Liberalismul. O contraistorie

Liberalism. A Counter-History (Verso, 2011) a italianului Domenico Losurdo este o carte care ridică multe întrebări și deschide la fel de multe probleme. Titlul este oarecum înșelător pentru că Losurdo nu scrie nici o istorie a curentelor liberale și nici nu studiază doctrina liberală cu rezultatele sale palpabile din societățile democratice dezvoltate. Losurdo, filozof și istoric marxist, se ocupă de fapt de originile liberalismului ca ideologie, deși una dintre marotele, niciodată explicată cu ajutorul rațiunii în tabăra celor care se autodescriu ca fiind liberali, se referă la absența unui sistem bine închegat teoretic de idei liberale. Doar stânga visătoare suferă de pasiunea ideologizării, să nu uităm! Revenind la contraistoria lui Lusordo, ceea ce italianul denumește prin liberalism e, de regulă, asociat în limbajul teoriei politice sub categoriile ,,liberalism clasic” sau chiar ,,conservatorism”. Când se vorbește de liberali în secolul al XX-lea, nu poti să treci peste o realitate recunoscută de doi antisocialiști maniaci ca von Hayek sau von Mises: partidele liberale fagocitează idei din platforma stângii. Doar în secolul al XVIII-lea și al XIX-lea putem discuta în termenii unui liberalism autentic, nestricat de fantomele ,,colectivismului”.

Losurdo pornește chiar de la începuturi și tratează rând pe rând temele fundamentale ale părinților liberli. Cum arată in nuce gândirea liberală? Carevasăzică, cândva, pe teritoriul actual al Statelor Unite și al Angliei, un ins care iubește proprietatea, străbunii și obiceiurile lor, credința în bine și în rău subsumate protestantismului, o conduită morală ireproșabilă religios și care investește o cantitate apreciabilă din timpul vieții sale conștiente muncind se poate numi un liberal politic dacă și numai dacă: comunitatea își decide singură legile și regulile de administrare în conformitate cu tradiția și obiceiurile locului (statul centralizat și abstract este un impediment în calea libertății și totodată debutul tiraniei), deține putere juridică autonomă, iar sfera sa privată este protejată prin lege ca fiind intimă și inviolabilă. De aici putem trage o concluzie preliminară: liberalul își petrece mult din timp în sfera privată și, doar în condiții de excepție, în sfera publică. Practic, iar în acest punct Domenico Losurdo intenționat atrage atenția, liberalismul clasic are un respect considerabil pentru sfera intimă a individului, cea a domesticului, dar, să nu dăm uitării un amănunt, în circumstanțele de dezvoltare materială a secolului al XVIII-lea și al XIX-lea. De pildă, un proprietar de sclavi, un latifundiar, un nobil polonez sau rus, în calitatea lor de stăpâni ai casei pot cu ușurință să îmbrățișeze valori liberale.

De altminteri, asa au stat lucrurile încă din prima zi a liberalismului. Ceea ce Losurdo nu delimitează are de-a face cu legătura dintre clasa socială a primilor liberali și felul în care liberalismul lor perpetua ideologic prezența acestei clase. Dacă studiem originile sociale și prejudecățile primilor liberali – Losurdo va aduce la suprafață probe mentalitare de primă mână – vom deduce că liberalismul nu avea la începuturi o bază socială burgheză. La 1800 și chiar la 1850 în Anglia, sau în Statele Unite, liberalismul marilor industriași, concentrat în spații urbane sau periurbane, nu se maturizase complet. Societățile anglo-saxone, deși capitaliste, erau încă dominate la jumătatea secolului al XIX-lea la vârful societății de clase nobiliare cu genealogii feudale sau de mari proprietari de pământ americani. Balanța se va înclina abia după generalizarea tehnologiei moderne în producție. Sunt diferențe substanțiale între liberalismul clasic sau conservator și cel modern, urban. Pentru început, să studiem ce au de spus liberalii clasici. Scenariul conservator liberal ideal se alcătuiește dintr-un trai la țară, pe o mare proprietate agricolă, cu un conac în centru, acareturi, slugi, țărani obligați la munci agricole sau, în alte spații geografice, sclavi pe câmpurile cu bumbac, în care stăpânul și nevastă-sa (femeie cinstită, mamă preaiubită, nevastă de nădejde, văduvă cucernică, definită ca parte a familiei) îl cinstesc pe Dumnezeu în purtarea lor și își cresc copiii cum se cuvine din vechime. E limpede că acest stăpân liberal este fie un proprietar agricol de sânge albastru ca în Europa de Vest, fie un fermier alb și protestant ca în Noua Anglie sau ca în Midwest. Utopia agrară a liberalismului clasic este intern compatibilă cu imaginea de sine a respectabilului fiu al libertății: motivul pentru care suntem bogați și puternici provine din calitatea noastră intrinsec culturală. Avem atâtea virtuți și suntem în mod neîndoielnic aleși de Dumnezeu încât nu-i de mirare că trăim mai mult și mai plăcut (în ochii Domnului) decât alte populații.

Viziunea liberal-clasică este vătuită atât la interior, cât și la exterior: dacă cineva din comunitatea celor liberi moare devreme, sau sărăcește din te miri ce motiv prozaic cauza, nu poate fi decât una superioară, religioasă. Dumnezeu l-a pedepsit pentru păcatele sale sau, dimpotrivă, acela nu l-a ascultat îndeajuns pe Dumnezeu și răul din inima sa neagră l-a tras în jos. Cine sunt cei oropsiți din perspectiva acestor progenituri ale Libertății? Leneșii, bețivii, sodomiții, risipitorii, tâlharii, ucigașii și alții asemenea. Doar necinstea lor, pactul cu Satana, le justifică pe deplin suferința. Avem aici o predestinare negativă în sensul său cel mai puritan.

În relație cu alte ,,rase”, precum sclavii africani, populația indefinibilă a cartierelor mărginașe, pieile roșii, chinezii păgâni etc. omul alb protestant se comportă la fel  de meritocratic ca în comunitatea sa închisă: fiecare dintre rase este inferioară material și politic acestor iubitori ai libertății pentru că se comportă vicios, stricat, spurcat, iar, ca mari păcătoși ce sunt, își merită pe deplin soarta. Ce este negrul dacă nu o brută lascivă, indolentă și intoxicată de alcool? Cum se acuplează el animalic cu femeia sa nerușinată? Dar indianul din preerie nu este în felul său un troglodit și o bestie criminală? Căror zeități hidoase se închină acești sălbatici, acești barbari care nu au primit cuvântul lui Dumnezeu? Drept urmare, numai omul alb este pe deplin om. Celelalte ființe sunt, cum citează Losurdo direct din clasici, fiecare un instrumentum vocale, o unealtă vorbitoare care doar prin muncă și creștinare va îndrăzni să pretindă o egalitate cu omul alb, ceea ce, dată fiind condiția degradată a acestor rase degenerate, nu se va petrece niciodată.

Domenico Losurdo reliefează excelent aceste contraste între comunitatea celor aleși să fie liberi și ceilalți, inferiorii demni de biciul unui supraveghetor pe plantație.

Pe de altă parte, doctrinarii liberalismului clasic se află într-o paradoxală contradicție în sine: Losurdo citează pasaje întregi umilitoare, terifiante și dezagreabile din Thomas Jefferson, George Washington, John Randolph of Roanoke și John C. Calhoun, toți proprietari de sclavi. Ultimii doi, ca sudiști pursânge, se remarcă printr-o abjectă teoretizare liberală a sclavagismului. Dacă negrii ar fi fost eliberați din sclavie, ordinea socială ar fi fost dată peste cap. Libertatea ar fi fost călcată în picioare, clasele fără proprietate ar pierde respectul pentru autoritate și tradiție, lumea s-ar întruchipa într-un pandemonium al nevolnicilor, iar iubirea pentru libertate lăsată stăpânilor din sclavi din moși-strămoși ar dispărea pentru totdeauna. Losurdo nu uită să-l amintească pe teoreticianul amplasamentelor concentraționare ale reeducării totale, liberalul ,,eugenist” Jeremy Bentham.

Un alt susținător pe față al instituției sclaviei în numele tradiției și al libertății individuale alb-protestante este Edmund Burke, părintele conservatorismului modern. Citatele scoase ,,în contextul” dialecticii libertate-sclavaj sunt răscolitoare de-a dreptul: e curios faptul că libertatea condiției umane depinde exclusiv la clasici în funcție de cine este în cele din urmă, din punctul lor de vedere, inuman.

În Europa, Alexis de Tocqueville, acest neîntrecut iubitor al libertății elitelor americane, deși detestînd sclavia principial, nu va înceta să creadă, ca cei mai emancipați dintre sudiști, că eliminarea sa se va face gradual și, inevitabil, lent. Același de Tocqueville, în schimb, va aplauda campanile militare de cucerire ale Algeriei, de către armata franceză după 1850, ca pe încă o dovadă a supremației civilizației împotriva unor culturi inferioare, condamnată să dispară. Exterminarea nativilor americani în decursul secolului al XIX-lea (dar și anterior) ține tot de manifestarea predestinării divine. La orice viol și crimă, tâlharie și act de violență Dumnezeu intră în scenă nu ca o fatalitate, ci ca o necesitate deterministă. Raționalizarea abuzului, omuciderii și supunerii politice prin expropriere sau scalvie sunt naturale. De Tocqueville va armoniza cultul său pentru aristocrația naturală (dar, mai ales, cea de sânge) cu disprețul fățiș pentru pretențiile absurde, liberticide în intenția lor egalitaristă, ale noii clase muncitoare de pe continentul european. Orice înăbuşire armată a protestelor de stradă, a revoltelor urbane pe baricade sau ale revoluțiilor de la 1830 și 1848 în Franța îi dă fiori de plăcere pe șira spinării acestui vlăstar al nobilimii franceze, credincios singurei democrații pe care o cunoștea, cea a censului, vot în funcție de impozitul pe avere.

Colecția de absurdități clasic-liberale adunată de Domenico Losurdo nu lasă urmă de îndoială cu cine ne confruntăm. Losurdo, deși marxist, uită să sublinieze cine erau adepții acestor convingeri elitist rasiste: latifundiarii oligarhici ai unor societăți predominant agrare. Burghezul industriaș, progresist pus în balanță cu acești moșieri reacționari, deși va prelua și va accentua anumite obsesii clasic-liberale (ca meritocrația), va renunța totuși la pretențiile unei ascendențe divine, la slăbiciunea manifestă pentru tradiție sau la cultul exagerat al strămoșilor. Pentru capitalistul de la oraș, orice om, fie el cioroi, cu tenul galben sau cu pene pe cap, poate fi oricând angajat. Se găsește un tip de muncă pentru oricine este încă în puterile sale fizice în universul burgheziei industriașe. Altfel, cartea italianului Domenico Losurdo spulberă un mit gustat de o parte a intelectualității de dreapta conservatoare din România: cel al liberalismului clasic, mixtură toxică de iubire pentru libertatea câtorva în mijlocul dezumanizării celor mai mulți, vorba aceea, biete vite de povară ca orice animal domestic.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Liberalismul. O contraistorie

  1. Ghita Bizonu' zice:

    Alexis conte de Tocqueville, descendent prin mama din Sfantul Ludovic (regele Ludivic IX) adica unu otr care Liiceanu, HRP samd erau in mod normal; „tzoparlani” sau /;taranaoi” oricum „gibiwr de poence” numa ca bunul comte sufer4ea de liberalita cronica.

    Este de=a dreptul „induioastaor” (sensul ala in care eutansiezi cainele prea batran!) cum d’;alde Cartioarestii si Tisnanmenii nostri zic „cum a zis Toacavilau sa nu cadem sub dictira majoprotatii” tomcao ei incarnarea categoriei canaiile

    Cat despre Sirdu taui si latii titui a fots scris de Alecasndrescu eu voi democratie da nu ptr catei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s