Alte socialisme la Marx & Engels

Cel de-al patrulea volum din Theory of Revolution este ultimul pe care Hal Draper a apucat să-l ducă la bun sfârșit în timpul vieții sale. O a cincea parte, ultima a seriei, a fost alcătuită de Ernst Haberkern din manuscrisele și hârtiile rămase de la Hal Draper și a fost publicată ca Volume V: War & Revolution*. Al patrulea volum, mai mult chiar decât cel cu tema „dictatura proletariatului” pe care l-am trecut deja în revistă, este o piesă pură de exegeză valoroasă, scrisă lucid, logic, clar și riguros.

Dacă demersul lui Hal Draper suferă de o hibă, aceasta e, din câte am putut să îmi dau seama, la vedere: primele două volume au un grad ridicat de interes în vreme ce ultimele sunt, nu trebuie să ne ascundem după cuvinte, mai mult decât orice polemice cu literatura de specialitate și cu generațiile de marxiști și marxologi care au distorsionat, falisificat sau doar eludat teoria politică a unor Marx & Engels. E important, pentru cei cu înclinații politice de stânga sau pentru cei care detestă, într-o forma sau alta, experiența comunistă reală, cunoscută istoric, să înțeleagă ce au vrut de fapt să comunice lumii Marx & Engels despre stat, birocratie și clasele sociale. Chiar și aceste subiecte de teorie și practică politice sunt supradimensionate în primele două volume din Theory of Revolution din pricina insistenței cu care Hal Draper se duelează cu academicii (anti)marxiști din câmpul studiilor sociale, colegi de-ai săi în interese și vocație. Am amintit conceptul de „dictatură a proletariatului” atunci când am analizat volumul al III-lea din ToR, dar, cu această ocazie, am vorbit, de asemenea, de latura marginală, auxiliară și mai degrabă menționată în treacăt a acestei „dictaturi” la Marx & Engels, pe care Hal Draper o transformă în subiectul unei cărți de aproape 500 de pagini.

Atunci când se va confrunta cu tematica altor gânditori socialiști contemporani unor Marx & Engels, Hal Draper se va lansa în lungi excursuri migălos elaborate, prezentări istorice și critică la obiect care îl poate plictisi pe cititor din pricina futilității aparente a acestor intervenții. Pe undeva, Marx & Engels nu au fost în primul rând teoreticieni politici, ci, în chestiuni politologice, mai degrabă jurnaliști de stânga cu opinii răspicate la problemele zilei și la lupta din interiorul facțiunilor rivale ale Internaționalei. Engels, spre finalul existenței sale, era tratat într-adevăr ca un spiritus rector al partidelor socialiste europene, dar atât el, cât și Marx, nu au fost niciodată politicieni de profesie (în ceea ce privește statutul lor de „revoluționari” să ne amintim doar că un boier retrograd, un vlăstar al feudalismului târziu travestit în conservator, ca moldoveanul Mihail Kogălniceanu a fost, pe bună dreptate, tot un revoluționar: anul 1848 în Europa a ridicat la suprafață o mulțime de revoluționari, fiecare cu crezuri mai exotice decât celălalt, în timp ce revoluțiile, naționalist-burgheze, erau înăbușite rând pe rând în întreaga Europă, coordonată de ideile Consiliului de la Viena din 1815), nu au ocupat scaune de deputați și senatori prin Parlament, nu au fost nici măcar jurnaliști plătiți de un partid politic oarecare, cum se poartă fără rușine astăzi. Amândoi ar fi mai onest să fie considerați economiști, istorici ai economiei, sociologi fără voia lor, filozofi hegelieni în tinerețe, antropologi sau epistemologi pozitiviști la bătrânețe (Engels), dar și gazetari reputați în mișcările de stânga ale Europei de atunci.

Această realitate impune o oarecare modestie în tentativa de a-i considera uriașe faruri în materie de decizie politică a corifeilor lor din SPD-ul german, de exemplu, spre a nu mai vorbi de mișcările de stânga franceze de după Comuna din Paris a anului 1871. Până și propaganda marxist-leninistă susținea în cărțile sale de istorie că Marx & Engels au fost dușmăniți de variate mișcări „social-democrate”, adică bolnave, imature și oportuniste, și că, în esență, tradiția lor intelectuală, se continuă doar prin marele Vladimir Ilici Lenin și discipolii săi dezbinați până la crimă. Cu alte cuvinte e mai indicat să aflăm ce-i despărțeau cu adevărat pe cei doi de ceilalți socialiști ai veacului decât să procedăm falsificator ca în manualele istorice sovietice sau ca în bucoavnele kremlinologilor, ambele tabere având o agendă de subjugare și control mental în comun.

Un prim capitol din Critique of Other Socialisms se ocupă de așa-zisul „socialism științific”. Hal Draper arată că termenul de socialism utopic și cel științific, așa cum apar acestea într-un studiu târziu al teoreticianului Engels, se referă la 1) respectul pentru intuițiile, fără o explicație rațională a fenomenelor, socialiștilor utopici de până la Marx & Engels (Ch. Fourier, Saint-Simon, Étienne Cabet, Robert Owen și alții, deși Owen a fost mai repede un om de afaceri prosper și practic decât un utopist) și nicidecum condescendență și dezaprobarea celor doi pentru socialiștii timpurii, a căror privire era încețoșată de o Revoluție Industrială în chinurile facerii și 2) conștiința faptului că prin științific se înțelege o critică empirică a realităților economice, o dezvăluire a relațiilor sociale dintre indivizi în modul de producție capitalist prin continua întoarcere la realitate (evadarea în Icaria, în toposuri din afara spațiului și în comunități închise unde totul poate fi luat de la capăt comportă o doză amețitoare de evazionism milenarist laic, dar cu inspirație primordială în Sfânta Scriptură). Marx & Engels detestau doctrinele cu rădăcinile în ceruri și crengile nicăieri.

Al doilea capitol investighează socialismul sentimental, anume acel substitut moralizator în care filantropia, ajutorarea celor nevoiași, traiul într-o familie unită, chiar mersul la liturghie e soluția reformistă maximă, în care sentimentul de compasiune și micile fapte bune vor schimba „sistemul” economic încet-încet umanizându-l din interior. Socialismul sentimental avea mulți simpatizanți în pătura mic-burgheză a secolului al XIX-lea. Înainte de a pătrunde cu mintea mecanismele sociale existente avem substitutul sentimental. Justiție, egalitate, fraternitate, libertate sunt cântecele de sirenă ale abstractizării realității sociale, urletul sfâșietor al creaturii într-o lume fără inimă. Acest discurs sentimental poate fi cu ușurință folosit în chip manipulator și ipocrit de stăpânii societății indignați și dornici să își ajute cu o vorbă semenii. Aici Marx este citat de Hal Draper în contextul în care nimeni, nici cei mai mari criminali, nu comite ceva care afectează viața altora fără să capete un respect de sine superior, fără să creadă automat că îndeplinește o faptă bună, fără să experimenteze un sentiment plăcut. Nici Stalin nu semna liste cu execuții fiind conștient că ceea ce îndeplinește este macabru. Moralizarea șterge granița dintre ce se întâmplă și ce ar trebuie să se întâmple, dintre vis și realitate. De mii de ani creștinismul vorbește în numele iubirii de oameni, dar acest fapt nu a scăzut cu un strop oceanul de sânge care se revarsă din istoria continentului european. Ebenezer Scrooge se reconvertește într-o noapte de iarnă londoneză la creștinism, dar nimeni nu vrea să aflăm de ce era atât de hrăpăreț, zgârcit, crud și calculat în primă instanță. Să răspundă socialiștii pioși, sufletele abstracte și inimile de aur la această întrebare fără să facă apel la fantasmagorii teologice. Unde se vorbește de iubirea frățească cu patos acolo ea nu există încă, iar ceea ce îi face pe unii oameni să se opună altora se schimbă într-o luptă de dincolo de materie între forțele Binelui și Răului. Bisericile cunoscute sunt casele de comerț ale iubirii între semeni pe care nimeni nu a văzut-o, dar din care se poate extrage atâtea beneficii aici și acum pentru cei care judecă pământul. Orice fapt real se topește într-o frazeologie fantezistă anorganică, emisă din gurile slujbașilor Bisericii.

Al treilea capitol îl are ca protagonist pe germanul Ferdinand Lassalle și socialismul său de stat. Lassalle, mort timpuriu într-un duel, a fost un politician abil, inteligent, de succes, îmbogățit în urma unei afaceri dubioase de către o contesă, și unul dintre părinții fondatori ai Partidului Social-Democrat German. Lassalle a avut o relație fluctuantă cu Marx, care, pentru o vreme, l-a admirat pe Lassalle. Lassalle era un naționalist german și un admirator al cancelarului Otto von Bismarck. Crezul său politic se rezuma la un stat puternic care să stipendieze în primă fază cooperative de muncă ale salariaților, ducând astfel la socialism. Statul avea să fie condus de o elită de înțelepți, minți sclipitoare și caractere ireproșabile, o sectă cu putere și prestigiu, dar care intervine în treburile cetății doar din când în când. Lassalle avea să fie, firește, liderul suprem al acestui ipotetic stat socialist, numai că despotismul său soft nu va deranja practic pe nimeni, atât de multă pace, bunăstare și armonie se vor instaura între membrii cooperativelor de muncă. Cum ajungem în acest paradis în care clasele sociale au dispărut ca prin farmec și statul birocratizat vândut capitaliștilor se va fi dizolvat? Simplu de spus: e suficient ca o revoluție condusă de o avangardă iluminată a claselor muncitoare să aibă loc. Trecem cu vederea că Ferdinand Lassalle era un mic despot în rândul propriei tabere de susținători, că își aroga puteri nelimitate și se considera superior claselor de jos într-un mod elitist tradițional. Marx, contrar așteptărilor unora, a tunat și a fulgerat împotriva statolatriei lui Lassalle și a aerelor sale tiranice. Modelul socialismului de stat, însă mai puțin latura sa radicală, a fost preluat de la stratagemele politice demonstrate de cancelarul Bismarck în atitudinea sa față de muncitorimea germană, rodul industrializării Germaniei. Bismarck a fost un strateg nu lipsit de geniu pentru contemporanii sai: întotdeauna luptînd dibace și viclean pentru clasa în descompunere a latifundiarilor prusaci și sabotînd interesele marii burgheziei prin pachetele de legi ale deceniului 1880-1890, când proletariatul german capătă prima legislație europeana favorabilă substanțial lor în tot secolul al XIX-lea. Nu insist asupra acestor reforme (dreptul la pensie și concediu plătit, ajutoare de șomaj, controlul medical gratuit), dar ele vor declanșa cultul reformismului prin birocrația de stat (Beamtenstaat) în SPD și apoi în multe alte partide social-democrate europene. Bismarck a reușit să atenueze ideile SPD-ului, să pună căluș la gură partidelor liberale, să câștige de partea sa proletariatul german și să pregătească politic prin șovinism și militarism Imperiul German întins în mare parte doar în Africa (dar posedând, de asemenea, largi teritorii din Papua Noua Guinee). Engels va considera statul ca unic acționar și proprietar al economiei o oroare capitalistă: statul va acționa în acest caz ca un capitalist colectiv (Gesamtkapitalist) și muncitorii vor continua să capete un salariu, să fie storși de plusvaloare, numai că elitele nu mai sunt doar capitaliste, ci stăpânii funcționărimii de stat. În acest sistem clasa economică și puterea politică nu mai sunt divizate: nici un capitalist nu mai face lobby pe lângă parlamentari, mituindu-i, cumpărând-i ca pe o altă marfă de calitate ca în democrația reprezentativă, plesnind de concesii și cedări parțiale, ci noii proprietari ai mijloacelor de producție vor fi exclusiv administratorii activelor de stat, adică stăpâni absoluți ai puterii politice și ai tărâmului economic.

Capitolele despre anarhism au un parcus diferit: în prima fază, anarhismul a fost un curent antipolitic, antistat, direcționat împotriva oricărei forme exterioare de autoritate care împiedică manifestarea plenară a egoului, o doctrină de un egoism extrem (dar nu feroce). Marx & Engels se vor amuza copios de pretențiile suverane ale acestui presupus ego lovit de Idiotism apolitic: cum se vor satisface nevoile vitale ale unui individ într-un grup fără o formă oarecare de organizare, care, în ultima instanță, exercită colectiv autoritate? Pretențiile anarhiștilor, de la cei radicali la cei care doar vor distrugerea statului, deviază într-un idealism stupid: comunitățile anarhice încetează pe cale de consecință de la a mai fi comunități. Indivizii nu mai au ce să producă și să împartă altfel decât în calitatea lor utopică de Robinson Crusoe până să-l cunoască pe Vineri. Dacă la Pierre-Joseph Proudhon anarhismul capătă învelișul ideal de ură față de orice manifestare exterioară a autorității, ce limitează libertatea individului, la rusul Mihail Bakunin, căruia i se dedică o secțiune specială la sfârșitul volumului, anarhismul acționează cu o duplicitate fără margini. Bakunin, ca aristocrat excentric și sărăcit cum se afla, rămăsese în adâncuri un rus autocrat: dacă în discursul public declama tirade în numele libertății individului și împotriva proprietății private, a dreptului la moștenire, a inegalității claselor sociale, a regimului capitalist, în scrisorile sale private Bakunin apare drept rasist, antisemit furibund (primul care a presupus în mișcările socialiste un complot iudaic global), xenofob velicorus, tiranic, având un idol personal întrupat în puterea statului, sensibil față de orice sectă violentă și orice act terorist (vezi corespondența sa cu studentul nihilist Nechayev), dornic să instaureze o societate secretă mondială în care frății de același crez convin reciproc în spatele ușilor când se pun în discuție decizii politice, antidemocratic și nerealist. Hal Draper dovedește cum Mihail Bakunin și Ferdinand Lassalle aveau idei frapant de asemănătoare la urma urmei și cum Marx & Engels au scris articole de dezaprobare politică și intelectuală la adresa lor, importante pentru ce avea să se întâmple mai târziu, dacă aceste articole ar fi fost recitite și nu ascunse de ochii marelui public.

O secțiune fascinantă e cea referitoare la anticapitaliștii reacționari, amestecați cu socialiști retrograzi, în care, printre alții mai puțin relevanți, Thomas Carlyle și un anume David Urquhart urcă pe scena exegezei critice. Aici, Hal Draper arată cum unii membrii ai claselor latifundiare, în derivă și amenințate de ascensiunea proprietarilor de fabrici și magazine cu extincția, visează la puritatea vieții rurale pe câmpiile și dealurile vechii Anglii. Ei nu țintesc la întoarcerea Evului Mediu, dar detestă din plin burghezia mercantilă, pragmatică, dinamică, harnică și disciplinată. De aceea vor crea mitul unor comunități solide, organice, în care țăranii și stăpânii lor nobile, chipuri eroice și nepătate, trăiesc laolaltă în liniște și armonie, respectând natura și energiile sale vitale. Ceea ce îi diferențiază de reacționarii cu nostalgii feudale se referă la o slăbire a spiritualității creștine în treburile comunitatii și la absență constrângerilor economice feudale în scenarile lor. Sensibilitatea lor socială nu machează reacționarismul și antimodernitatea acestor romantici agresivi și dezlănțuiți (mai cu seamă de prejudecăți medievale).

Capitolul final se ocupă din nou, ca și în volumul al III-lea, cu generalul francez Georges Boulanger, care era cât pe ce să devină un dictator cu sprijin muncitoresc în anul 1889. De unde atracția unor socialiști moderați pentru figura unor eroi militari înclinați spre lovituri de palat urmate de vot popular care să le consfințească puterea? Pentru aceștia a se agăța de un sprijin exterior ce demobilizează societatea este ocazia de a veni la putere în urma înlăturării acestui lider carismatic, posibil dictator. Engels va vedea în această stratagemă antidemocratică eșecul intern al partidelor de stângă și grupărilor din interior de a educa muncitorii, de a permite o presiune de jos în sus în partid care să dorească schimbări și reforme politice și de a asculta la nevoile urgente ale proletariatului. Forțarea oportunistă a revoluției prin sprijinul acordat unui virtual dictator militar marchează pentru Engels degringolada și lipsa de repere a stângii franceze, dar și, în abordarea lui Hal Draper, a unei stângi impotente generice. Aici se termină cele patru volume scrise de istoricul american Hal Draper și publicate în timpul vieții sale în care se abordează cu lux de amănunte și vocație antitotalitară gândirea politică a părinților stângii moderne, Marx & Engels.

______________________________________________________________

* War & Revolution este construit în mare măsură pe articolele de presă și schimbul de scrisori al celor doi germani. Volumul, cel mai redus ca dimensiuni din ciclul Theory of Revolution, nu uimește prin nici o contribuție deosebită în materie de strategie politică sau viziune programatică din partea unor Marx & Engels. Practic, viziunea despre război și posibilitatea declanșării revoluției este circumscrisă la două etape istorice care nu mai au ce să ne comunice nou în prezent: 1) Marx & Engels susțin declanșarea unor războaie civile în cadrul imperilor europene la 1848 care să ducă la o revoluție burgheză în aceste teritorii, a libertăților constituționale ale claselor de mijloc, în vederea eradicării sistemului de echilibru al Marilor Puteri din cadrul Sfintei Alianțe, vechi de la 1815. Îndepărtarea ultimelor privilegii feudale și dezvoltarea capitalismului industrial pe continent necesitau subminarea imperilor, menținute în viață numai de marile familii nobiliare ale Europei și de tronurile lor aliate, și înlocuirea acestora cu state-națiuni unitare economic, cu o limbă oficială proprie și o piață internă de sine stătătoare. Această etapă implica o alianța momentană cu mica și marea burghezie, cu mica nobilime de sânge, cu adevărat revoluționare în Centrul și Estul Europei la 1848, până ce pătura proletariatului se va maturiza suficient de mult pentru a lua bătălia politică de emancipare economică în propriile mâini și 2) după fondarea Imperiului German în 1871 și, în consecință, umilirea militară a Imperiului Francez (al doilea, imaginat de Napoleon cel Mic, Ludovic Bonaparte), Marx & Engels conchid că cel mai important proletariat din Europa este cel german, care, din păcate, aidoma celui francez, este cotropit de fantezii xenofobe, de spirit îngust naționalist și de pasiuni imperiale, care merg dincolo de interesele rapace ale unor caste nobiliare supranaționale, absolutiste și preburgheze. Engels observă cum elitele îmburghezite ale social-democrației germane devin oscilante vis-a-vis de politica de înarmare și expansiune a Germaniei bismarckiene după 1890, anticipând parcă luna august 1914, când SPD votează creditele de război necesare pentru invazia Franței. Francezii, indiferent de clasa socială, dezvolta de cealaltă parte a baricadei un irendentism antigerman după pierderea Alsaciei și Lorenei în 1871. Astfel, Engels propune liderului social-democrat August Bebel după 1890, fără a fi luat în seamă, dizolvarea armatelor profesioniste din Germania și Franța finalului de veac, corpul ofițeresc fiind cel mai reacționar și cel mai periculos grup social pentru interesele transfrontaliere ale proletariatului, și înlocuirea sa cu o gardă civilă, instruită corespunzător, cu scop exclusiv defensiv și înarmată doar în condiții de război. Marx & Engels nu sunt indiferenți la războaiele locale intraeuropene, ce au loc între clasele sociale superioare ale ultimei jumătăți din secolul al XIX-lea, dar, pentru ei, orice confruntare militară nu servește decât secundar majorității proletare, fiind doar expresia rivalităților economice dintre elitele imperiale ale Angliei, Franței, Prusiei, Austriei sau Rusiei de până la 1914. Lenin și Rosa Luxemburg vor veni firesc în urma acestor viziuni și vor trage ultimele concluzii în studiile lor despre relația indisociabilă dintre imperialism și capitalism în intervalul 1871-1914.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Alte socialisme la Marx & Engels

  1. kidee zice:

    Un alt socialism, socialismul informațional: http://www.theguardian.com/books/2015/jul/17/postcapitalism-end-of-capitalism-begun

    TL;DR Mr. Mason merge (printre altele) pe o linie trasată de Marx în The Fragment on Machines: informația (intelectul general) ca (potențial singur) opozant al capitalismului. Iar amplificarea (în extensie și în distribuire) a informației facută posibilă de internet aduce/trimite-înspre o epocă de post-capital.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s