Natura și societatea

Se face că suntem la 1860. Pe atunci se desfășoară povestea lui Lev Tolstoi, Stăpân și slugă. Pe afară, într-un cătun oarecare, iarnă. Frig și viscol din belșug. Un moșier tânăr și comerciant prosper, Vasili Andreici Brehunov, posesor al unei case strașnice cu acoperiș din tablă, cu două moșii în arendă, tată al unui băiețel de câțiva anișori și așteptînd un alt copil de la soață-sa, își pune un cap să cumpere o pădurice în apropiere, Goreacikino. Vasili Andreici este cât cuprinde mândru de sine și chiar mai invidios pe alții. Se pare că în Rusia pe atunci puteai să pornești de jos și să te chivernisești în doar câțiva ani, dacă am fi să-i dăm crezare moșierului Brehunov (dar, prudenți, nu-i dăm).

Treaba face că pornește la drum să negocieze la un preț de câteva ori mai mic (sau, oricum, mai scăzut decât cel real) pădurea. Deși se află într-o înțelegere favorabilă cu negustorii din plasa lui, Vasili Andreici băgase de veste că existau alți cumpărători posibili în așteptare, așa că trebuia să miște din loc curând. Afară, după cum ziceam, ninsoare, vânt, drumuri proaste, frig, Rusia tradițională, rurală, în sate, cătunuri și bojdeuci.

Cu dânsul merge în misiune și o slugă devotată, un argat relativ bătrân și alcoolic, Nikitin, căsătorit cu o femeie care de mai bine de 20 de ani îl înșela, cu știrea sa, cu un dogar din sat. Nikitin era supărat pe nevastă-sa, dar, ca la țară pe vremuri, nu putea nici s-o lase. Când se îmbăta o certa rău, îi rupea hainele cele mai bune și, poate, în curajul beției, o bătea din când în când. Nikitin, ca orice servitor ascultător și blând, țăran șerb din moși-strămoși, nu crâcnea în fața stăpânului său.

Deși vremea nu indica nimic de bine, stăpânul și sluga înhamă un cal tânăr și voinic la una din cele două sănii (cea mică, semn de zgârcenie din partea boierului) și se deplasează spre locul cu pricina pentru învoială. După ce se rătăcesc de două ori și după ce opresc pentru ceai și puțină odihnă într-un sat din apropierea pădurii, cei doi ajung să își piardă urma în ninsoarea grea, în vântul aprig și înțepător, în noaptea apăsătoare și în furtuna de zăpadă. Tensiunea se acumulează pas cu pas, iar atunci când opresc sania și se pregătesc să înopteze, putem bănui că moartea nu e departe.

Boierul, lacom și plin de sine, se culcă în sanie, îmbrăcat în două șube groase, fumînd câte o țigară ca să omoare timpul și gândindu-se la afaceri și averea sa. Nikitin își sapă o groapă în omăt, se culcă în ea și se împacă cu gândul că va muri curând.

Orele trec. Nikitin adoarme și degeră în hainele sale subțiri. Vasili Andreici simte că nu mai poate rezista în pasivitate, se urcă grabnic pe cal, o ia la goana în cerc prin întunericul lăptos și se întoarce istovit la sanie după câteve minute. Atunci se decide să îl ia în brațe frățește pe Nikitin pentru a-l încălzi. Era puțin după miezul nopții. Spre dimineață Nikitin se trezește. Stăpânul său e mort. Înghețat bocnă. Calul slăbit și costeliv își dăduse și el duhul. A doua zi spre amiază, Nikitin este descoperit de câțiva flăcăi din împrejurimi, dus la spital unde i se amputează câteva degete, dar viu. Va mai trăi 20 de ani.

Tolstoi transformă îmbrățișarea și visurile de pe urmă ale moșierului într-o veritabilă pildă creștina. Vasili Andreici, cuprins de o anxietate cutremurătoare, află prea târziu că Dumnezeu i-a pus un suflet în trup și că misiunea sa este să-și iubească semenii. Moartea sa pare și o pedeapsă pentru păcatele sale, pentru poftele sale și pentru marea sa trufie.

Nikitin scapă printr-un miracol, deși moartea, pentru un țăran învățat cu greul, nu-l înspăimântă. Există un fatalism la Nikitin în care acesta acceptă puterea naturii asupra lui fără mirări. Cine este el în mijlocul unui univers condus de necesități pe care nu poate decât să le accepte?

Deși Tolstoi găsește soluția întregii întâmplari în Dumnezeul creștin, sunt urme în textul său care indică și altceva. De pilda, încă de la început, aflăm că Nikitin își spunea în sinea sa că în fața stăpânului, care îl plătea cu 40 de ruble pe an în loc de 80 cum se obișnuia, care îl lăsa să poarte zdrențe și petice, el nu are voință. Vremea de afara sau asuprirea stăpânului sunt pentru Nikitin două fenomene identice ca greutate sau importanță. Între regulile sociale și legile naturii nu aflăm nici o prăpastie la Nikitin.

De cealaltă parte, Vasili Andreici îl tratează în toate pe Nikitin ca o pe unealtă vorbitoare, un animal prost din norod, căruia îi dă ordine și a cărui viață nu înseamnă nimic. Atunci când Vasili Andreici fuge pe Murgul în miezul nopții, rătăciți și zgribuliți cum erau amândoi în ninsoare, îi strigă lui Nikitin că un argat nenorocit ca el, care nu deține nimic pe lumea aceasta, nu merită să trăiască. Suferințele sale sunt prea îndelungate și prea firești pentru ca existența sa să merite numele de destin. Nikitin are însă individualitate și chiar conștiință de sine, dar, asemeni stăpânului sau, relațiile umane dintre ei sunt mediate de poziția lor socială, considerată ca fiind eternă de ambele părți.

Lev Tolstoi nu expune doar o istorie gravă și înspăimântătoare în care salvarea sufletului se face prin credință, ci și unde despre o societate feudală, oribilă și groaznică, în care oamenii, nu mai puțin decât în zilele noastre, se tratează unii pe altii drept funcții ale unui întreg organic care își are originea în producția materială. Dar dacă Stăpân și slugă s-ar fi terminat aidoma mai puțin sentimentul uman de dragoste frățească din Vasili Andreici înainte să-și dea duhul peste câteva ceasuri lipit de trupul lui Nikitin? Despuiată de mesajul său moral, povestirea lui Tolstoi este de un realism sfâșietor care te umple de oroare în fața nedreptății în care trăim nu ca părți constitutive din natură, ci ca elemente dezumanizate într-un agregat artificial precum societatea.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Natura și societatea

  1. Radu Negru zice:

    Credeam ca am citit cele mai multe din romanele si nuvelele lui L. N. Tolstoi, dar mi-am dat seama acum ca povestirea „Stapan si sluga” o neglijasem. Am redeschis deci cele 14 volume de „Opere” ale marelui scriitor, printre putinele carti in limba romana pe care le-am luat cu mine acum 25 de ani cand m-am stabilit in Germania. In volumul 12 am gasit si am citit impresionanta intamplare in care Vasili Andreici, si sluga sa Nichita, ratacesc impreuna cu Murgu ce tragea sania prin nametii de zapada. Ramane in viata doar Nikita, care dupa doua decenii, pe patul de moarte, se gandeste ca „acum trece cu adevarat din aceasta viata, de care ii era lehamite, in viata cealalta, care an cu an si ceas cu ceas, ii aparuse tot mai limpede , mai fireasca si mai ademenitoare”.
    Acesta fraza duce gandul la rascolitea sufleteasca al lui Tolstoi care in ultimul an al vietii, scria in Jurnalul sau: „Sufăr din ce în ce mai mult, aproape fizicește, din cauza inegalității, a bogăției, a prisosului de care ne bucurăm în mijlocul mizeriei și nu sunt în stare să atenuez această inegalitate. Iată unde se ascunde tragismul vieții mele.” Tolstoi trăiește atunci o puternică criză morală, care îl face să renunțe la avere, să se apropie de viața celor mulți, să caute sensul existenței în iubirea de oameni, să protesteze prin scris împotriva abuzurilor și să ceară reforme pentru îmbunătățirea soartei celor asupriți. Asta il face ca pe data de 18 octombrie 1910, in varsta de 82 de ani, sa-si paraseasca locuinta de la Iasnaia Poliana si sa plece. Pe drum insa raceste si, la 7/20 noiembrie, moare in mica gara Astapovo.
    Are dreptate Dan Neumann in acest articol, in deplin acord cu spiritul tolstoian, sa arate ca pe atunci se traia, „nu mai putin decat in zilele noastre”, intr-o „societate feudală, oribilă și groaznică, în care oamenii se tratează unii pe altii drept funcții ale unui întreg organic care își are originea în producția materială” si „care te umple de oroare în fața nedreptății în care trăim nu ca părți constitutive din natură, ci ca elemente dezumanizate într-un agregat artificial precum societatea”.
    Povestirea lui Tolstoi a aparut tiparita in 1895, iar astazi, dupa 120 de ani, ideia ei filozofica, ne pune intrebari morale asemanatoare iscate de imaginile TV ale miilor de oameni deznadajduiti indreptandu-se, cu copii si batrani, spre Europa, ca la un taram al salvarii. Sunt guverne care abia acum inteleg sa treaca de la vorbe la fapte, atunci cand sunt pusi in fata gasirii rapide a unei solutii pentru hranirea si adapostirea multimii de oameni ce nu si-au parasit de buna voie caminele si locurile de munca. Nu este vorba numai de teama bietilor oameni refugiati in fata unor fanatici religiosi, pentru combaterea carora marile puteri nu au reusit sa intreprinda nimic. Este mai curand cautarea, prin migrare, a unei solutii la falia ce se casca tot mai mult intre patura subtire a celor bogati, tot mai bogati, si masa celor tot mai saraci. Acestia din urma au inteles ca singura speranta, a lor si a copiilor lor, nu sta decat daca se pun in miscare. Iata de ce fenomenul migratiei spontane in masa din acest an poate reprezenta declansarea unei profunde revolutii sociale, de protest al celor obiditi ce nu mai pot indura egoismul conservator al statelor. Ar putea fi o revolutie neviolenta, una in care pana si seful bisericii catolice, Papa Francisc, si-a exprimat solidaritatea cu cei ce nu mai pot suporta soarta ce le este impusa de banci si de guverne.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s