Capitalul. Concluzii.

Cele câteve mii de pagini din Das Kapital au dat naștere la alte sute de mii de pagini de analize. Milioane de cuvinte au curs, multplicate de forța mâinii și a creierului, în urma a celor câteva sute de mii întipărite pe hârtie inițial de către Karl Marx. Capacitatea prin care o carte se înmulțește la cote tulburatoare în mii de altele cu subiect aparent similar provine din nevoia de activitate cerebrală a profesorilor și cadrelor academice de pretutindeni. Iar acea nevoie își are sursa într-o singură instanță: banii care plătesc conferințele internaționale, salariul, bursa, hainele, hrana etc. Aici nu e mai nici un miracol, nici un animal spirits care ies precum iepurii din jobenul magicianului de la circ, nici măcar egoismul și interesul personal. Banii nu sunt rezultatul nevoilor mele, oricât de mult mi-aș imagina contrariul, ci sunt forma pe care o îmbracă orice marfă și serviciu din economia globală de piață. Banii nu știu cine îi ține în buzunar, cine îi circulă ca forme de plată sau de încasare, cine îi ascunde în conturi în paradisuri fiscale, cine îi economisește într-o oală îngropată în pământ, cine îi imobilizează în bijuterii, tablouri sau lingouri, cine cumpără plăceri sau chinuri în schimbul lor. Fiecare deține o sumă oarecare de bani, dar banii nu dețin pe nimeni. Ei sunt legătura socială perfectă, abstractizarea totală a societății. Doar cel ce nu folosește bani nu aparține societății capitaliste, doar acela a ars podul dintre sine și ceilalți, rupând orice legătură nemijlocită cu societatea. Dar acela este mai mult o curiozitate biologică și mai puțin o ființă întreagă, o vietate socială.

De aceea, Karl Marx, care se ocupă exclusiv cu ce se află în spatele banului, nu este filozof în opera sa capitală. Nici o pagină din Das Kapital nu seamănă prin conținut, tematică și metodă cu ce întâlnim în Metafizica, Critica rațiunii pure sau Ființă și timp. De aceea, cu toate că o mulțime de lume mai mult sau mai puțin ignorantă, mai mult sau mai puțin cunoscătoare susține că Marx ar fi creat un sistem filosofic, filosofii recunosc în Karl Marx un caz epistemologic interesant și doar atât. Materialismul său pozitivist și critica pe care o oferă indirect tuturor reprezentărilor morale și metafizice ale oglindirii în conștiință a realității senzoriale sunt de studiat filozofic dacă le comparăm cu Hegel, Nietzsche sau Heidegger, dar niciodată în sine. Viziunea pe care o avea însă Marx asupra lumii seamănă cu cea a unui biolog modern care studiază un organism viu desfăcându-l în bucăți și stabilindu-i legile de funcționare. Nimic din ce nu găsește în mecanismele interne ale acestui organism finit nu-l pasioneză. Precum un chirurg în acțiune, nici o ipoteză în afara a ceea ce corpul pune la dispoziție din natura sa. Acest lucru nu i-a oprit pe o mulțime de istorici ai ideilor, filozofi, epistemologi și intelectuali de tribună vociferanți să extrapoleze pornind de la Marx în direcții străine de intențiile sale. Credem că mulțimea de filozofi antimarxiști au purtat o luptă lungă cu mulțimea filozofilor marxiști. Marx nu are aproape niciodată decât o legătură accidentală cu aceste tabere ideologice.

S-a mai spus că Marx ar fi articulat o teorie politică în toată regula. Ne îndoim de asta. Istoricul ideilor american Hal Draper a dedicat câteva mii de pagini infirmării tuturor celor care au răstălmacit această teorie politică „socialistă”, „comunistă”, totalitară, sovietică, cu consecința că într-un final doctrina politică marxist-engelsiană să se reducă la câteva vagi declarații de bune intenții și alte câteva amenințări la adresa claselor superioare. Adevărul este că putem identifica mai multe indicații desuete de strategie politică în articole, pamflete, manifeste și programe decât oriunde în Das Kapital.

Apoi s-a ridicat problema de a-i acorda lui Marx paternitatea sociologiei. Dacă a cita din Caietele albastre ale inspectorilor de muncă victorieni și din alte date statistice culese de oficialii Imperiului Britanic te face sociolog, de ce nu am proclama birocrația imperială britanică ca fiind, prin febrila și mereu expansiva colectare de date, primii sociologi veritabili, predecesorii institutele de statistică contemporane? Să nu uităm chestiunea claselor sociale și a opoziților dintre ele, care au fost într-adevăr observate și teoretizate de Marx. Dar chiar și aici, clasa socială o regăsim la toți economiștii secolului al XIX-lea formulată explicit, fără teamă sau o jenă apăsătoare de a fi confundat cu un politruc sovietic ca un veac după. Adam Smith e poate primul care face distincția economică corectă dintre clasa fabricanților, a proprietarilor funciari și a muncitorimii, dar cu certitudine clasa socială e un concept care decurge natural din mărturiile despre sine ale aristocrației franceze, ruse, britanice sau habsburgice etc. pe tot parcursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Nu e nevoie de Marx pentru ca un boier valah să știe la 1850 sau 1900 că aparține prin naștere unei clase distincte, superioară intelectual, legal și mai ales material „prostimii”, „norodului”, „plebei”, „gloatei”, „mulțimii” și celorlalte nume de ocară aruncate în spatele omului de rând.

Ce ne rămâne din acest talmeș-balmeș de categorii care se întretaie alarmant este economistul Marx. Printr-o confluență de opinii și înțelegeri tacite, Marx nu este decât un economist depășit, greșit sau heterodox. Heterodoxia sa îl menține încă viu în anumite medii marginale. Duncan Foley, John Roemer, pentru a nu îl menționa pe Andrew Kliman sunt printre cei mai respectabili economiști care au rezolvat teoretic și matematizat teoria economică marxistă. Pe lângă aceștia putem aduna câteva zeci de nume de politologi, istorici, din nou filozofi și istorici ai ideilor care pretind a fi fost inspirați oarecum de unele și altele din scrierile lui Marx.

Pentru a revedea încă o dată la ce se reduce Marx vom alege două mărfuri, una care se consumă în actul producerii ei (un serviciu) și alta care se consumă individual sau ca mijloc de producție după ce a fost deja produsă (un produs fizic). Marx își începe travaliul din Capitalul cu marfa ca atom al producției universale și uriașe de mărfuri care inundă piața (spațiul public și politic care se extinde necontenit împotriva spațiului privat al familiei, derivat antropologic al simplei reproducții sexuale) și care definește cel mai bine capitalismul. Să revenim exact din punctul în care am plecat.

Drept marfă să alegem un smartphone, un produs în care știința și tehnologia actuale se găsesc concentrate. Ne cade în sarcină să înțelegem părțile în care se descompune prețul acestui produs. Prețul este valoarea de schimb a mărfii. Să presupunem că acest preț este cel de echilibru dintre cerere (valoarea de întrebuințare obligatorie pentru ca un produs să existe în calitate de marfă) și ofertă și că este cel mediu stabilit în decursul unui interval de timp mai lung (câteva luni, un an). Această marfă conține în sine, ar spune Marx, o parte din capitalul constant folosit pentru a o produce. O parte corespunzătoare pe unitate de marfă din prețul de piață actualizat al mecanismelor (înlocuit în intregime la câteva cicluri de producție, în conformitate cu uzura morală sau fizică, plus costuri de întreținere) și al materiei prime (mereu de înlocuit) într-un ciclu de producție trece direct în smartphone. Aceasta este munca deja existentă, munca moartă, pe care capitalistul o cumpără în capitalul constant și o trece în întregime, fără rest în marfă (dacă nu o cumpără și o găsește ca materie primă pe pământurile sale, pusă la dispoziție de natură fără cost, atunci capitalul constant ce intră în producție va putea fi baza unui superprofit). Deci o parte din prețul smartphonului este compus din capital constant. Capitalul constant, cum ar fi fabrica, roboții, materia primă, chiar pământul de sub clădiri (dar el nu intră ca factor în producția de smartphonuri) este proprietatea capitalului. El o folosește ca mijloace de producție și o plătește din venitul său (care nu contează aici daca vine dintr-un credit sau este o parte dintr-un profit realizat anterior sau dintr-un fond de rezervă). Dacă mijloacele de producție constante au o funcție economică, proprietatea asupra lor este doar o chestiune ce ține de legislație și putere politică. Fără titlul de proprietate privată, capitalistul nu poate funcționa ca producător pe piața de mărfuri și servicii.

Capitalistul angajează salariați, cât mai mulți la număr, pe care îi introduce în procesul de producție. Ei muncesc alături de capitalul constant în crearea unor produse noi. Prețul muncii este salariul, care întotdeauna apare ca o parte din venitul antreprenorului. Munca vie, supranumită capital variabil, rămâne un cost pentru întreprinzător în timpul producției și după vânzarea produsului. Capitalistul nu este proprietarul muncitorilor, dar este cel care le supravegheză direct sau indirect (prin alți angajați, manageri) și le dicteaza obiectul și intensitatea muncii în timpul celor 8 ore legale pe zi în care capitalul variabil activează ca forță de muncă. Marx spune că din adunarea prețului capitalului constant și a celui variabil vom avea o sumă mai mică decât prețul produsului vândut și că aceasta se cheamă profit. Capitalistul știe că prețul mediu cu care se vinde un smartphone pe piață este, din fericire pentru dânsul, mai mare decât prețul de producție al smartphonului său și, prin urmare, diferența dintre costul său în prețul din fabrică al smartphonului și cel cu care îl vinde unui magazin de retail constă în câștigul său personal. Din punctul său îngust de vedere și, până la urmă, just, nici nu-l interesează de ce costă atâta. Marx neagă că acest surplus provine din specula (deși în cazul unor dezechilibre între cererea și oferta de mărfuri, speculația e singura care poate explica umflarea sau scăderea prețului mărfii) sau că, în mod obișnuit, fiecare capitalist (producător, comerciant, bancher) îl fură pe cumpărător (producător, comerciant, bancher, angajat, pensionar, personal de stat) prin umflarea generală a prețurilor. În acest ultim caz ar însemna că ceea ce proprietarul unei cariere de marmură umflă arbitrar la prețul marmurii va plăti la fel de umflat sub forma mașinii de lux sau a iahtului produse de capitalistul din industria auto sau navală. Angajații nu pot plăti prin cumpărarea de mărfuri de consum decât o contravaloare monetară egală cu capitalul variabil total investit de capitaliști în munca vie. Dacă toată lumea se trage pe sfoară în miliarde de acte de vânzare și cumpărare zilnice, atunci prețul umflat se va echivala și simpla ridicare artificială a prețului devine inutilă. E ca și cum ai plăți prețul de dinaintea oricărei virtuale înșelări generale reciproce. Drept urmare, Marx nu acceptă ca două mărimi de preț date sub forma de costuri de producție pot da în condiții normale un increment peste prețul lor de piață inițială în acest fel.

Trebuie deci să există un element în plus, neluat în seamă, în actul producției (și nu în circulație, unde furtul la preț poate explică cazuri separate de „profit” improvizat, dar nu în ansamblul societății, unde capitaliștii sunt la rândul lor consumatori) care pune la dispoziție acest excedent. Însă acesta nu este vizibil în prețul de cost al mărfii pentru un capitalist individual, ci în prețul mediu de vânzare al tuturor producătorilor de smartphonuri. Totuși, de unde provine prisosul de preț produs? Capitalul constant, după cum am explicat, nu poate decât transfera prețul său de piață în produsele pe care le crează ca parte a costului lor. Mașina muncește, dar nu mai mult decât prețul său. Orice muncă prestată peste acest preț livrează produse în care intră o parte din costurile de mentenanță ale capitalului costant fix (mașinăria), dar mecanismele de ultimă generație vor devansa ca productivitate acest capital constant suprafolosit, care va lucra de aceea în pagubă. Angajații muncesc, dar prețul muncii lor este un cost decis de cererea și oferta pieței de muncă. Ei nu sunt mașinării pe care le cumperi de la un capitalist care face profit când le vinde și care sunt casate după ce costul lor de producție a trecut în produs și alți oameni mai productivi tehnologic i-au înlocuit printr-o altă achiziție de capital pe cei reali. Salariul trebuie să acopere minim costurile de întreținere ale forței de muncă. Aceste costuri de reproducere biologică ale angajaților, care sunt decise de nivelul de dezvoltare materială a societății (altfel zis, nu e decis în perpetuitate drept suficient ca forța de muncă să fie numai hrănită corespunzător, să aibă un adăpost, să fie îmbrăcată și să i se ofere asistență medicală – acesta este un nivel care poate oscila în jos sau în sus istoric ca și standard de viață), sunt unicul constituent cert al prețului forței de muncă, id est salariul. Restul salariului e rezultatul competiției pentru forța de muncă între capitaliști. Fără acel capital constant care trebuie pus în mișcare în producție, salariații nici nu ar exista. Nu oamenii decid ritmul și calitatea muncii, ci mașinăriile și materia primă la timpul minim necesar pentru a produce o marfă care să se vândă la prețul mediu de pe piață.

Dar valoarea care se află atât în capitalul constant (cristalizată, înghețată, rezultat al unei munci trecute), cât și în capitalul variabil (vie, dinamică, creativă, prezentă) este munca. În spatele prețului și prin urmare a compoziției organice a capitalului total, constant și variabil, întâlnim valoarea numită forță de muncă înglobată în smartphone. Această valoare fluctuează în funcție de timpul mediu necesar la nivel social (totalitatea timpului de muncă la nivelul unei întregi societăți date este valoarea abstractă a muncii, iar partea sa în minute, ore pe unitate de marfă la un moment stabilit se cheamă valoarea concretă a muncii), deci pentru toate valorile de forță de muncă ce lucrează într-o societate, pentru a produce un capital-marfă, o sumă de valoare nouă.

Am menționat că munca moartă concentrată în capitalul constant se transferă întreagă în noile produse până când capitalul constant trebuie înlocuit. Munca vie, capitalul variabil, este cea care, la Marx, produce acea sumă de valoare în plus (plusvaloare) care intră în prețul de cost ale smartphonului. Deci doar forță de muncă vie este cea care asigură plusvaloarea, deci ceea ce apare în calculul contabil capitalist ca diferența dintre costurile de producție și veniturile după vânzare. Cum așa? Din simplul motiv că salariul forței de muncă vie este întotdeauna mai mic decât valoarea muncii prestate. Acest lucru se calculeză în timp: salariații lucrează câteva ore pe zi, să zicem 5, pentru a acoperi costurile cu munca ale angajatorului privat, iar restul de timp îl lucrează pe gratis, timp în care ei crează plusvaloarea, parte neplătită din prețul capitalului investit care apare ca plusvaloare la vânzarea pe piață a smartphonului. Deci capital constant (c) + capital variabil (salariu platit + munca neremunerată, smulsă pe gratis) = smartphone. Munca gratuită, care constituie o exploatare pe față a angajatului (exploatare care poate fi rezultatul unor munci groaznice sau ale unora decente și chiar delectabile), este doar denumirea pentru plusvaloare, adică raportul în timp dintre munca neplătită și timpul de creare a unei valori egale cu prețul salariului. Plusvaloarea raportată la întregul capital se măsoară deja în bani și este chiar profitul capitalistului. În concluzie, de aceea centrele de asamblare ale smartphonurilor se identifică pe hartă în țări sud-est asiatice unde costul cu forța de muncă este incredibil de mic față de alte zone, unde salariile mari ar înghiți porțiuni din plusvaloare și inclusiv, drept urmare, din profit. Piața globală, să nu ne amăgim nici măcar o secundă, este, în această etapă a evoluției speciei umane, numai suma tuturor piețelor naționale, apărate de monede proprii și de o putere politică suverană într-un teritoriu marcat de granițe. Prețul muncii este atât de fragmentat pe piața mondială pentru că diferențele de productivitate a muncii provin nu doar dintr-un deficit de capital constant existent al unor state, ci și din existența unor piețe naționale rivale care profită unele de altele precum un antreprenor prosper de o nouă forță de muncă și de cererea ei de consum.

Marx nu uită să amintească că valoarea nou creată pe piață variaza în raport cu 1) cantitatea organică de capital constant și variabil amestecate în producție 2) timpul socialmente necesar, adică tot felul de costuri scăzute, reglat în sus sau în jos de competiție și 3) prețul mediu la care produsul vândut realizează profit, care tinde să egalizeze plusvaloarea pe măsură ce piața este din ce în ce mai concurențială. Capitalurile organice primesc proporțional cu mărimea lor profitul mediu al pieței, reglînd anumite plusvalori peste medie, supranumite superprofituri, la medie sau urcând altele diminuate la medie. Numai astfel apare ceea ce se cheamă rata medie a profitului dintr-o anumită sferă de producție.

Deci undeva în prețul smartphonului clientul plătește direct capitalistului valoarea creată pe degeaba de angajat. Valoarea nou creată, reală și tangibilă, devine un segment din prețul de vânzare și pe aceasta o plătesc toți consumatorii, indiferent din ce clasă socială se trag. Partea neplătită din noua valoare adusă pe lume de muncitor constituie plusvaloarea antreprenorului.

Să trecem la un serviciu, cum ar fi, să zicem, ceva delicat și intim, ca o pedichiură. În prețul mediu al unei pedichiuri intră capitalul constant (ustensile, substanțe chimice etc., chiria spațiului în care se defășoară activitatea de îngrijire corporală, dacă acest spațiu nu este proprietatea privată a afaceristului) și capitalul variabil (salariile medii ale coafezelor, manichiuristelor, pedichiuristelor). Dacă salonul de înfrumusețare arată ca interiorul unui hotel de 5 stele, prețul unei pedichiuri va fi destul de mare, deoarece capitalul constant trebuie totuși plătit de cineva în afara proprietarului-om de afaceri care l-a achiziționat în scop productiv. Însă forța de muncă poate fi lejer plătită mai puțin la o pedichiură decât valoarea reală a muncii lor pentru că aceasta e determinată de prețul mediu al muncii pe piață. Dacă pedichiuristele au talente deosebite în exercițiul funcției și lucrează mai repede și mai bine, patronul lor va fi posesorul unui supraprofit până ce se trezește concurența din amorțeală și își va obliga angajetele să se perfecționeze, să lucreze la noile cerințe minime din industria lor. Din cei 20 de euro cât costă un asemenea serviciu, să ne imaginăm strict ipotetic că 10 merg pe costurile capitalului constant, 5 merg pe salarii, iar cele 5 în plus sunt chiar valoarea reala finală a muncii angajatelor pe care ele o vor încasa și o vor plasa proprietarului. Știm: acesta merită răsplătit pentru riscul unei afaceri. Păcat doar că profitul său nu se naște de la sine din ceva imponderabil precum inteligența, riscul, curajul, norocul, îndrăzneala, zgârcenia, viclenia și altele asemenea cauze secundare. Este obligatoriu ca munca să o facă totuși altcineva. Însușirile de caracter nu produc nimic de unele singure așa cum o fantomă nu poate mânca sau dormi.

Dacă adăugăm la toate acestea faptul că din profitul total al capitaliștilor plătim taxe și impozite (care asigură plata bugetarilor, dar și costurile tuturor achizițiilor și investiției unui stat în lcoli și spitale publice, unități militare, autostrăzi, companii de stat), dobânda la bănci și profitul intermediarilor comerciali, cândva a rentei funciare, avem imaginea finală a sistemului economic capitalist.

Implicațiile acestei panorame largi asupra societății sunt, fără doar și poate, imense: 1) trecutul istoric devine deodată logic și structurat, chiar dacă despre viitor nu putem spune decât că productivitatea muncii va continua să crească până în punctul revoluționar în care relațiile sociale de acum să devină o frână în calea extinderii realiste și posibile ale acestei productivități, capitalul constant să se acumuleze și să fie în continuare înlocuit, valoarea nou creată să urce la culmi neprevăzute, bogații să își continue avântul spre culmi, săracii ducînd-o mai bine decât în trecut, dar cu mult mai rău prin comparație cu cei mai opulenți de acum și 2) regimul politic, deși pretinde o egalitate legală și drepturi civile, legi generoase și universale, alegeri democratice libere, tinde mereu să fie pus la îndoială de realitățile economice în care inegalitățile și victimele economice sunt înscrise ca o linie de cod genetic în modul de producție capitalist. Animozitățile între salariații medii și capitaliști, rivalitățile dintre cei cu venituri salariale ridicate și cei cu venituri mici, războiul de zi cu zi între șomeri, armata de rezervă a capitalului, și clasa largă a salariaților arbitrate de capitalul productiv în favoarea proprietarilor de mijloace de producție sunt doar câteva din realitățile de adâncime ale societăților moderne. Parazitismul marilor bogați ai planetei iese mai mult decât oricat în evidență, spre a nu mărturisi funcția lor de titulari ai unei valori pe care nu o produc direct. Karl Marx a construit un schelet teoretic, a umplut câteva goluri, dar probarea empirică a teoriei sale, adăugarea unor studii care să acopere tot ceea ce pare doar intuit în Das Kapital lasă și acum mult de dorit, în ciuda bibliotecilor care s-au scris despre cel mai profund și strălucit economist german.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. III de Karl Marx și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Capitalul. Concluzii.

  1. kommentar zice:

    „capital constant (c) + capital variabil (salariu platit + munca neremunerata, smulsa pe gratis*) = smartphone” — ecuația asta nu e chiar valabilă. Adică, poate că este pentru, să zic, Allview sau HTC, dar cu siguranță nu pentru Apple. Pentru Apple ar mai fi necesar un termen, „capital de statut/de imagine/de semn”, un „capital estetic”. Un articol cumva pe temă, scris, e drept, în poezimbaj (poezie+limbaj) http://atelier.liternet.ro/articol/16143/Bogdan-Ghiu/Politizind-semiotica.html

    Probabil-sigur nu voi citi Capitalul (lipsă de timp, cumva și de interes, are totuși mii de pagini). Concluzia mea citindu-vă recenzia (întinsă pe un an-doi?) e că Marx trebuie într-adevăr depășit. Nu prin poziționări anti-, dependențe infantile de o origine generatoare, și nici prin prin postulări de post-marxisme, ci depășit, așa cum semnalizezi în trafic, accelerezi, depășești. Nu știu dacă am început să semnalizăm.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s