Clasele sociale la Marx & Engels

Volumul al doilea din Theory of Revolution al istoricului american Hal Draper poartă subtitlul de The Politics of Social Classes. Asemeni primei părți din serie, Draper, spre deosebire de marxologii care pornesc de la câteva citate spre a extrapola în zări necunoscute, urmărește pas cu pas, cu ochii pe operele reale, ce spun Marx & Engels în chestiunea claselor sociale. Ceea ce antimarxiștii din tabăra dreptei nu vor să recunoasca nici cu jumătate de gură se referă la faptul că putem vorbi de o pluralitate de interpretări, adăugiri, rectificări, „trădări” reformatoare la stânga ce se inspiră public din Marx & Engels, nicidecum de o unitate de fier, rigidă, dogmatică a așa-numiților marxiști.

Generic vorbind înțelegem prin proletariat clasa angajaților, cei care primesc un salariu ca retribuție a muncii lor. Singura observație pe care Marx o va face mai clar în Teorii asupra plusvalorii are în vedere un element central: proletariatul indică acea largă categorie de angajați care, în principiu, aduc profit, în urma muncii lor, celui care le plătește salariile. Prin urmare, armata, birocrația de stat, chiar și angajații unor companii de stat care lucrează la ridicarea de poduri sau la construcția de șosele, căi ferate, autostrăzi nu aduc profit, deci nu pot fi încadrați ca proletari. Pe de altă parte, o companie care are un capital majoritar de stat, dar care este administrată profitabil, are drept angajați proletari. Pentru a sintetiza natura proletariatului ar merita să spunem că fără schimbul dintre salariu și forță de muncă în vederea profitului nu putem vorbi de modul de producție capitalist, iar, prin extensie, nici de capitaliști sau proletari. Fie clasa muncitoare lucrează cu scopul de a fi profitabilă, fie nu mai compune o clasă care are în centru munca salariată (dar consolidînd alte tipuri de clase). Rigoarea și coerența explicației îi conferă totuși o veritabilă suplețe, doar pentru că proletariatul nu se reduce exclusiv nici la muncitorii industriali, nici la angajații din mediul privat.

Cu toate acestea, Marx & Engels nu credeau exclusiv într-o conștiință de clasă pură și dură în care interesele angajaților trebuie să primeze, alături de ideile acestora din urmă asupra societății. Proletariatul suferă adesea de aceleași prejudecăți, idei fixe, viziuni politice retrograde ca și clasa burghezilor, a celor care dețin capitalul productiv și cei care sunt responsabili de existența istorică a primilor. Educația științifică, în principal laică, poate contribui la scoaterea proletariatul din inferioritatea sa spirituală, însă doar cu prețul abolirii distincțiilor de clasă. Scopul nu este nu numai acela de a ridica pe o treaptă superioară clasa celor care își câștigă existența vânzându-se ca mijloace productive pe piață, dar, prin distrugerea proprietății private ca fundament al inegalităților economice dintotdeauna, deci sociale, culturale, legale, politice în istoria speciei, se preconiza înălțarea întregii societăți la un statut dincolo de care poate începe adevărata istorie a omenirii (acesta ar fi umanismul pe care îl găsește Hal Draper la cei doi eroi ai studiului său). În acest fel proletariatul constituie germenele clasei revoluționare din viitor, așa cum burghezia capitalistă a fost cândva clasa socială revoluționară în lupta sa de înlăturare a dominației și a barierelor impuse de clasa nobiliară, feudală din societățile europene premoderne.

Prima chestiune elucidată de Hal Draper include relația dintre sindicate și clasa angajaților. Rezistența elementară, apărarea intereselor economice imediate, dezvoltarea unei conștiințe de clasă (prin ziare și dezbateri publice) și organizarea internă solidă sunt scopurile unui sindicat care reprezintă direct clasa muncitorilor. Limitele și racilele sindicalismului au fost observate imediat după 1850 în țările în curs de industrializare, îndeosebi Anglia: prima ar fi segmentarea în continuare pe criterii de diviziune a muncii în cadrul sindicatului, ceea ce aduce mult cu statutul închis și sectar al unei bresle medievale. Invidia reciprocă și impresia unui statut superior fragmentează intern proletariatul. O a doua slăbiciune provine din rândul așa-zisei aristocrații a muncii, adică acea categorie de angajați, care, în virtutea meseriei lor, câștigă semnificativ mai mult decât media și, drept urmare, se consideră nu doar superioară, ci, oarecum, mai apropiata în mentalități de clasa burghezilor și de așteptările politice ale acestora. O a treia provine din ruptura care intervine între cei care își schimbă condiția inițială de angajați în cel ce reprezentanți plătiți ai sindicatelor și care mai târziu devin politicieni în toată regulă. Înstrăinarea poate duce la înșelarea, chiar fără rea intenții, a simpatiei și a sprijinului membrilor de sindicat. Sindicalismul este expresia politică a luptei de clasă și cu siguranță de aceea nu este agreat în capitalismul neoliberal de astăzi. Orice lider de sindicat ajunge ușor să fie cumpărat sau înglobat de patronat câtă vreme situația sa materială precară și lipsa de devotament sau luciditate în privința scopurilor politice ale clasei sale îl pun într-o postură vulnerabilă. Fiecare din aceste aspecte ale mișcării sindicale este tratat de Hal Draper cu grijă pentru informația istorică, iar în acest sens pamfletele sau articolele inflamate ale unor Marx & Engels asigură fundalul din care teoria politică poate fi extrasă minuțios. Teoretizarea se naște întotdeauna din practică și niciodata invers în acest al doilea volum. Sindicalismul în sine nu poate fi unicul drum pe care proletariatul calcă în vederea obținerii unor condiții sociale în conformitate cu așteptările lor de moment. Fără un partid politic care să înglobeze interesele sindicaliștilor nu încape discuție de revoluționarism sindicalist. Pericolele interne ale unui partid politic de stânga confiscat de jocurile de culise ale patronatului nu pot fi mai demne de luat în seamă în acest punct. Din nou, coruperea liderilor care vorbesc în numele proletarilor este primul pas în subjugarea și decimarea mișcărilor sindicale și, prin implicație, aservirea ideologică a partidelor de stânga, ajunse marionete vag reformatoare în mâinile unor maeștrii păpușari plutocrați.

Câteva idei se desprind în legătură cu proclamata autoemancipare a angajaților: principiul carității travestește o formă oficializată de cerșetorie. Simplele dovezi de caritate nu sunt suficiente întru ajutorarea săracilor sau a altora categorii defavorizate social. Se cade mai degrabă să vorbim de respectul de sine al celor care își cșstigă printr-o negociere colectivă salarii decente, nu prin a înfuleca umili firimiturile aruncate cu aroganță, mulțumire de sine și falsă pioșenie de la masa bogaților. Cei ce primesc în genunchi din mila altora ceea ce munca lor cinstită nu le poate oferi rămân tot în genunchi la picioarele stăpânilor lor. Docilitatea și smerenia unor indivizi care împărtășesc o poziție economică de slugi plătite, dar care participă direct la crearea bogăției angajatorului lor, nu pot constitui germenii din care poate porni atât autoemaniciparea celor de jos, cât și revolta lor democratică și egalitaristă împotriva clasei proprietarilor afaceriști.

Burghezia este prima clasă din istoria cunoscută care raționalizează în cele mai mici laturi existența cotidiană. Sfera publică este o creație burgheză. Scopul în sine al activității sale este acumularea necontenită de capital prin maximizarea profiturilor și prin ieftinirea și îmbunătățirea tehnologiilor existente. Orice boală temporară, precum o criză, este precum o gura de aer înaintea unui alt asalt. Meritul decisiv al acestei clase constă în eradicarea tuturor formelor sociale parazitare din trecut (ceea ce nu înseamnă că burghezia nu numără în rândurile sale paraziți, însă aceștia nu sunt niciodată decât abateri de la funcționarea economică a clasei lor, în timp ce aristocrațiile militare se identifica ca fiind eminamente parazitare) și înlocuirea sa cu o armată de angajați disciplinați, obedienți, competitivi și prestînd un tip de muncă măsurată contabil. Ca atare, burghezia și-a trăit deja revoluția, iar rolul său emanicipator a fost realizat în cele mai dezvoltate țări ale lumii, cu toate că efectele materiale ale prezenței acestei clase în secolul ala XIX-lea aveau să fie cu adevărat resimțite în următorul secol și nici atunci în cele mai multe țări înapoiate, capitalist-periferice ale lumii. Astfel, aceasta este o clasă a trecutului prin chiar realizările sale colosale.

Marx & Engels au stabilit raportul dintre cerințele politice aflate în dispută la un moment dat în republicile parlamentare/prezidențiale (și, anticipînd, cu sufragiu universal pentru populația majoră) ca fiind doar expresia la suprafață a unor conflicte economice adânci între variate clase sociale. Termeni precum revoluție permanentă sau revoluție proletară au, după cum arată Hal Draper, referințe istorice reale și sunt circumscrise de acestea: Germania era încă un teritoriu subdezvoltat, cu multe rămășițe feudal-absolutiste, cu o armată reacționară și o clasă de Junkeri ultraconservatoare în Prusia, care trebuiau înlăturate în timp prin efortul industrializării, presiune politică proletară și transformări democratice ale Imperiului German. Nici în 1896, atunci când Engels moare, nu se poate spune că Germania a depășit complet aceste sechele ale trecutului său feudal. Împotriva reacțiunii subdezvoltate și a prejudecăților claselor proletare germane vor tuna și vor fulgera Marx & Engels timp de jumătate de secol, mai cu seamă în cadrul Internaționalelor I și a II-a, dar și înainte, odată cu revoluția burgheză eșuată de la 1848 din Germania.

Să mergem înainte însă: sub stratul subțire al burgheziei se află mica burghezie, definită ca acea categorie de orășeni care deține puține mijloace de producție, dar care își câștigă existența în două moduri: fie au o afacere, precum un magazin, unde micul burghez lucrează alături de membrii familiei sale, fie posedă tot o prăvălie sau un atelier de croitorie, de cizmărie, o cofetărie, un restaurant etc. unde, deși are câțiva angajați, continuă să lucreze cot la cot cu aceștia. Un țăran prosper, stăpân peste o fermă în care angajează proletari rurali, aparține la rândul său categoriei mic-burgheze. Micul-burghez poate da faliment și alunca oricând în clasa angajaților sau poate acumula atâta capital încât să se extinda în alte ramuri de producție mai profitabile și să devină un burghez cu statut asigurat. El poate fi la fel de bine să fie înghițit prin cumpărare de către un capitalist care vine și îi achiziționeză mica afacere. Poziția sa mereu nesigură, întotdeauna riscantă, etern contradictorie îl face să fie când empatic cu angajații săi în momente de criză sau în caz de faliment, când aspru și rapace atunci când afacerea merge într-atât de bine încât micul-burghez poate visa la a-și depăși condiția. Prins totuși între două clase sociale pe care nu le înțelege în întregime, neidentificându-se cu nici una dintre ele, Marx & Engels îi atribuie micului-burghez defecte precum ipocrizia, filistinismul, oportunismul și, ca atare, nu trebuie socotit decât ca un aliat temporar al proletarilor. Engels notează antisemitismul galopant și visceral al micului-burghez din Europa Centrală dintre 1850 și finele veacului ca semn distinctiv al acestuia.

Sub mica-burghezia îl găsim pe țăran sub diferitele sale chipuri. Marx nu este, după cum sugerează titlul cărții istoricului român, naturalizat englez, David Mitrany (Marx against the Peasant), un dușman al țărănimii, ci, pur și simplu, un observator care îi înțelege funcția sa depășită. Agricultura eficientă în termeni de piață liberă se realizează pe mari suprafețe, unde capitalul este concentrat în mâinile câtorva proprietari capitaliști, iar țărănimea, cu micile sale suprafețe agricole și cu metodele sale de cultivare ce nu țintesc valoarea de schimb a produsului, vor fi falimentate, iar apoi înglobate în marile culturi cerealiere (dar nu numai) ale unor concernuri agricole de mari dimensiuni, ceea ce, de altfel, s-a petrecut în țările dezvoltate înainte, dar mai ales după 1945. Țărănimea a fost mereu fondul de rezervă al proletariatului urban oriunde în lume în primele faze ale industrializării, iar exemplul recent al Chinei comuniste repetă în acest sens la scara unei populații mamut un fenomen istoric recunoscut în Anglia încă din secolul al XVIII-lea. Odată cu fărâmițarea și distrugerea internă a țărănimii prima clasa superioară care își va da duhul, nu fără anumite spasme și impotriviri astăzi istorice, va fi cea a latifundiarilor de sânge albastru, grohotiș medieval, ambele clase căzând pradă cămătarilor urbani sau/și ipotecilor bancare. Țăranii, oricât de pauperi ar fi, dețin cultul proprietății la fel ca micul-burghez. Abia în clipa în care pământul îi fuge de sub picioare sau când nu îi ajunge pentru a supraviețui, și doar pentru acest motiv temporar, se va radicaliza devenind revoluționar ca în timpul Revoluției Bolșevice. Răscoala sa nu este însă atât îndreptată împotriva proprietății private, la care râvnește autarhic, cât în direcția claselor urbane, a evreului cămătar sau a vechilului, care atunci când nu-l exploateaza direct, tind să-l sărăcească indirect. Fiind un personaj apolitic, deci un idiot în sensul grec vechi al cuvântului, țăranul nu vede nimic bine care se defășoară dincolo de limitele gospodăriei sale agricole. Izolați, imobili, letargici, în general pasivi, fără simțul politic al comunității, țăranii sunt la fel de reacționari precum moșierul din vechime, el fiind contrapartida mentalitară a acestuia din urmă, după cum angajatul înseamnă același lucru pentru capitalist și vice versa. Țărănimea asigură astfel baza oricărui despotism (asiatiac, feudal-european, nu importă), mai cu seamă militar, de la Marea Armată a lui Napoleon până la Armata Roșie a sovieticilor. Orice alianță revoluționară cu această clasă e susceptibilă de a degenera în mișcări contrarevoluționare pentru Marx & Engels, apreciere pe care Lenin a testat-o alături de Politburo în anii Războiului Civil din 1917-1921. Doar proletariatul rural aduce o alianță sigură pentru Marx & Engels, cu mențiunea că această categorie socială se află în inferioritate numerică în societățile subdezvoltate. Erudiția exegetică în materie de mărturii istorice adunate este atât de vastă la Hal Draper încât nevoia de a citi fiecare articol citat din Marx & Engels pare a fi caducă într-un capitol care depășește ușurel o sută de pagini.

Următoarea clasă analizată de Draper indică lumpenproletariatul, altfel exprimat categoria urbană din cartierele mărginașe care, șomeră dintotdeauna sau pentru mult timp, recurge la furt, proxenetism, prostituție, munci de-o zi, cerșetorie și alte forme decăzute social pentru a subzista. Ei sunt „gloata” de răufactori vagabonzi, „vulgul” ticălos, plebea de ocară la care întreaga suflare conservatoare se referă ca exponenți ai clasei proletare în ansamblu, cu care lumpenproletariarul împărtășește doar parțial sărăcia și nimic din activitatea economică propriu-zisa, dar de care conservatorii se folosesc pentru a demoniza printr-o contagioasă omogenizare terminologică întreaga clasă socială. Gunoiul uman al lumpenilor e totodată bun la ridicat baricade și spart greve, vandalizat magazine (îndeosebi cele de lux) și dirijat încăierări la colț de stradă în fervoarea revoluției, în funcție de plata de moment a uneia sau alta din tabere. Mereu servili și întotdeauna mercenari, lumpenii, resturi umane ale tuturor claselor sociale în viață, sunt un produs secundar, dar inevitabil, al sărăciei urbane și al geografiei sale segregaționiste, cauzată chiar de capitaliștii înșiși, care nu-i pot folosi drept angajati pe acești declasați preschimbați în infractori sau în vânzători ambulanți sau în boemi vegetînd în mizerie, dar cu origini burgheze, locuind în mațele Parisului din timpul împăratului Ludovic Napoleon al III-lea (cf. Pierre Labracherie, Parisul literar în veacul al XIX-lea, editura Univers, 1974). Lumpenproletariatul, compus fiind din derbedei, hoinari și haimanale, nu poate fi demn de crezare, având o atitudine economică hrăpăreață, venală și sinistră în orice privință, râvnind ca orice arghirofili la o afacere de familie onorabilă și mic-burgheză.

O ultimă arie de investigație include intelectualitatea, percepută ca acea parte a societății cu studii înalte, profesorimea academică, absolvenți universitari (în special doctori în științe), scriitori, artiști, jurnaliști de opinie, preoțimea etc. Dacă angajații unor capitaliști oarecare se folosesc de forța lor de muncă intelectuală pentru a face profit, ei compun o parte mai educată a proletariatului, dar nu își părăsesc doar prin posesia unei diplome și a anumitor atribute și îndemănări clasa socială. În generația unor Marx & Engels capitalismul avea nevoie prea puțin de forță de muncă intelecutață, pentru că sectorul servicilor era mai slab dezvoltat decât cel al agriculturii sau al industriei grele, extractive și manufacturiere, însă astăzi the white-collar workers au înlocuit ca procentaj majoritatea statistică a muncilor făcute odinioară de the blue-collar workers în țările dezvoltate. Acea parte a intelighenției care nu lucrează însă pentru a realiza și a spori capitalul unui om de afaceri este, fără îndoială, utilă societății largi și răspunde unor nevoi adesea vitale, dar nu productivă în sensul modului de producție dominant, viz. capitalist. Un om de știință care descoperă o lege a naturii ce poate fi încorporată într-o invenție, pe care capitalistul și-o însușește de la un inventator contra unei sume modice, este, din punctul de vedere al capitalistului amintit, o forță a naturii pe care o poate folosi gratuit: geniul său se prezintă unui antreprenor precum aerul, vântul, apa, lumina soarelui etc., atlfel zis, nu trebuie, îndeobște, să plătească pentru așa ceva. Nu achiziționezi ceea ce natura îți pune la dispoziție din belșug.

De altfel, care este rolul social al intelectualilor în cadrul capitalismului, mai ales a celor care sunt neproductivi? Cei mai mulți ajung să fie simpli apologeți ai puterii existente, Lachei ideologici ai claselor superioare, atrași, onorați public și cumpărați chiar de capitaliști ca acele capacități umane de vază, talente de muzeu cu care dă bine să te însoțești în lume. Cei mai slugarnici intelectuali sunt cei cu origini mic-burgheze, pentru că au o dispoziție educată din familie spre a se uita cu jind și admirație la desfășurarea luxuoasă a vieții unui capitalist bogat. Ei sunt simpli muncitori pe ogorul ideologiei dominante, iar, chiar și când sunt mânați de cele mai bune intenții, intelectualii verbalizează fastuos, la un nivel înalt de abstractizare, ceea ce stăpânii lor capitaliști gândesc în termeni imediați, practici și înguști mintal. Menirea lor nu este de a explica realitatea, ci de a justifica explicația cea mai convenabilă celor mai productivi dintre proprietari. Falsa conștiință a fabricanților de idei crește ca o plantă excentrică din solul fertil al propriei lor dependențe materiale. Intelectualii care se trag din clasa proletară erau destul de puțini în vremurilor trăite de Marx & Engels, iar, până și când proveneau din rândurile acestora, aceștia considerau că ascensiunea lor socială, rezultat al educației lor înalte, se datorează unui merit personal deosebit înnăscut, iar ca atare intelectualul se ferea să discute originea sa umilă, dintr-o pură rușine socială (sau, dimpotrivă, originile joase se prefăceau într-o falsificare a genealogiei și a modestelor condiții financiare reale ab initio), refulând complexele sale de inferioritate și sublimîndu-le în trufia unui ego tiranic. Intelectualul din medii joase se îmburghezise încetând să mai aparțină clasei părinților sai, cu atât mai puțin a strămoșilor săi prezumtivi sau nu. Trecerea de la aceasta clasă obsecvioasă în tabăra intelectualilor, a celor care își câștigă pâinea prestând munci cu mintea, era o realizare excepțională în secolul al XIX-lea (însă nu și-n secolul al XX-lea, mai ales în regimurile populare socialiste din Blocul Sovietic).

Adevărata problemă pe care o ridică intelectualii luptînd de partea clasei muncitoare provine dintr-o altă direcție, după cum observă timpuriu Marx & Engels: cei mai mulți dintre cei care muncesc cu creierul provin din familii „bune”, din medii sociale neproletare, chiar burgheze. Din spirit de revoltă juvenil sau mai degrabă pentru că societatea i-a respins, nereușind să se integreze fie în birocrația de stat, fie în mediul academic, aceștia îmbrățișează cauza proletară dintr-un amestesc de resentiment și ambiție carieristă: ei vor să fie în poziția de avangardă a proletariatului, de stăpâni luminați prin forța minții peste amorfa gloată de prostănaci analfabeți, pe care îi vor ghida conform rațiunii lor superioare trupurile scuturate de pasiuni bestiale ale prostimii de dedesubt. Marx & Engels, deși la rândul lor burghezi prin formare și prin stil de viață detestau suficiența, îngâmfarea, agresivitatea, puterea de a deturna idei și de a manipula organele de presă ale Internaționalei de către intelectuali, de către doctori proaspăt veniți din Germania, de literați și filologi de duzină, care, pe deasupra, din egoism orb și din pricina rivalităților meschine bazate pe invidie și egolatrie, aveau înclinația de a forma facțiuni rivale care se spionau și complotau reciproc în culise. Această înveninată și inventivă broscărie umană nu putea fi altfel decât periculoasă pentru sindicate și pentru partidele de stângă, pentru că intelectualul nu vrea să fie oricine în partidul muncii, ci chiar stăpânul său, dictând didactic de la pupitru. De aceea, prolatarii i-au privit întotdeauna cu antipatie pe intelectualii asupritori, cu nazurile și cu aerele lor disprețuitoare. Nu era decât un pas până la antiintelectualism, ceea ce Marx & Engels au trăit pe pielea lor în cadrul Internaționalei. Totuși, diviziunea muncii obligă ca anumite sarcini în partid sau în sindicate să fie duse la final de către elementele educate, cursive în scris, poate chiar înzestrate cu inteligență naturală, nu doar bucheri proaspăt scurși în strada de pe băncile școlii. Cine să redacteze studii științifice despre condiția clasei muncitoare dacă nu intelectualii? De aceea, deși utilitatea intelighenției nu poate fi dezmințită, Marx & Engels amintesc câteva restrictii împotriva poftei de putere a intelectualului pauperizat: conducerea partidului să fie majoritar decisă prin vot din rândurile muncitorilor, intelectualii să muncească sau să fi muncit la rândul lor ca angajați, sindicatele să nu fie conduse de lideri parlamentari care sunt în unanimitate proveniți din mica-burghezie și care nu au un nici un contact nemijlocit cu necazurile și chinurile, dar și satisfacțiile, clasei peste care se imaginează puși precum păstorii biblici peste turmele lor de mioare. Hal Draper dă chiar un exemplu de intelectual cu trecut burghez pe care Marx & Engels îl vor înfiera (uneori în cuvinte care azi ar putea fi interpretate drept rasiste) pentru vanitatea și autoritarismul său în partid: Ferdinand Lassalle, un intelectual elitist ce va colabora în secret pentru puțin timp cu Otto von Bismarck. Drept urmare, Marx & Engels vor recomanda vigilență și atenție neîntreruptă în relație cu tagma volatilă moral a intelighenției (iar aici cei doi îi vor include pe Pierre-Joseph Proudhon sau pe Mihail Bakunin). Căutarea unei cariere strălucite, a notorietății și rezolvarea finală a unor ascunse conflicte psihice ce proveneau din foste deziluzii și vitale frustrari îi vor îndemna pe mulți intelectuali germani să îngroașe rândurile grupului reformist și deja burghez ale Internaționalei I, cei care vor întemeia social-democrația germană după 1880 (Eduard Bernstein, Karl Liebnecht, August Bebel). Demagogia sentimentală și umanitară va constitui atuul lor în luptele retorice cu „mulțimea”. Limbuția fadă va veni de la sine în decursul acestor tirade găunoase.

În concluzie, acest al doilea volum al seriei Theory of Revolution dezvăluie întreaga arhitectura ierarhică a claselor sociale în modul de producție al pieței libere, studiate din perspectiva teoriei politice a radicalismului de stânga. Hal Draper lucrează cu probitate și într-un chip magistral, iar căutarea celor mai mărunte mărturii scriptice, dar și logica niciodată fragilă sau maniheistă a istoricului ideilor, transformă un demers arhivistic uriaș într-un probatoriu întru apărarea celor doi socialiști germani care cucerește prin limpezime, cazuistică istorică și lipsă de echivoc.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s