Fetișul cărților

În societățile unde analfabetismul a fost eradicat târziu (și cu reușite niciodate complete), acum două, maximum trei generații, există un cult religios al omului de carte, al intelectualului. Doar acolo unde amintirile unor bunici sau străbunici cu școală primară sunt vii, cartea este în același timp un obiect de snobism social și dispreț pragmatic, meschin și ticălos în aroganța sa. Cel care are carte, deci care a beneficiat de condițiile unui habitat urban și dezvoltat material în jurul său, are parte de o viață mai bună. Restul, vulgum pecus analfabeți, sunt material neglijabil din punct de vedere civilizațional dacă ar fi să-i ascultăm pe primii, care sunt totodată cei mai bogați și cei mai influenți membrii ai societății. Porcăria aceasta de gândire e doar o formă absolutizată a vieții cotidiene, o ridicare la putere de lege a naturii a unor circumstanțe efemere material.

Realitatea întregului ține de cu totul alt registru: cele mai multe cărți scrise și cei mai mulți autori, ca, de asemenea, grosul articolelor de presă, sunt și compun înșelăciuni (in)conștiente, răstălmăciri, falsificări, superficialități și, adesea, curate prostii. Când auzim pe cineva zicând „Dar a citit enorm…” se cade să fim cu ochii în patru: ne pândește parfumul amețitor al tămâii. Suntem în apropierea unui oficiant al unui cult liturgic al cărții, acest fetiș al superiorității „spiritului” asupra altor „spirite”, desigur, mai grosiere. Din nou, în spatele fatuității intelectualului se ascunde nu cunoașterea sa a adevărului (orice ar însemna asta), ci conștiința sa că se uită de sus la gloatele inepte, peticite și bovine, indiferent de sau chiar în răspar cu „înțelepciunea” la care acesta are acces.

De aceea secole de dominație economică filtrată prin harisma intelectului dominator își pun pecetea într-un sens sinistru asupra vieții comunității: ce gândește în sinea sa prostimea (căci prostimea, contrar opiniei elitelor, chiar gândește)? Dacă educația prin carte este lacătul prin care stăpânii ne leagă fedeleș lanțurile împrejurul trupurilor gârbovite de muncă, mai dă-le dracului de cărți! Viața se cunoaște prin acțiune. Ce atâta filozofeală? Aceasta este forma contrară politic a aroganței intelectuale. Decât educați și ticăloși mai bine o bandă compactă de barbari ingenui. Firește, opusul radical al unui exces nu poate fi decât un alt exces.

Ce trebuie căutat în acest talmeș-balmeș de pumni în cap, lovituri sub centură, ghionturi în spate sau icnete de grotă este un altceva: în ce măsură cărțile reflectă realitatea și cu cât îmbunătățește conținutul lor, direct sau indirect, viața omului în societate? De răspunsul la aceste două întrebari triviale atârnă valoarea teoretică a oricărei științe.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Fetișul cărților

  1. texting zice:

    „[Î]n ce măsură cărțile reflectă realitatea și cu cât îmbunătățește conținutul lor, direct sau indirect, viața omului în societate?” — ce eseeități s-ar putea scoate din întrebarea asta.

    Nu știu dacă teza inițială (alfabetizare târzie = superpoziție de dispreț și snobism asupra cărții) se menține în alte țări, [ceva mai] non-occidentale*, ca Azerbaijan sau Taiwan. Namibia sau Uruguay. Adică ar trebui făcută o comparație între vânzarea de carte/ prezența autorului ca persoană publică și ura/respectul/servilitatea acordată.

    *în drept, ceva mai non-frațuzice. Într-o bună măsură acea superpoziție poate fi găsită (aproape-doar) în arealul francez de dominație. Cred că se poate istoriza (semi-corect) într-atât încât să spunem că această disociere în poli inter-dependenți dispreț/snobism este o blocare în universul dreyfusard (știți, intelectuali etc.)

    Dar, cumva, cred că alta e problematica.

    Câteva fapte, ușor non-tezice:

    – Zilele astea a apărut „teoria ultra-speculativă” că Pynchon (de ce „știu” cine e „Pynchon”, deși nu am nici cea mai mică idee cine e Thomas Pynchon?) a publicat un (nou) roman sub pseudonim ca un fel de test asupra interesului publicului pentru autor și nu pentru carte (pentru detalii: http://harpers.org/blog/2015/09/the-fiction-atop-the-fiction/ ).

    – Acum mai multe săptămâni a fost un soi de conferință în România, cu români, despre-cu Facebook. De la Facebook s-a ajuns a se vorbi despre Wikipedia. Unul dintre eseiști, prezentatorul, și-a arătat mirarea, și apoi argumentul împotriva Wikipedia prin relevarea faptului că cei care scriu articole acolo se „semnează” cu nume ca: Davey2010, DhtwikiReb1981, N0n3up.

    – Azi dimineață, citeam un articol: 5 Robotics Stocks to Watch (the Droids You’re Looking For). Știam că paranteza face referire la Star Wars, dar nu-mi aminteam contextul. Am căutat pe Google. Am ajuns pe Youtube: https://www.youtube.com/watch?v=532j-186xEQ , iar de acolo, plecând de la un comentariu, am ajuns pe StackExchange: http://scifi.stackexchange.com/questions/97629/what-is-the-full-extent-of-the-power-of-the-jedi-mind-trick unde se întreba dacă acel Mind Trick se poate aplica simultan pe mai mulți sau doar pe un singur individ. Unul dintre răspunsurile primite are 5.818 caractere, altul are 12.445. Al doilea răspuns conține explicații de funcționalitate pe puncte, citate, trimiteri, referințe la alte întrebări-probleme-răspunsuri-posibilități.

    – „In 1940, sixteen years after Kafka’s death, Milena, the woman he had loved so dearly, was taken away by the Nazis and sent to a concentration camp. Suddenly life seemed to have become its reverse: not death, which is a conclusion, but a mad and meaningless state of brutal suffering, brought on through no discernable fault and serving no visible end. To attempt to survive this nightmare, a friend of Milena devised a method: she would resort to the books she had read long ago and unconsciously stored in her memory. Among the memorized texts was one by Maxim Gorki, “A Man Is Born.” The story tells how the narrator, a young boy, strolling one day somewhere along the shores of the Black Sea, comes upon a peasant woman shrieking in pain. The woman is pregnant; she has fled the famine of her birthplace and now, terrified and alone, she is about to give birth. In spite of her protests, the boy assists her. He bathes the newborn child in the sea, makes a fire, and prepares some tea. At the end of the story, the boy and the new mother follow a group of other peasants: with one arm, the boy supports the mother; in the other, he carries the baby. Gorki’s story became, for Milena’s friend, a sanctuary, a small safe place into which she could retreat from the daily horror. It did not lend meaning to her plight, it didn’t explain or justify it; it didn’t even offer her hope for the future. It simply existed as a point of balance, reminding her of light at a time of dark catastrophe, helping her to survive. Such, I believe, is the power of stories.” [Manguel, Alberto. The City of Words (CBC Massey Lecture) (pp. 12-13). House of Anansi Press. Kindle Edition] [ http://darkecologies.com/2015/09/11/alberto-manguel-the-power-of-stories/ ]

    Pentru a încerca unirea acestor capete de fapte: există într-adevăr o problemă de statut (hyper-inflațional) al autorului (a funcției de autor), iar unele zone (literatura, eseistica despre totul și ceva pe deasupra, critica literară, așezări pentru/împotriva Zeului, socialitatea, etc.) par că nu-și vor reveni vreodată într-o matcă de dezvoltare a interesului pentru ceea ce este în discuție și nu pentru cel/cea care discută (cel/cea discutați). Însă această problemă nu apare fiindcă autorul se pune (sau este pus) în fața cărții, ci fiindcă cartea este pusă în fața textului. Cine-ce este cartea?, cine-ce este textul? Cartea nu este (în mod obligatoriu) o materialitate, dar este întotdeauna un operator de centrificare, este Acea carte. Textul nu este (în mod obligatoriu) scriptic: text(ura) unui gest, a unei imagini etc. Cert e că apariția cărții blochează căutarea spre clarificare și non-contradictoriu a realului pe care o produce (la care induce) textul. De aceea nu există autori superstar care să fi publicat doar cărți de Rezistența Materialelor sau de Ghid în OpenGL ES 3.0: astfel de texte anulează posibilitatea apariției cărții.

    Astfel: „în ce măsură cărțile reflectă realitatea și cu cât îmbunătățește conținutul lor, direct sau indirect, viața omului în societate?” — întrebarea caută un răspuns la: în ce măsură caldul poate fi rece? Sigur, nu e vorba doar de a înlocui substantivul feminin „carte” cu substantivul neutru „text”. „În ce măsură textul reflectă realitatea și cu cât îmbunătățește prezența lui, direct sau indirect, viața omului în societate?” — scriind asta mi-am dat seamă că trebuie înlocuit „conținutul”. Textul nu are conținut, textul e chiar conținutul. Sună trivial, nu este: în design, atunci când lucrezi într-o echipă și art directorul nu ți-a trimis toate materialele folosești un placeholder ca și conținut, iar când vei primi materialele vei înlocui acel container cu ceea ce trebuie să vină de drept acolo. Cartea ține locul textului. „Cititorul de cărți”, această specie deplânsă de la sumerieni până în zilele noastre, trecând prin Seneca, medievali, Kant, și decadenți post-romantici, nu ajunge niciodată la text. Se pune astfel problema dacă poți fi un cititor de text, i.e. dacă poți fi atent la realul indicat de text: fie că ești țăran post-capitalist trăind asistat într-un județ uitat de Stat, să poți citi dacă acel salam cu gust de plastic are soia și emulsificatori, să poți căuta-întreba, să ai interes ce e cu el, și să-ți stabilești acel interes în-prin text; fie că ești venture capitalist în Silicon Valley să poți „lectura” o pancardă pe care scrie „Aici a trăit Élisée Reclus” și să ai disponibilitatea de a vedea ce în-seamnă asta.

    Ok, m-am întins nepermis. Concluziv: cartea suferă de un cancer al atenției pe care o câștigă (pe sau fără merit), și deși nu va dispărea cu&de totul, cred că se poate vedea din ce în ce mai bine că eroul pe care-l căutăm e textul, doar-numai textul, și lui îi trebuiesc adresate întrebările (scrisesem îndreptările, din cineștiecemotiv).

  2. vicuslusorum zice:

    Cred ca acest mic exercitiu de scolasticism imi depaseste puterile.

  3. Radu Negru zice:

    Ma tem ca nu inteleg argumentatia impotriva cartilor a acestui articol. In fond autorul da un raspuns negativ la ambele intrebari ce incheie articolul: „în ce măsură cărțile reflectă realitatea și cu cât îmbunătățește conținutul lor, direct sau indirect, viața omului în societate?” Sa fie respinse toate cartile in ansamblu, chiar si Capitalul lui Marx, comentat chiar pe acest blog? Sau este oare vorba doar despre cele de literatura, carora insa nimeni nu le pretinde sa reflecte realitatea? Teza conform careia cele mai multe cărți sunt „înșelăciuni (in)conștiente, răstălmăciri, falsificări, superficialități și, adesea, curate prostii” este insa un subiect prea vast pentru a fi expediat in 30 de randuri sau pentru ca eu sa incerc, acum, sa expun rezervele sau macar punctul meu de vedere.
    Daca totusi s-a abordat subiectul utilitatii cartilor, asta are loc tocmai cand am inceput de cateva zile sa citesc o carte aparuta acum vreo 8 ani la Paris si care a avut un mare succes de librarie. Este vorba despre cartea lui Pierre Bayard intitulata „Comment parler des livres que l’on n-a pas lus?” si despre care voi spune cateva cuvinte in cele de mai jos. Habar n am daca ea a fost deja publicata si in romaneste.
    Autorul, profesor de literatura si critic, sustine ca sunt mai multe feluri de a nu citi o carte: sa nu ai habar ca ea exista; sa o parcurgi in diagonala in zece minute; sa afli despre continutul ei din cele povestite de altii; sa o fi citit, dar sa fi uitat complect continutul ei. Pentru fiecare din aceste cazuri se dau exemple din viata sau din cartile unor scriitori. De pilda, in romanul lui Robert Musil „Der Mann ohne Eigenschaften”, bibliotecarul uriasei biblioteci a Curtii isi da seama ca ii va fi imposibil sa citeasca toate cartile din ea si deci este inutil sa inceapa lectura vreuneia din ele. Sau despre romanul lui Graham Greene „The Tenth Man”, unde este prezentata situatia de cosmar in care eroul, un scriitor, se gaseste in fata unei intregi sali de admiratori ce asteapta sa le vorbeasca despre o carte pe care insa el nu a citit-o.
    Dar dvs. ati citit „Ulysses” a lui James Joyce? Ati conversat despre Proust fara sa fi deschis „In cautarea timpului pierdut”? Ati pomenit in discutii despre ultimul laureat al premiului Nobel, fara sa va amintiti titlul unei carti ale sale? Nu e nici o drama, spune Bayard, deoarece sunt nenumarati cei in situatia dumneavoastra. Sa punem punct ipocriziei si sentimentului de jena in fata atator opere ale literaturii mondiale pe care nu am avut prilejul sau timpul sa le citim. Situatii delicate de acest fel sunt numeroase, iar solutia recomandata de autor de a iesi din ele este la fel de diversa. In orice caz nu trebuie sa te rusinezi, ci sa muti discutia asupra altei carti, eventual una inventata de tine. Uneori este oportun ca in loc de o carte, sa vorbesti despre tine.
    Pentru a scrie o carte ca cea a lui Bayard trebuie insa sa fii „toba de carte”, sa ai un bagaj solid al lecturilor si un fin simt al umorului. Ceeace cred ca sunt si insusirile lui Dan Neumann inainte de a deschide campania impotriva fetisizarii cartilor citite ca sursa de afirmare a cuiva in societate. Sunt tentat sa revin asupra subiectului cand voi termina de rasfoit volumul lui Bayard, daca nu cumva voi adopta punctul de vedere prezentat pe blog si voi abandona definitiv de a mai citi o carte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s