Manual de oportunism

Toată lumea sănătoasă și o bună parte din cea bolnavă au auzit de doctori, avocați, șoferi, zidari sau astronauți. Fiecare din aceste meserii deservește o nevoie materială sau socială. Funcția crează organul și funcționalitatea dă naștere la profesiuni. A fi intelectual, public sau nu, e o chestiune ce decurge dintr-o excelență dobândită în câmpul tău de activitate, presupunând că ocupația nu implică un tip de muncă exclusiv manuală și cu un grad ridicat de repetitivitate. Un arhitect ilustru poate deveni un intelectual public ascultat cu respect, dar nu și cu evlavie, de marele public, dacă acesta dorește. La fel un fizician, un chirurg, un muzician, un pictor, un sculptor, un inginer, un profesor cu valoroase cercetări științifice, unanim recunoscute ca meritorii, chiar dacă (un pic) depășite, în câmpul său de activitate. Frank Lloyd Wright, un exemplu la care mă întorc de câte ori am ocazia, era îndrituit să ne comunice ce păreri avea despre modernitate sau politică având în vedere că un arhitect cu remarcabilele sale realizări este, prin urmare, un om deosebit. E ceva să afli ce gândesc profesioniști excepționali în afara câmpului lor de activitate. Noam Chomsky are contribuții esențiale într-un domeniu precum lingvistica și abia apoi, pornind de aici, începem să-i acordăm atenția cuvenită unui intelectual public de stânga american. Idem pentru Umberto Eco, Richard Dawkins, Paul Krugman și alții asemenea. Până la urmă chiar și fondatorii unor companii uriașe în piața globală, căpitanii unor industrii inexistente acum câteva decenii, pot fi intelectuali publici.

În România, stat și societate cu realizări mediocre conform oricărui criteriu de evaluare internațional, noțiunea de intelectual public e vânturată în stânga și în dreapta de unii și alții, mai mereu aceiași, grupați strategic în jurul unor așa-numite „valori de dreapta”. Înainte ca societatea civilă să-i asculte din poziția de intelectuali, aceștia trâmbițează cu spor și ostenție că sunt intelectuali, de parcă legitimitatea lor ar fi pusă în primejdie (dovadă a unei identități recunoscute ca șubredă chiar de ei înșiși). Despre Gabriel Liiceanu putem vorbi ca un patron de editură cu succes, un indimenticabil milionar în euro. Este un om de afaceri important în România, controlînd a doua editură ca cifră de afaceri din țară. În postura de afacerist, scos în afara granițelor și cântărit astfel, nu înseamnă prea mult. Sunt edituri europene mult peste Humanitas în mica Europă, fără să luăm în considerare alte continente. Dar ca intelectual? Aici e problema. Nu există o „breaslă” a intelectualilor sau a eseiștilor. Putem vorbi cel mult de una a filozofilor. Reprezintă ceva Gabriel Liiceanu în acest domeniu? Ca fenomenolog, ca hermeneut al operei lui Martin Heidegger putem să căutam și să cerem părerea specialiștilor și exegeților din acest moment care se ocupă de Heidegger. Cercetați! Vă garantez că numele Gabriel Liiceanu nu figurează în rândul celor mai valoroși fenomenologi sau interpreți ai operei lui Martin Heidegger. În afara unor introduceri și a unor traduceri (în colaborare), profesorul universitar Gabriel Liiceanu nu se regăsește în empireul fenomenologiei europene, în fond, un subdomeniu umanist fără o dinamică științifică colosală. Dimpotrivă. Ergo, Gabriel Liiceanu este un intelectual public român numai în calitatea sa de om de afaceri cu mari succese financiare în piața locală a publicaților, care, pe deasupra, scrie pentru o mică parte din cetățenii educați la un nivel înalt din România. E important să știm de unde provine cu exactitate excepționalitatea sa. Cât privește pe ceilalți intelectuali publici români rămâne întrebarea: ce au realizat ei în domeniul lor la superlativ pentru a intra în arena publică, unde pot fi ascultați cu oarecare considerație avant la lettre? Practic, nimic. Ei își clădesc excepționalitatea, dacă mai putem spune așa, ca jurnaliști de opinie, eseiști, moraliști, ca savanți, oximoronic vorbind, în datul cu părerea. Cum în România nu putem vorbi de o masă critică compusă din cadre academice, arhitecți, bijutieri et caetera care să probeze fără dubiu că un membru al comunității lor este un vârf în ceea ce face din pricina mediocrității, imposturii și a corupției (sau pur și simplu din cauza absenței fizice a unui număr suficient de mare de profesioniști), preferăm să mergem la bursa valorilor simbolice globală sau măcar europeană. Ce întâlnim aici? Din nou, nimic, un ditamai lapsus al altora. Cine e auzit în Europa de marele eseist liberal conservator român X? Nu te ia nimeni în seamă ca om serios cu asemenea pretenții nejustificate. „Eseistica” nu aparține unui domeniu recunoscut al cunoașterii. Nici o universitate de elită, nici o asociație profesională probă, nici un corp de experți fără cusur evident nu se uită la tine cu așa ceva în curriculum vitae.

Despre strategile de capitalizare simbolică în vederea unui profit de imagine viitor voi vorbi în cele ce urmează. Cum devin unii intelectuali publici în România? Să luăm un nume recent, Radu Vancu. Este de meserie profesor de literatură la Universitatea din Sibiu. A compus câteva volume de poezie, care au fost primite cu apreciere de amicii poeți ai autorului. Radu Vancu scrie cronici literare, în genere recenzii mustind de laude și analize metafizice ale volumelor de poezie, ce coincidență fericită!, ale acelorași amici care îl laudă pe dânsul. Do ut des, ecce poetul! Societatea poeților români este atât de mare încât o poți îndesa într-un cenaclu sau la un festival de poezie. Cine nu răsuflă în acea încăpere strașnic afumată fie nu este poet, fie nu reprezintă nimic ca poet. Așa și-a fabricat și Radu Vancu aura de poet. El și gașca sa de poeți. Din fericire sau nu, poezia e o chestie de nișă oriunde în lume, o preocupare de pasionați, ca filatelia sau numismatica de pildă, cu diferența că în materie de gusturi estetice domină un haos al impresilor ca nicăieri altundeva. Criteriile sunt atât de subiective încât ierarhiile estetice nu se pot construi fără acest PR al unei găști bine sudate. Eu unul consider că din punct de vedere estetic lirică unui Radu Vancu & co. este un imens deserviciu adus cititorului de poezie. Compozițile sale & co. aparțin registrului prostului gust, a lipsei de talent și a aberației delirante, o respingătoare putreziciune. Nu-i de mirăre că poeții ajung să se citească între ei. Atunci cum mai pretind că sunt poeți? E o înțelegere tacită, o gimnastică a reputaților interne, un pact decis la mesele geluite ale unor birturi lăturalnice.

Dar Radu Vancu nu se rezumă doar la atât în activitatea sa de presupus meșter în ale frumosului. Am amintit că este critic literar. Există o critică literară academică, una internațională, în care impresionismul criticii literare românești arată față de lumea lor ca Zona din Călăuza regizorului rus Tarkovski față de Manhattan. Radu Vancu nu deține nici măcar recunoașterea criticilor români cărunți ca fiind un specimen promițător al domeniului lor. Opera sa „științifică” constă din două componente: 1) o lucrare de doctorat-panegiric dedicată traducătorului și poetului Mircea Ivănescu, al cărui legatar simbolic Radu Vancu pretinde a fi (mișcarea este indecentă: Mircea Ivănescu, orb si aproape marginal în ultimii săi ani de viață, nu-l numește nicăieri pe scutierul Radu Vancu discipolul sau urmașul său în intelighenția locală) și 2) traduceri de poeți anglo-saxoni. Astfel Radu Vancu poate să urce titlurile academice până la poziția leonină de prof. univ. dr., evident, în mediul academic românesc, acest Sabat al vrăjitoarelor din punct de vedere moral.

Însă dacă Radu Vancu s-ar fi mulțumit cu omagiul unor poeți-stâlpi de cafenea, publicînd în cerc închis și admirându-se mutual în coterie, nu am fi auzit de el. Dacă același Radu Vancu ar fi tradus mii de pagini din poezia modernă de limbă engleză, iarăși, numele său ar fi ajuns la urechile câtorva pasionați. Chiar și așa însă, ascensiunea ca poet din cercuri damnate sau din traducător erudit și prolific ar fi avut un sens. Ar fi fost frumos ca după 20 de ani de muncă pe ogorul ediților critice și după încă atâția de poezie pură numele său să ajungă de jos în sus, prin merit, la noi, cititori oarecare.

Radu Vancu totuși adoră drumurile scurte, ca toți intelectualii publici locali: câteva volume de poezie, traducerile a câtorva sute de poezii, coroanele de flori retorice puse la picioarele crucii unui Mircea Ivănescu nu sunt îndeajuns pentru ambiția unui intelectual în ascensiune. Nu, e nevoie de ceva mai mult. Radu Vancu a devenit comentator politic, chibiț ideologic, fratele mai mic al intelectualilor de dreapta. Așa se ridică numele. Dumnealui face politică. Împarte societatea în tabere morale, una în care dumnealui și alți intelectuali publici reprezintă Binele (rafinați, inteligenți, neresentimentari, (paleo)conservatori politic, liberali, proprietari avuți, pe care Radu Vancu îi tămâiază cu orice ocazie) și societatea mare, în care pulsează morburile cronice ale Vechiului Regim, de care ne desparte doar un sfert de secol. Radu Vancu, asemeni multor intelectualii publici din țară, nu a realizat nimic ieșit din comun în profesia sa înainte de a se afișa public ca intelectualul căruia i se cuvine atenție și ascultare. Radu Vancu se face în schimb portavocea tuturor clișeelor intelectualiste din România: megamoralizator, maniheic, inchizitorial în critici și omagios cu cei pe lângă care se dă bine, adică direct lingușitor, hiperbolic, patetic, ridicol și extrem de fals, fals, fals. Dumnealui știe multă istorie a ideilor, istorie, teorie politică, chiar economie, îi plac statisticile exagerate, a auzit chiar de marxism, gustă sovietologia ca ultimul adevăr în materie de politici publice (sic!), în general, pozează în intelectual public. Așa se călește fierul în România. Dumnezeule, ce binecuvântare că Radu Vancu este pentru atâția dintre noi un anonim! Dar în pofta sa de onoruri, asudînd de zor în crizele sale de moralită politică, viitorul va fi de partea sa.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Manual de oportunism

  1. haha zice:

    Foarte amuzant. Ar trebui să vă „dați cu părerea” mai des; sigur, nu iese mare brânză din asta, dar pentru cititori e foarte amuzant, și probabil vă amuzați și dvs. scriind.

    Am citit și eu articolul tolstoievskian al dlui. Vancu. 2100 de vizualizări acum. „[…] ce binecuvântare că R.V. este pentru atâția dintre noi un anonim!”, nici că putea fi spus mai bine, dar desigur, R.V. poate fi înlocuit cu orice altceva/altcineva: toți „formatorii de opinie” (cel puțin cei textuali) sunt niște Mari Anonimi în România: se luptă cu-între o mie și cinci mii de citiri. Iar apoi este G.L.: la articolul cu Ponta a făcut 200 de mii în 3-4 zile, îmi amintesc că mă uitam ca trăznit: ce naiba se întâmplă cu noi?, (mai) avem o societate?, de unde au ieșit acești 190 de mii?, apoi a ajuns la 300 de mii, și gata, atât a fost, am citit, ne-am distrat, gata. [+, dacă mai era nevoie să învârt cuțitul în rană, subtitlul la articolul în cauză e: »portret „fenomenologic”«, nu-mi pot imagina de ce s-o fi simțit stingher cu fenomenologic de i-a pus ghilimele, să se fi gândit că apare ca elitist?, oricum, cumva, e parcă un alt semn că intelectualului public îi e rușine, în țara noastră, să apară în față cu toată puterea sa de numire, atunci când nu e simplă neputință, evident. Oricum, te gândești la un Sartre, să zicem, un tip pe care-l puteai foarte bine confunda cu un strungar oarecare, dar cât de electrizant era când vorbea, și cât de puțin îi păsa că „poate nu voi fi înțeles”, „poate acest cuvânt, fenomenologic, ar trebui ghilimetat”. În fine. Apropo de G.L.: „indimenticabil”, cuvântul e perfect; în 120% din cazuri adjectivarea este o Hiroshima, dar aici chiar e perfect ales.]

  2. vicuslusorum zice:

    Merci. Nu, prefer sa scriu recenzii plictisitoare. Am constiinta impacata ca incerc sa fiu cinstit.

  3. nraducanu zice:

    Urmaresc cu regularitate textele pe care Dan Neumann (vicuslusorum) le publica pe blogul sau si, aproape in totalitate, sunt de acord cu argumentia lor. Si de aceasta data am fost impresionat de ascutimea criticii cu care dansul combate cu admirabil curaj balonul de aer cald pe care Gabriel Liiceanu si l-a faurit pe diverse cai si care inca mai pluteste pe firmamentul intelectualitatii romanesti. Articolul “Manual de oportunism” m-a indemnat sa caut in biblioteca colectia revistei “Societate & Cultura” unde, in nr. 6 din 1995, regretatul profesor de filozofie Radu Florian a publicat articolul “G. Liicenu si impostura etica”, din care voi relua mai jos cateva pasagii ce mi se par de actualitate:

    “Ne-am obisnuit in acesti sase ani ai democratiei incipiente, cu noul rol pe care si-l asuma unii din intelectuali ce se considera de “elita”: cel al liderului de opinie etica. Desigur nu lipsita si de pretentia, chiar daca adesea disimulata, de a ajunge si lider politic. Argumentul, implicit sau explicit, invocat de aceste personaje este unul iluzoriu, acela ca ar intruchipa ei – si nimai ei – puritatea etica, rectitudinea morala in anii cranceni ai dictaturii. Printre acestia se distinge, prin agresivitate si duritate, G. Liiceanu, care a crezut ca poate prelua inca din anul 1990 rolul de acuzator al “impuritatii” altora, indeosebi a exponentilor gandirii marxiste. A inceput cu descalificarea imensei majoritati a celor vizati, numindu-I lichele, incercand – si din pacate – reusind sa-I infricosesze pe cei mai multi, cum ca doar el a fost intotdeauna antimarxist si are ca atare dreptul moral s-o faca. Dar niciodata n-a explicat usurinta cu care au fost publicate lucrarile lui in anii ’80, despre care a stiut toata lumea.“
    […]
    “Discutia este de fapt inutila, deoarece nu avem in fata noastra un interlocutor de dialog, ci unul care are dreptul sa emita sentinte fara nici un argument, sa respinga din principiu orice idee, opera si curent pe care le antipatizeaza, chiar daca nu le cunoaste, si sa glorifice in acelasi mod partizan orice idee sau curent pe care le simpatizeaza. Fireste este vorba despre o optiune personala, dar trebuie sa se stie ca ea n-are nimic comun cu cea mai elementara etica a gandirii filozofice. . De altfel intreaga atitudine a lui G. L. arata ca nici n-a auzit de aceasta componenta a spiritului filozofic, a eticii. Fanatismul ii impregneaza toate reactiile, ii marcheaza pana si fizionomia. Un adevarat Savonarola!”
    […]
    “Tacerea constanta, abtinerea de la orice aluzie critica, nu-I da lui G. L. nici o legitimitate de a face pe judecatorul etic. Un Savonarola care crede ca i-a venit vremea in anii ’90, n-are statura morala de a judeca pe altii. El nu este decat un impostor moral. Cu atat mai mult cu cat crede despre sine ca este deasupra oricarei analize etice. In anii dictaturii au existat din plin numeroase lichele, dar nu el este indreptatit sa-i infiereze. Sunt si astazi din pacate prea multe lichele, chiar si printre aceia care se considera „alesii spiritului”. Nu dispar si nu vor dispare in cativa ani!”

    Au trecut 20 de ani de la scrierea de prof. Florian a acestor randuri, iar Liiceanu – daca nu a devenit om politic propriu zis – a militat constant pe meterezele celor mai de dreapta optiuni politice. De la conducerea unei influente edituri, prin articole de presa sau prin emisiuni la televizor, el nu a incetat sa influenteze modelarea opiniei publice in sensul simpatiilor si intereselor proprii. Profilul pe care a dorit in aceste doua decenii sa si-l faureasca, de personalitate a rezistentei anticomuniste, nu a putut fi sustinut prin nici o actiune reala si a fost ironizat de scriitoarea Herta Müller cu ocazia vizitei de acum cativa ani la Bucuresti. Mai recent, elogiile si multumirile pe care, cu ocazia decorarii sale, Liiceanu le-a prezentat fostului presedinte Tr. Basescu, in numele – pretins – al intelectualitatii, au dovedit inca odata cat de justa era caracterizarea adusa lui de prof. Radu Florian cu doua decenii in urma. Este reconfortant vazand ca un reprezentant al tinerei generatii, cum este dl. Dan Neumann, reuseste sa intrevada, cu luciditate, calitatea reala a celui care, in ultimul sfert de secol, a incercat sa se impuna drept una din figurile dominante ale culturii romanesti.

    • vicuslusorum zice:

      Articolul meu e despre ce vrea sa zica „intelectual public” in Romania. G.L. este asa ceva, din perspectiva unui om de afaceri de succes. Nu il considera insusi E. Cioran drept businessman si abia apoi, pierdut in departari, filozof? Dar nu cred ca G.L. s-ar simti flatat sa afle ca punga cu galbeni si tiparnita de carti il fac mai important decat scrierile sale siropoase. Desigur, s-ar enerva. Prea multa laude pentru atat de putin!

  4. Raskolnikov zice:

    Intr-un articol despre Radu Vancu, whoever he is, lumea se inflameaza in comentarii despre G.L. Nu vreau sa ii iau apararea, totusi, ca sa il citez pe soirs de acum 6 zile (intre timp iar a disparut blogul): ” Câteva lucruri m-au frapat. Mai întâi, cât de cumsecade sunt aceşti oameni. În ciuda tuturor calomniilor, mi-au părut oneşti, binevoitori, ezitanţi, măcinaţi, torturaţi, frapant de cumsecade. Apoi a fost irelevanţa lor. Mi-au apărut dureros de irelevanţi şi anacronici. ”
    Totusi, cum va explicati aerul cumsecade al acestor G.L, A.P., etc? Si eu il vad adeseori, oamenii astia chiar se iau in serios, isi iau in serios rolurile de moralisti ai acestei lumi, ei chiar spera ca vor indrepta lumea cu o povata buna, il faut seulement trouver le mot juste….

    • vicuslusorum zice:

      Dupa cum am amintit in cuprinsul textului: ei au reusit sa ajunga intelectuali publici pentru ca acea comunitate academica, ce trebuia sa-i selecteze in mod normal, nu a existat si nici nu exista in Romania. Datoria lor este sa insiste in continuare daca schema le-a mers in 1983, 1990, 1997, 2006 etc.

  5. Bobo Vieri zice:

    Iertati-ma, dar nu-nteleg de ce vorbiti de lirica lui Radu Vancu, avand in vedere ca poezia nu mai este lirica de zeci de ani.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s