Capitalul, vol. III: Capitalul financiar

La originile sale, activitatea centrală a capitalului purtător de dobândă, deci a unui excedent peste suma împrumutată, perceput la Marx ca urmare a unor drepturi legale de proprietate, se acomodează bine cu moduri de producție revolute. Cămătaria era o practică cunoscută și detestată, dar aceasta mai ales în orașe și târguri unde circulația banilor în activități de vânzare și cumpărare era frecventă, atât în antichitatea sclavagistă, cât și în feudalismul european.

Camăta, ca și comerțul, exploatează un mod de producție dat, dar nu-l creează, ci se află față de el într-o relație exterioară. Camăta caută direct să-l mențină, pentru a-l putea exploata mereu, ea este conservatoare și-l aduce doar într-o stare mai jalnică. (Capitalul, vol. III, partea a II-a, p. 583, ESLP, București, 1955)

În zilele noastre casele de amanet sau cămătarii interlopi aduc aminte de funcția vechii cămătării, aceasta deservind nevoile de consum ale unor categorii sociale sărăce, cu venituri instabile și mărunte și care nu au acces la un credit de consum.

Capitalul financiar, deși prima facie tot un soi de cămătar, este cu toate acestea un derivat al modului de producție capitalist și, spre deosebire de modurile anterioare unde cămătaria funcționa ca un mijloc de a distruge, transfera, concentra averi între bogați si de a expropria o parte a țărănimii libere (obligată astfel să se vândă ca sclavi în Imperiul Roman sau să devină servi în Evul Mediu), deci de a „distruge și dizolva formele de proprietate” (Capitalul, vol. III, partea a II-a, pp. 571, ESLP, București, 1955), bancherul este instrumentul prin care activitatea industrială consumă un credit în vederea creării unei valori mai mari decât cea investită.

El împrumută în primul rând pentru activitățile productive, care au scop realizarea profitului, ale unui capitalist oarecare. Tot capitalul financiar se află în spatele egalizării profiturilor în cele mai multe industrii și a centralizării avuției sociale disponibilă investitorilor. Pentru Marx, capitalul purtător de dobândă lasă impresia că banii au capacitatea interioară de a se înmulți pe sine pentru ca apoi să se întoarcă cu un excedent, numit dobândă, profitul împrumutătorului. Ideea că debitorul plătește un preț pentru împrumutul său derivă din calitatea intrinsecă creditorului de proprietar al unui capital inactiv, iar pretenția la o remunerație suplimentară a celui care își închiriază banii este ceva irațional, în sensul în care nici o explicație economică rațională nu poate contrabalansa puterea legală, expresie a unei alte puteri politice iraționale, a proprietarului. Cel care împrumută (creditorul) se trezește atunci când banii îi sunt returnați în posesia unei sume mai mari fără ca prin această acțiune să fi realizat o câtime de muncă productivă.

Cel care dă banii cu împrumut îi cheltuiește în calitate de capital; suma de valoare pe care o dă altuia este capital și de aceea se reîntoarce la el. Dar simpla reîntoarcere la dânsul n-ar însemna încă o reîntoarcere a sumei de valoare împrumutate drept capital, ci simplă restituire a unei sume de valoare împrumutate. Pentru a se reîntoarce ca un capital, suma avansată trebuie nu numai să se conserve în timpul mișcării, ci totodată să se și valorifice, să-și sporească mărimea valorii, deci să se întoarcă cu o plusvaloare, ca B + ΔB, și acest ΔB este aici dobânda sau acea parte din profitul mediu care nu rămâne în mâinile capitalistului în funcțiune, ci revine capitalistului posesor de bani.” (Capitalul, vol. III, partea I, p. 343, EPLP, 1953).

Altfel exprimat, capitalul financiar își însușește o parte din profitul realizat de antreprenor pentru a exista. Firește că orice dobândă este percepută ca un profit pentru bancheri și că prea puțin contează pentru aceștia dacă profitul provine din buzunarele unui ins care ia un credit de consum pentru a-și reface apartamentul în care stă și își plătește la timp ratele sau de la un fabricant de înghețată care are câteva sute de angajați, mașinării și materie primă în producție. Cu toate acestea, în timp ce individul oarecare de mai sus consumă neproductiv capitalul împrumutat, capitalistul oarecare cu fabrică sporește, dacă dorește să își continue netulburată existența, cu fiecare ciclu de producție, cu fiecare comandă nouă, propriul său profit prin încasarea plusvalorii din marfa vândută. Capitalul purtător de dobândă trăiește deci din perceperea unei dobânzi ce taie din profitul întreg al întreprinzătorului, la fel cum fac, de altfel, statul și comercianții. Beneficiul întreprinzătorului real plătește rând pe rând taxe și impozite, dobânzile bancherilor, profitul comerciantului, salariile muncitorilor.

La întrebarea cum se decide rata dobânzii la credite, fie ea fixă sau variabilă, Marx spune următoarele:

Deoarece dobânda nu este decât o parte a profitului, și anume aceea pe care capitalistul industrial trebuie, după ipoteza noastră de până acum, s-o plătească posesorului de bani, profitul însuși apare ca limita maximă a dobânzii atunci când partea ce revine capitalistului în funcțiune ar fi = 0. Abstracție făcând de unele cazuri, când dobânda poate fi realmente mai mare decât profitul și prin urmare nu mai poate fi plătită din profit, s-ar putea eventual considera ca limită maximă a dobânzii întregul profit minus acea parte a lui pe care o vom dezvolta mai jos și care constă din salariul pentru supraveghere (wages of superintendence). Limita minimă a dobânzii nu poate fi deloc determinată. Ea poate să coboare oricât de jos. Totuși de fiecare dată intervin împrejurări care acționează în sens contrar și o ridică peste această limită minimă relativă.” (Ibid., p. 350)

Când am amintit deja misiunea capitalului financiar de a aduna în mâinile sale tot capitalul neîntrebuințat al unei societăți și de a-l da cu împrumut celor care care au nevoie de acesta am avut în vedere acest pasaj:

Pe piața bănească stau față în față numai cei ce dau cu împrumut și cei ce iau cu împrumut. Marfa nu are acolo decât una și aceeași formă, banii. Toate înfățișările speciale ale capitalului care rezultă din investirea lui în diferite sfere de producție și circulație dispar aici. El nu există aici decât sub aspectul nediferențiat, egal cu sine însuși, al valorii independente, sub aspectul banilor. Concurența dintre diferitele sfere încetează aici; toate deavalma sunt aici pentru a lua bani cu împrumut, iar capitalul stă în fața tuturor sub o formă în care îi este indiferent în ce fel va fi întrebuințat. Capitalul industrial se manifestă ca un capital comun în sine întregii clase numai în mișcarea și concurența dintre diferite sfere, pe când aici el se prezinta realmente, în toată mărimea lui, în cadrul cererii și ofertei de capital ca un capital comun întregii clase. Pe de altă parte, pe piața bănească, capitalul bănesc posedă de fapt înfățișarea sub care, ca element comun, indiferent față de întrebuințarea lui specială, se repartizează între diferite sfere, între capitaliști, după necesitățile de producție ale fiecărei sfere deosebite. La aceasta se adaugă faptul că, odată cu dezvoltarea marii industrii, capitalul bănesc este reprezentat tot mai mult, în măsura în care apare pe piață, nu de capitaliști izolați, posesori ai cutărei sau cutărei fracțiuni din capitalul aflat pe piață, ci apare ca o massă de capital concentrată și organizată, care, spre deosebire de producția reală, se află sub controlul bancherilor, reprezentând capitalul social. Așa că, întrucât este vorba de forma cererii, capitalului care poate fi împrumutat i se opune o întreagă clasă; după cum în ce privește oferta el însuși se afirmă en masse ca un capital ce se dă cu împrumut. (Ibid., p. 360)

Sau mai clar chiar:

Luarea și darea cu împrumut a banilor devine afacerea lor specială. Ei intervin ca mijlocitori între adevărații împrumutători și cei care iau cu împrumut capital bănesc. Vorbind în general, afacerea bancherilor, privită din acest punct de vedere, constă în concentrarea în mâinile lor, în masse mari, a capitalului bănesc care poate fi împrumutat, astfel că în locul împrumutătorilor izolați, în fața capitaliștilor industriali și comerciali, apar bancherii ca reprezentanți ai tuturor celor care dau bani cu împrumut. Ei devin administratorii generali ai capitalului bănesc. Pe de altă parte ei concentreaza și reprezintă în fața tuturor împrumutătorilor pe cei împrumutați prin faptul că iau cu împrumut pentru toată lumea comercială. O bancă reprezintă, pe de o parte, centralizarea capitalului bănesc al celor care dau cu împrumut, iar pe de altă parte, centralizarea celor care iau cu împrumut. Profitul ei constă în genere în faptul că ia cu împrumut cu o dobândă mai mică decât aceea la care dă cu împrumut. (Ibid., p. 390)

Marx continuă să analizeze raporturile dintre capitalul bănesc și cel industrial, definit ca productiv, care se găsesc într-o opoziție structurală. Capitalul financiar care extrage profitul din dobânzi este „capital ca proprietate” și se afla în contradicție cu acel capital „ca funcție”. Pentru bancheri, plusvaloarea, deci sursa primă a dobânzii, este întotdeauna intermediată de beneficiul total al antreprenorului. Pentru acesta din urmă dobânda pe care trebuie să o plătească este chintesența băncii. A înțelege istoria, funcția și evoluția băncii ca instituție e tot una cu a avea acces la codul genetic al capitalului purtător de dobândă.

Marx va avansa în analiza creditului și a ceea ce el numește capital fictiv, o altă denumire pentru o sumă de bani care exprimă o valoare materială inexistentă la momentul obținerii împrumutului. El le numește „pretenții acumulate, titluri juridice asupra producției viitoare” (p. 454). Creditul indică în lumea bancherilor o sumă de bani și niciodată expresia materială a acestora. Capitalul financiar nu poate prelua funcțiile celui productiv fără a-și nega misiunea. Orice recuperare de creanțe intră în bancă nu sub formă de capital-marfă, cu care bancherii habar nu au ce să facă, ci de lichidități.

În linii generale banii funcționează aici numai ca mijloc de plată, ceea ce înseamnă că marfa se vinde nu contra bani, ci contra unei promisiuni scrise de plată la un anumit termen. Aceste promisiuni de plată le putem îngloba pe toate, pentru simplificare, în categoria generală a polițelor. Până la scadență și termenul lor de plată, aceste polițe circulă la rândul lor ca mijloc de plată și constituie bani de comerț propriu ziși. În măsura în care se compensează în cele din urmă prin echilibrul dintre credit și debit, ele funcționează în mod absolut ca bani, deoarece nu are loc nici o transformare ulterioară în bani. După cum aceste avansuri reciproce între producători și comercianți constituie baza propriu-zisă a creditului, tot așa și instrumentul lor de circulație, polița, constituie baza banilor de credit propriu-ziși, a bancnotelor etc. Acestea nu se bazează pe circulația banilor, fie ei bani metalici, fie bani de hârtie emiși de către stat, ci pe circulația polițelor. (Ibid., 389)

Cum se prezintă capitalul unei bănci în timpul lui Marx, dar nu numai?

Capitalul bancar constă 1. din bani numerar, în aur sau în bancnote, 2. din hârtii de valoare. Pe acestea din urmă le putem împărți la rândul lor în: efecte de comerț, polițe, care sunt flotante, din când în când ajung la scadență și a căror scontare constitute activitatea propriu-zisă a bancherului; și hârtii de valoare publice, cum sunt rentele de stat, bonurile de tezaur, acțiunile de tot felul, într-un cuvânt efecte purtătoare de dobândă, care însă se deosebesc în mod esențial de polițe. Aici pot fi socotite și ipotecile. Capitalul compus din toate aceste componente materiale se împarte la rândul lui în capital de investiție ale bancherului însuși și în depunerile care formează banking capital-ul său sau capitalul luat de dânsul ca împrumut. (Capitalul, vol. II, partea a II-a, pp. 449-450).

O secțiune apreciabilă din tratarea capitalului purtător de dobândă se ocupă de cazuri reale de crize financiare și dispute între guvernatori ai Bancii Angliei și diverși bancheri în care Marx le scoate în evidență greșelile de interpretare economică sau cinismul egoist cu care vedeau societatea. Nu este în interesul meu de a mă concentra pe aceste fragmente astăzi istorice, după cum nici criticile la adresa concepților unor economiști astăzi prăfuiți precum Tooke și Fullarton nu mă privește.

Pentru Marx, o criză economică este un fenomen normal care se repetă din când în când, o dată pe deceniu, ca urmare a nerealizării pe piața a unor valori de întrebuințare, a unor capitaluri-marfă. Consumatorii au întotdeauna mai puțin venit disponibil de cumpărare decât capacitatea de producție, deci de vânzare, a capitaliștilor. Când un capital-marfă nu este vândut, deci nu este realizat în procesul de circulație, atunci acesta figurează ca o pierdere în bani. Dacă acest capital-marfă creat ca o valoare de schimb este urmarea unui credit ce nu poate fi rambursat, banca devine proprietarul său de drept după ce capitalistul dă faliment. Dacă falimentarea capătă amploarea unui fenomen de masă, atunci avem de-a face cu o recesiune în toată regula. Băncile se trezesc în posesia unui capital cu care nu au ce face, pentru care nu există cerere, deci care nu este pe moment valoare de întrebuințare. Valoarea sa monetară se prăbușește, în speranța că o oferta ieftină va acoperi măcar o parte din pierderi. Creditele acordate anterior, deci bani promiși cu dobândă care nu se întorc niciodată la bancă, vor declanșa falimentul băncii respective. Cererea de noi credite pentru investiții este pe atât de scăzută pe cât de presate sunt băncile lipsite de noi lichidăți. Afaceri adiancente producției se închid. Șomajul explodează. Simultan, o groază de deponenți își retrag micile sau marile economii din bănci, care, cum au deja mai mulți bani împrumutați ce nu vor fi returnați niciodată și rezerve valutare mici, va declanșa o nouă hemoragie bancară.

Din cele spuse reiese că în vremuri de criză și în genere de stagnare a afacerilor, capitalul-marfă pierde în mare măsură calitatea lui de a reprezenta capital bănesc potențial. Același lucru e valabil și pentru capitalul fictiv, pentru hârtiile purtătoare de dobândă, în măsura în care acestea circulă și ele în calitate de capitaluri bănești la bursă. O dată cu urcarea nivelului dobânzii prețul lor scade. El mai scade și din pricina lipsei generale de credit, care silește pe posesorii lor să le arunce pe piață în cantități masive, pentru a-și procura bani. În sfârșit scade și prețul acțiunilor, parte în urma scăderii veniturilor la care ele au dreptul, parte în urma caracterului deseori speculativ al întreprinderilor reprezentate de el. Acest capital bănesc fictiv se micșorează enorm în timpul crizelor si o dată cu el se micșorează posibilitatea pe care o aveau posesorii lor de a-și procura pe piață bani pe baza lui. Micșorarea denumirilor bănești ale acestor hârtii de valoare pe buletinul cursurilor nu atinge cu nimic capitalul real reprezentat de ele, în schimb însă atinge foarte mult capacitatea de plată a posesorilor lui. (Ibid., p. 476)

În fond, valoarea de schimb, deci banii, este motorul capitalismului spre deosebire de orice alt mod de producție cunoscut.

În perioadele de jenă, când creditul se îngustează sau chiar încetează cu desăvârșire, banii se opun dintr-o dată în mod absolut mărfurilor ca singurul mijloc de plată și ca singura existență reală a valorii. De aici devalorizarea generală a mărfurilor, greutatea, ba chiar imposibilitatea de a le transforma în bani, adică în propria lor formă fantastică. În al doilea rând însă, banii de credit nu sunt ei înșiși bani decât în măsura în care reprezintă în mod absolut pentru suma valorii lor nominale banii reali. (Ibid., p. 497)

Considerațiile despre circulația monetară vor fi ocolite aici pentru că Marx va construi această parte ca un șir de clarificari a unor erori curente în epoca sa. Vom proceda identic și din aceleași motive pentru metalul prețios, aur sau argint, și cursul schimbului.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. III de Karl Marx și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s