manechin pentru un alt model feminin. Cernîșevski vrea să aducă feminismul în Rusia la 1860. Femeilor trebuie li se acorde libertatea de a se căsători cu cine vor ele, eventual din dragoste, de a divorța după voie, de a munci cot la cot cu bărbatul în afara gospodăriei. Bineînțeles, Cernîșevski își propune doar atât pentru că mentalitățile rusești de atunci priveau drepturile și libertățile femeii ca fiind aceleași din Evul Mediu. Acesta e doar un mic exemplu despre cât de mult s-a schimbat Europa din timpul lui Cernîșevski și cum până și cele mai îndrăznețe speranțe ale sale sunt realizate pe deplin în prezent.

Cu toate acestea, Vera Pavlovna are câteva purtări care par tulburătoare chiar și acum: fiind o croitoreasă emancipată, Vera își deschide un atelier de croitorie. Pornind de la un mic capital, aceasta va angaja câteva fete. Comenzile nu lipsesc. Afacerea ia avânt. Vera Pavlovna controlează o firmă profitabilă, face noi angajări. O femeie cu inițiativă economică serioasă era o nouă dovadă a spiritului modern în Rusia. Însă Vera Pavlovna nu încasează pentru ea profitul, ci îl împarte dezinteresat cu angajatele. Investițile se fac în urma unei decizii colective, cheltuielile sunt la vedere, iar fiecare angajat lucrează pentru el însuși, deci, dat fiind egoismul iluminist pe care îl adoptă programatic Cernîșevski, cu mai mult spor. Croitoresele ajung să trăiască până și în comun, într-un fel de apartamente aflate în aceeași clădire cu atelierul. Deși Vera Pavlovna își câștigă salariul pe cont propriu, colegele ei o considera liderul lor informal, poziție câștigată prin destoinicie, idealism și bunătate a inimii. Presupunem că Lenin a fost încântat de această cooperativă de producție model, controlată de salariați, deși Cernîșevski, cu multă generozitate epistemică, va motiva cooperativa sa ca pe o necesitate iminentă a teoriei economice moderne, întâlnită până și în Statele Unite din America de Nord. Perioada de timp scursă de atunci ne indică cu totul altceva, dar să-l lăsăm pe Cernîșevski să creadă în superioritatea muncii în cooperație în comparație cu cea a capitalistului care deține și manevrează mijloacele de producție pentru folosul său personal. Deși același Cernîșevski preamărește binele adus lumii de egoismul rațional, munca și beneficiile economice egale sunt recomandările sale altruiste pentru societatea luminoasă de mâine. Inconsecvența logică nu pare a-l deranja pe rus.

Însă o mică parte din roman se centrează pe subiectul atelierului de croitorie. Viața privată a Verei Pavlovna e mult mai interesantă. Aceasta, după ce rupe logodna cu un ofițer fără personalitate (membrii aristocrației sunt livrați publicului cititor drept desfrânați, indolenți și risipitori), va fi „eliberată” din temnița casei părintești de un tânăr student la medicină, primul ei soț, Dmitri Sergheici Lopuhov, profesorul fratelui ei mai mic. Acesta va demonstra alte calități sufletești decât cele obișnuite în Rusia țaristă: inteligent, ateu, materialist, utilitarist, Lopuhov poate ajunge cu tăria sa de caracter un doctor vestit sau un profesor universitar renumit. Momentan Lopuhov trăiește din meditații pentru a se susține financiar. Căsnicia dintre Lopuhov și Verocika nu are nimic dintr-o relație obișnuită dintre soț și soție: mult timp, cei doi trăiesc ca un frate și o soră, dormind în camere diferite. Numai un vis al Verei Pavlovna va rupe prietenia platonica dintre cei doi. Cernîșevski subliniază acestea amănunte cu un scop pe care, umil cititor, nu l-am putut tălmăci.

Cuplul format de cei doi o duce bine câțiva ani până când Vera Pavlovna conștientizează că poartă o dragoste aprinsă unui alt medic în devenire, prieten de-al lui Lopuhov, Alexandr Kirsanov. Cei doi prieteni seamănă ca o picătură în gândire, la caracter și în ambiții. Noi, cititori cu prejudecati, am putea-o acuza pe Vera că este nedreaptă cu Lopuhov. Nici vorbă! Când acesta va fi informat de nevastă-sa că dragostea ei s-a stins va suferi pentru o vreme de gelozie, își va înscena sinuciderea și va ieși ireproșabil din scenă. Doctorul Kirsanov îi va lua cu succes locul în viața Verei Pavlovna. Observați mărinimia și gândirea înaltă a bărbatului care își respectă soția, pe care o consideră egala lui. Cernîșevski își pune speranța într-un viitor al familiei care nu mai are prea mult de împărtășit cu rigida familie tradițională. Nu mică i-ar fi surpriza să constate că dorința i s-a împlinit în cele mai dezvoltate societăți din secolul nostru, chiar dacă nu și-n Rusia.

Dar de ce se sinucide Lopuhov? Pentru a nu atrage atenția lumii. Lopuhov este un tânăr emancipat care ascunde ceva, iar de aceea își regizează moartea pentru a se putea evapora numaidecât din roman. Secretul său este pesemne unul politic. Cel care o va informa pe Vera Pavlovna de dispariția nobilului ei soț poartă numele de Rahmetov, un individ care trezește suspiciuni intemeiate: cu un fizic puternic, un suflet de copil, cu o tărie a voinței de neînchipuit, Rahmetov doarme pe un pat de cuie, se umple de sânge demonstrativ, doar pentru a-si testa rezistența psihică și fizică în situația în care l-ar sălta poliția. De ce l-ar aresta paznicii ordinii publice? Pentru că Rahmetov este un terorist, un anarhist, un nihilist violent căruia nu îi este teamă de moarte. Nu cunoaștem concepțiile politice ale lui Rahmetov, dar și ele crede, ca toți prietenii săi, că lumea de mâine va fi mai bună în toate privințele decât cea de azi. Aici Cernîșevski portretizează de minune primul personaj literar din literatura rusă care va prefigura revoluționarul de profesie din mișcarea Narodnaya Volya, dar și pe oricare terorist de dupa 1900. Rahmetov este oarecum bunicul personajului Cen din Condiția umană. Apariția sa e meteorică, dar expresivă, în roman.

Cum văd acești tineri emancipați viitorul omenirii? Unul din cele patru vise ale Verei Pavlovna, chiar ultimul, ne va deschide ochii în această chestiune. Se face că într-o bună zi pământul va fi acoperit de mari clădiri din sticla și „aluminiu”, aidoma centrelor comerciale din prezent, înconjurate de sere, păduri, livezi îngrijite impecabil, în care mii de oameni vor trăi fericiți împreună. Este motivul Palatului de Cristal care l-a iritat pe Dotoievski. Acești oameni vor munci, se vor iubi, se vor bucura nespus numai în comun. Oricine poate pleca dintr-un loc și poate trăi o vreme în orașe sau în alte asemenea clădiri, dar pe atunci nouă din zece vor prefera traiul în aceste gigantice mall-uri față de orice altceva. Indubitabil, ne confruntăm cu o utopie destul de naivă.

În mare măsură, excluzând câteva personaje episodice care vin ca o dovadă în plus în favoarea concepțiilor deja expuse, acesta este romanul Ce-i de făcut?.

Nu i se pot nega anumite merite narative lui Cernîșevski (vivacitatea dialogurilor și finețea analizei psihologice), deși forța romanului său zace în idei.

S-a spus că avem de-a face cu un roman „teză”. Cernîșevski își permite chiar în cadrul romanului să discute și să facă observații acide cititorului, pe care chiar îl ia peste picior. Recunosc că acest artificiu narativ insolit m-a pus pe gânduri de câteva ori. La un moment dat, Cernîșevski insistă și îi spune în față cititorului următoarele: dacă noi nu am fi așa depravați și blocați în preconcepții nu ne-am mira de personajele sale, nu am gândi că sunt exagerat de bune. Nu, personajele sale sunt niște oameni obișnuiți. Peste secole ei voi părea, prin comparație, chiar mediocri. Dacă acum ni se par altfel, atunci e ceva în neregulă cu tine dragă cititor.

Cea mai mare parte din roman se ocupă cu dialoguri și pătrunzătoare analize psihologice. Dacă Cernîșevski are o teză atunci aceasta este una morală, legată de educație și comportament cotidian. Scena atelierului de croitorie este puerilă din punct de vedere economic, dar înălțătoare emoțional. Rahmetov însuși pare mai puțin un terorist periculos, cât un posibil martir pentru o cauză superioară moral, de pe urma împlinirii căreia specia noastră are numai de câștigat.

Cum sunt de fapt eroii sai? La prima vedere, judecând dinspre prezent, Anna Pavlovna, Lopuhov și Kirsanov acționează și gândesc sentimental, siropos, naiv și cuminte. Nici nu pot fi considerați oameni reali, pentru că nici unul nu are un viciu oricât de mărunt. Setea de a domina din vanitate, orgoliul vindicativ, maniile sexuale, darul beției, pofta de bani, orice i-ar apropia de patimile noastre umane nu se întâlnește la ei. Decorurile sunt mic-burgheze, accentuat retro, ca din Sankt Petesburgul de la 1850. Dialogurile dintre ei, care ocupă sute de pagini, au temperatura emoțională a unor scene similare din romanele victoriene. Thackeray, George Eliot și Jane Austen se ghicesc ca sursă de influență artistică printre rânduri. Idealurile lor socialiste au veridicitatea unor năluci. Pe deasupra, calitățile lor morale exacerbate, puritatea, noblețea, spiritul de sacrificu, educația înaltă nu îi apropie nicicum de oamenii de rând.

Oare Lenin, care a citit de câteva ori acest roman, să nu fii băgat de seamă că acești tineri superiori sunt o versiune laică a unei comunități creștine autentice? De unde pot fi câțiva tineri atât de virtuoși dacă psihologia și caracterul lor sunt determinate social de starea lor materială? După ce zgâriem cu unghia ambalajul ideilor lor „progresiste” am ajuns la un conținut în care morala creștină militantă irumpe la suprafață. Să fie organizarea de partid leninistă o mare Biserică socialistă, condusă de apostoli-soldați? Iar comportamentul acestor chipuri fugare e unul sublim moral dacă judecăm după gusturile și religia burgheziei europene din secolul al XIX-lea.

Vă dau un ultim exemplu. Una din croitoresele care lucrează în atelier este grav bolnavă de ftizie. Aceasta, purtând numele de Nastasia Kriukova, vine la Vera Pavlovna și i se confesează. Știe că va muri în curând. Simte nevoia să i se spovedească unui om bun. Și iată ce ne relatează ea: povestește cu dragoste, cu bucurie, cu rușine, în cuvinte care parcă vibrează, aproape ca o sfântă sau un suflet ales de Dumnezeu, cum a muncit ca prostituată, cum se îmbăta cu clienții ei, cum pierdea nopțile, cum zăcea murdară zile la rând, pana ce a fost salvată de dragostea unui om superior, doctorul Kirsanov, și s-a schimbat ca om. Ce prostituată pocăita poarte vorbi așa în absența religiei creștine? Nici una. Cel puțin Dostoievski nu se ferea să amestece mizeria și bestilitatea naturală a Rusiei înapoiate cu delirul mistic al salvării prin credință. Cernîșevski face campanie liberalismului european, dar vorbește cu fervoarea unui creștin rus. Mijloacele unui misionar produc efecte ce contrariază, mai ales când noua religie e un socialism utilitarist. Tocmai această promisiune de apocalipsă rațională, iluministă, blasfematoare, în defavorea adevarătei redempțiuni hristice, căreia dorește totuși să i se substituie, îl va enerva cumplit pe Dostoievski.

Dar acesta-i farmecul literaturii ruse din secolul al XIX-lea, îmbibată de așteptarea revelației finale, a mântuirii colective, când necazurile și suferințele Rusiei reale, împotmolită în feudalism, vor lua, pentru totdeauna, sfârșit. Rusia a conservat un creștinism exaltat, lesne de acceptat de o populație primitivă, sălbatică și cicatrizată de sărăcie. Cernîșevski iubește sufletul complicat al rusului educat care se confruntă cu un Occident superior și pozitivist, de neînteles pentru rus fără ca el sa înceteze a mai fi rus. E reacția unei culturi ruptă secole de contactul comercial cu economia-lume Europa și care se trezește într-o dimineață ca o exponată vie într-un muzeu de științe naturale. Exponata acceptă că trebuie să se schimbe din temelii, dar, din pricina mărimii sale fizice copleșitoare, cere ca întregul muzeu să se prefacă odată cu ea. Rusia Noua vrea sa ia locul Rusiei Vechi printr-o combustie ce durează o singură noapte, dar nimic nu se poate realiza aievea dacă, a doua zi în zori, întregul pământ nu s-a scuturat de groază și nu s-a transfigurat de miracolul slav. Aceasta este cel puțin vedenia literaturii ruse, încărcată de mesianism, din veacul al XIX-lea. Cernîșevski și dușmanul său spiritual Dostoiveski își pun nădejdea în versiuni diferite ale salvării, nu mai puțin glorioase.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s