Capitalul, vol. III: Renta funciar

Cu toate că Marx pretinde că nu se ocupă de formele istorice ale rentei, finalul secțiunii despre renta funciară reia etapele istorice cunoscute în care a fost reprezentată economic renta. Pentru a putea înțelege renta modernă într-un fel convenabil, cea din modul de producție capitalist, credem că o scurtă trecere în revistă a întrupărilor sale precapitaliste se cuvine. Avem întâi ce se cheamă renta în muncă, manifestara a iobăgiei în feudalismul european și sursa economică a resurselor disponibile elitelor,

„când producătorul direct lucrează o parte din săptămână, pe pământul care-i aparține de fapt, cu ajutorul unor unelte de muncă (plug, vite etc.) care-i aparține de fapt sau de drept, în celelalte zile lucrând gratuit pe moșia proprietarului funciar, pentru proprietarul funciar” (Capitalul, vol. III, partea a II-a, București, 1955, p. 743)

Tot ce lucrează gratuit, ca urmare a dominației și supunerii (politice, militare, legale), țăranul, peste nevoile sale de consum în vederea reproducerii sale ca forță de muncă viabilă, se cheamă plusvaloare și-n feudalism. Aici nu se poate vorbi de profit fiindcă o bună parte din producția excedentară a țărănimii intră în consumul direct, sau în materiile prime ce se înlocuiesc pentru o nouă recoltă, ale proprietarului feudal și foarțe puțin se metamorfozează în bani. Exploatarea e la vedere și ia aspectul unei codificări în dreptul medieval care se cheamă rentă funciară în forma sa primitivă. Dacă țăranii nu ar deține nici un petic de pamant din care să se autosusțină alimentar și nevoia supraviețuirii ar cădea în sarcina exclusivă a nobilului feudal atunci ne-am confrunta cu un stăpân de o parte și sclavii săi de cealaltă în forma cea mai puțin travestită de despotism.

Renta în muncă corespunde unui stadiu cu o productivitate scăzută a muncii, dar, presupunînd că timp de câteva generații de relativă pace pe un teritoriu întins populat, nobilimea de sânge începe să observe cum o parte din ce în ce mai mare a plusprodusului, a plusvalorii, a surplusului peste nevoile de consum imediate poate fi vândută la piață, iar banii căpătați pot cumpăra la rândul lor alte pământuri și șerbi, mercenari și arme, aristocrația va cere și o rentă în produse (renta în munca va continuă să existe o vreme alături de renta în produse, până ce prima va deveni din ce in ce mai sporadică). Nobilimea (sau statul nobililor în cazul despotismelor asiatice, unde fragmentarea în proprietăți private uriașe ale unor viconți, conți, marchizi și baroni pe model european a fost înăbușită de un aparat de stat ultracentralizator ca în Imperiul Celest) va da astfel o anumită libertate internă populației sătești. Dacă produsele cerute vor reprezenta o cantitate separată de cea a cerințele minime necesare de subzistență, țărănimea va găsi acest schimb ca fiind unul suportabil. În ipoteza că gradul de suportabilitate al acestor dări către stăpânul feudal este unul ridicat, servul mai destoinic și cu un pământ mai fertil va putea chiar acumula o oarecare avere și se vor crea astfel ierarhii intermediare în clasa țăranească. Pe fondul furnizării de produse agricole îndestulătoare către orașe, de regulă centre militar-administrative ale aristocrației locului, orașele vor dobândi, pe lângă târgul populat de tagma negustorilor și a cămătarilor, o clasă productivă suplimentară, cea a meșteșugarilor, care va realiza produse superioare celor din industria domestică, naturală a satului.

Cum schimbul între oraș și sat se va intensifica, chiar dacă agricultura va rămâne predominantă, proprietarul feudal va începe să perceapă renta, deci plusvaloarea țărănimii, direct în bani. Renta în bani este stadiul cel mai avansat precapitalist al producției. Acest lucru va declanșa două mișcări contrare: țărănimea mai prosperă va deveni liberă din clipa în care, după plata birurilor către nobil, va putea să-și reinvestească plusvaloarea rămasă în cumpărarea pământului pe care lucrează (în Anglia cf. yeomanry). Însă cea mai mare parte a țărănimii nu va ajunge la un grad de acumulare de capital încât să rupă constrângerile feudale devenind ea însăși proprietară. Mulți nu vor fi în stare nici să-și plătească dările în bani autorității feudale. Atunci vor apela la împrumuturile puse la dispoziție de cămătari, care îi vor expropria pe acești țărani pauperi și vor deveni proprietari de pământ în schimb. Țăranii liberi, fiind legați ca întreaga lor clasă de un contract în bani cu moșierul feudal, cămătarul, care din poziția de mic proprietar roade la temelia marilor averi funciare, trebuie amendați cumva de stăpânii societății. Aceștia, observînd libertatea și puterea de a cumpăra aproape orice pe care o conferă bani, vor începe să își arendeze pământurile, ogoarele, pășunile, pădurile etc. pe care înainte le lăsau în paragină sau nu se atingeau de ele. Arendașii, de regulă cei mai bogați dintre țărani, vor investi în noile pământuri propriul lor capital (materii prime, animale etc.) și îi vor munci pe țăranii săraci în schimbul unui produs ce se va vinde cu profit la piață. O parte din acești țărani pauperi nu vor avea nici gospodăria lor (pierdută odată cu puterea de a mai plăti renta in bani), nici nu vor fi necesari muncilor agricole și vor lua drumul spre oraș (unde vor vânați la modul propriu pentru tâlhării, omucideri și cerșetorie), vagabondînd între timp și așteptînd ca forța lor de muncă să fie cerută de cineva, de pildă noile manufacturi industriale. Arendașii vor continua să plătească acum o rentă în bani aristocratului și nu țăranii propriu-ziși, care rentă poate fi considerată drept o parte scăzută din profitul său sub forma unei chirii sau a unei dobânzi la pământul dat în arendă.

Și totuși, pentru Marx, lucrurile nu pot fi așa: renta funciară nu se reduce la o sumă scăzută din profitul arendașului, altfel spus la o parte din plusvaloarea, din supramunca țăranilor agricultori. Aceasta se întâmplă în fazele incipiente ale rentei în bani, când relațiile capitaliste sunt marginale și rudimentare. Să nu uitam că în același timp în care mediul rural produce materii prime și mâncare pe care le vinde contra unei sume de bani cu profit orașului, mediul urban de cealaltă parte vinde înapoi produse manufacturate cu profit satului. Or, conform teoriei plusvalorii, supramunca conținută în toate mărfurile agricole trebuie să se schimbe în circulație cu o supramuncă egală din toate produsele finisate ale centrelor urbane. Plusvaloarea generală a unora e acoperită de plusvaloarea generală a altora (ceea ce nu se întâmplă adesea la produsele individuale).

Astfel, întreaga plusvaloare socială conținută în mărfuri reușește, odată cu apariția a nenumărate mijloace de producție care se concurează reciproc pentru o plusvaloare mai ridicată și odată cu suprasaturarea unei sfere de producție de mărfuri provenite de la acești capitaliști, să se egalizeze. Cum observam acest lucru? Dacă un producător de grâne merge la piață și vede prețul mediu al unei mărfi, care este rezultatul a milioane de produse deversate în piață de sute de mii de producători individuali dintr-o țară sau chiar din întreaga lume, izolați în procesul de producție unul de celălalt, el își poate calcula prețul său de cost pe marfă. Dacă acesta este sub prețul mediu cerut, el va realiza un superprofit. Dacă este în schimb peste, atunci el va vinde cu pierdere.

Să presupunem că aceste produse agricole provin de la un arendaș care plătește renta funciară. Marx spune că arendașul vinde la prețul de producție mediu de pe piață: dacă prețul său de cost pe marfă e mai mic decât acest preț mediu, el va realiza un superprofit. Dacă prețul de cost pe marfă e egal cu acest preț de producție mediu, atunci el va încasa profitul mediu de pe piață. În ambele cazuri va plăti renta funciară, dar nu din pricina unei mai mari productivități a capitalului variabil și constant (ea poate fi în scădere, constantă sau în creștere, renta rămâne), ci a acelei părți care intră în producție și nu este calculată sub formă de capital constant. Ce vrea să zică asta?

Ce este această rentă funciară capitalistă, care a dominat producția agricolă europeană, rusească și sud-americană până la finele secolului al XIX-lea și care astăzi a dispărut?

Premisa modului de producție capitalist este deci următoarea: adevărații agricultori sunt muncitori salariați, care sunt folosiți de un capitalist, arendașul, care se ocupă cu agricultura numai ca domeniu deosebit de exploatare pentru capital, ca investiție a capitalului său într-o sferă de producție deosebită. Acest capitalist-arendaș plătește proprietarului funciar, adică proprietarului pământului exploatat de către dansul, la anumite termene, de exemplu anual, o sumă de bani stabilită prin contract (la fel cum cel care ia capital bănesc plătește o anumită dobândă) pentru permisiunea de a-și întrebuința capitalul în acest domeniu deosebit de producție. Această sumă de bani se numește rentă funciară, indiferent dacă se plătește pentru terenuri arabile, terenuri de construcție, mine, locuri de pescuit, păduri etc. Ea se plătește pentru toată durata contractului prin care proprietarul funciar a dat cu împrumut, a închiriat pământul arendașului. Renta funciară este deci aci forma sub care se realizează, se valorifică economic proprietatea funciară.” (Ibid., p. 591)

Renta se extrage din plusvaloare, asemeni profitului. Deosebirea este următoarea: în agricultură (dar și în anumite industrii care se folosesc de anumite calități speciale ale unui loc) pământurile nu au la prima vedere o fertilitate, o plasare în spațiu egal productivă, deci la fel de profitabilă. Arendașul vinde cu un capital pe care-l consumă în producția agricolă, dar nu toate pământurile moșierului sunt la fel de productive. Dacă arendașul capitalist ar fi proprietar, acesta ar vinde produsele sale rezultate de pe terenuri cu fertilitatea naturală diferită (nu artificială, ceea ce ar implica un cost care intră în capitalul constant și trebuie recuperat prin vânzarea produsului) cu un superprofit. Acesta ar obliga în timp competiția să investească un capital constant suplimentar pentru a crește calitatea parcelelor lor de pământ până la cea medie necesară pentru a echivala superprofitul arendașului capitalist, cel cu pământ mai bun în mod natural (deci pe gratis). Prin urmare, superprofiturile acestuia din urmă ar dispărea, iar rata profitului mediu, deci prețul mediu de producție de pe piață la un moment dat, ar crește până la limita anterioară. Concurența acerbă egalizează deci timpul socialmente necesar, prețurile de cost și, implicit, plusvaloarea și profitul dintr-o sferă anume de producție (profitul ar fi oporțional cu compoziția organică a capitalului aruncat în producție). Deci, renta funciară, expresie a titlului de proprietate, confiscă pentru sine din profitul arendașului capitalist, care își riscă un capital inițial și care își exploatează muncitorii agricoli contra unui salariu, este acel superprofit, care nu mai intra în procesul de egalizare în circulație al profiturilor realizate în producție, ce rezultă din fertilitatea naturală superioară a unor loturi de pământ sau mine față de altele. Nobilul leneș și parazit, mai ales est-european, al secolului al XIX-lea care trăia din rente agricole nu trebuia să muncească cu nimic și să obțină însă o sumă de bani provenită din muncă, capital, dar mai ales, dintr-o calitate superioară solului obișnuit a propriului său pământ.

Posesiunea acestei forțe naturale constituie un monopol în mâinile posesorului ei, o condiție pentru o înaltă forță productivă a capitalului investit, care nu poate fi creată de însuși procesul de producție al capitalului; această forță naturală care poate fi astfel monopolizată este întotdeauna legată de pământ. O asemenea forță naturală nu aparține condițiilor generale ale sferei de producție în cauză și nici acelor condiții ale ei care pot fi create ca condiții generale. (Ibid., p. 616)

Sau ceea ce este același lucru în alte cuvinte:

Elementele naturale – care intră ca factori în producție fără să coste ceva, oricare ar putea fi rolul lor în producție – nu sunt cuprinse în ea ca părți componente ale capitalului, ci ca o forță naturală gratuită a capitalului, cu alte cuvinte ca o forță productivă naturală gratuită a muncii, care însă, ca orice forță productivă, pe baza modului de producție capitalist, apare ca o forță productivă a capitalului. (Ibidem, p. 704)

După cum mai apare și altfel exprimat, pentru a face cât se poate inteligibile proprietățile ce provin din natură ale rentei funciare:

Oriunde forțele naturii pot fi monopolizate și asigură industriașilor care le folosesc un profit suplimentar, fie o cădere de apă, fie o mină bogată, fie ape pline cu pești, fie un teren bine situat pentru construcții, persoana care, pe baza titlului ei asupra unei părți din globul pământesc, este recunoscută ca proprietar al acestor obiecte naturale acaparează de la capitalul în funcțiune acest profit suplimentar sub formă de rentă. (Ibid., p. 729)

Tipuri de rente

Dacă renta funciară constă din profitul real al capitalistului peste rata medie a profitului ca urmare a unui cost de producție în medie mai mic decât prețul de cost al pieții, renta depinde de productivitatea parcelelor de pământ date în cultivare. Aceasta se cheamă rentă diferențială. Marx presupune că cel mai puțin fertil pământ cultivat este acela care dă profitul mediu și nici o rentă. Acesta decide rentele agricole ale celorlalte calități de pământ. Marx introduce tabele cu situații diferite de productivitate ce rezultă din calitatea solului și care dau rentă diferențială.

Renta diferențială rezultă din deosebirea care există între fertilitatea naturală a diferitelor calități de pământuri (aici facem încă abstracție de poziția lor) în fiecare stadiu de dezvoltare a culturii, prin urmare din faptul că suprafața celor mai bune pământuri este limitată, precum și din faptul că trebuie investite capitaluri egale în pământuri de calitate inegală, care dau deci produse inegale pentru același capital. (Ibid., p. 627)

Cum crește în prima etapă renta diferențială?

Am văzut că renta medie per acru sau rata medie a rentei la capital poate să se urce odată cu extinderea culturii, prețurile rămânînd staționare și fertilitatea diferențială a terenurilor cultivate rămânînd aceeași. (Ibid., p. 636)

Marx va înainte cu un alt tip de rentă diferențială, a doua ca tip.

Până acum am considerat renta diferențiala numai ca rezultatul productivității diferite a unor investiții egale de capital pe suprafețe egale de pământ de fertilitate diferite, astfel că renta diferențială era determinată de diferența dintre produsul capitalului investit în pământul cel mai prost, care nu dă rentă, și cel al capitalului investit în pământ mai bun. (Ibid., p. 641)

Investițiile inegale de capital pe suprafețe egale de pământ de fertilitate diferite, investiții concomitente, sunt responsabile de al doilea tip de rentă diferențială a pământului agricol, care se bazează din punct de vedere istoric pe primul tip de rentă diferențială, când productivitatea muncii și investițiile de capital erau mai reduse. Apoi Marx va lua fiecare caz în parte în care renta diferențiala II variază: când prețurile de producție sunt constante, în scădere sau urcă. Fiecărui caz îi corespund trei variante diferite, cu excepția situației în care prețurile de producție se află în urcare, ceea ce va declanșa șase variante tabelare, sistemizate de Fr. Engels pentru că manuscrisul se întrerupe brusc. Nu vom intra în detalii pe acest subiect, pentru că explicația rentei diferențiale ne interesează mai mult decât fluctuațiile sale separate. Creșterea concurenței de produse cerealiere pe piața globală după 1870 va duce la disiparea rentei. Avansurile tehnologice din agricultură și profiturile sale explozive în secolul al XX-lea vor îngropa definitiv renta funciară.

Și acestei concurențe – a pământurilor virgine ale stepelor, ca și a țăranului rus sau indian strivit de povara dărilor – arendașul și țăranul din Europă nu-i puteau ține piept la vechile rente. O parte a pământurilor din Europa n-au mai putut să concureze niciodată în producția de grâne, rentele scăzură pretutindeni, și cazul nostru II, varianta 2 – pret în scădere și productivitate descrescândă a investițiilor suplimentare de capital – deveni regulă în Europa. De aici vaicărelile proprietarilor funciari, începînd din Scoția până în Italia și din sudul Franței până în Prusia orientală. Din fericire, încă nu toate pământurile de stepă au fost desțelenite; au mai rămas încă destule pentru a ruina nu numai întreaga mare proprietate funciară a Europei, dar pe deasupra și pe cea mică. (Ibid., p. 687)

Marx va vorbi și de o rentă pe care o poate da până și pământul cel mai puțin fertil, cel care asigură profitul mediu al pieței, cu condiția ca un alt pământ de o calitate mai joasă să intre în cultivare generală și să preia prețul de cost mediu al celui mai slab calitativ de mai înainte. Dar dacă toate parcelele de pământ aflate în cultivare reușesc să dea renta diferențială, atunci când până și pământul cel mai slab calitativ, cel care dă prețul de cost mediu și profitul mediu de pe piață, ofera o oarecare rentă (mai mică decât pământurile de calitate mai bună, desigur), se poate vorbi de o rentă absolută. Dar această ultimă situație e un accident și o întâmplare: înseamnă că proprietarul funciar care deține asemenea soluri mai fertile în medie decât pamanturile celor mai mulți moșieri și capitaliști agricoli are un monopol și își permite să scoată profitul mediu la pământurile sale plus o rentă uriașă. Pe măsură însă ce investițiile de capital cresc de la un ciclu de producție agricolă la altul și prețul de producție mediu, productivitatea la hectar a capitalului cresc, renta absolută scade și revine la una diferențială normală. Mai mult de atât, dacă în locul proprietarului funciar monopolist am avea un capitalist oarecare, superprofiturile sale ar declanșa o tendință de egalizare a acestora din partea concurenței, care va dori și va reuși să investească mai mult capital productiv, să perfecționeze tehnologiile și tehnicile agricole folosite pentru a recupera diferența de care doar natura în darnicia ei e răspunzătoare la renta absolută.

Nu în ultimul rând Marx discută despre iluzia de autoîndreptățire morală la rentă pe care o au unii proprietari de pământ. Să zicem că aceștia și-au cumpărat suprafața de pământ cu un 1 milion de euro incluzînd dobânda băncii. Ei vor considera că renta pe care o extrag din arendă este ca o recuperare de investiție inițială, cea concretizată în prețul pământului. Dar Marx spune că prețul pământului nu este tot una cu suma de capital pe care o investește arendașul în pământ pentru a-l face productiv. Prețul de un milion e dreptul la folosirea pământului, nu exploatarea lui ca atare. Capitalul său de un milion nu intră întâi în achiziția unui titlu de proprietate și apoi întreg în producția agricolă. E un nonsens. Banii merg doar spre cumpărarea titlului. Prețul terenului, rezultat al cererii și ofertei de proprietate funciară generică, este renta capitalizată, parte din renta estimată a fi obținută pentru o anume perioadă de timp. Aici Marx nu ne comunică mai mult de atât:

Faptul că numai titlul de proprietate al unui număr de persoane asupra globului pământesc le dă dreptul să-și însușească ca tribut o parte din supramunca societății, și să și-o însușească într-o măsură crescândă odată cu dezvoltarea producției, este camuflat de împrejurarea că renta capitalizată, adică tocmai acest tribut capitalizat, apare drept preț al pământului și că, în consecință, acesta poate fi vândut ca și oricare alt articol de comerț. (Ibid., p. 731)

Considerațiile finale despre renta funciară au în vedere proprietățile agricole mici în capitalism, rezultat al împroprietăririi țăranilor eliberați de constrângerile politico-economice feudale. Aici Marx nu vede nici o cale de ieșire: parcelele de dimensiuni modeste vor fi vândute unor capitaliști agricoli care le vor exploata la comun pe scară mare, singurul mod în care pe piața globală pot obține profitul mediu. Mica proprietate funciară nu permite munca profitabilă a celor care îl dețin, indiferent de cantitatea capitalului constant investit. Aceștia fie au alte meserii în afara agriculturii care le aduce un venit oarecare, fie dacă trăiesc din roadele pământului vor fi nevoiți să practice pe cale de consecință o economie de subzistență sau chiar să moară de foame. Dacă suprafața de pământ mică este ipotecată unei bănci sau unor cămătari, șansele ca proprietarul de drept să rămână în posesia sa dupa plata creditorilor săi sunt extrem de mici, ceea ce va duce la procesul istoric recunoscut: pământul alungă oamenii de pe el, preferînd la schimb mașinării și forță de muncă cumpărate și consumate profitabil de clasa capitaliștilor.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. III de Karl Marx și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s