Șolohov și Rusia

Mihail Șolohov a fost un copil al Caucazului de Nord, un cazac al Donului, atât de răsfățat de puterea sovietică încât a ajuns să capete Premiul Nobel în 1965. Stalin îl aprecia. Ordinul Lenin și alte distincții i-au împodobit panoplia. Șolohov este si un exponent al realismului socialist promovat de esteticienii politruci ai URSS-ului. Soljenițîn îl va acuza de plagiat în Donul linișit, iar asocierea sa cu etalonul scriitorului înregimentat politic se va tot face câtă vreme se va discuta opera sa. Vassili Grossman a scris un roman istoric valoros, Pentru o cauză dreaptă, în care redă ororile bătăliei de la Stalingrad dintr-un unghi care glorifică reușitele politicii staliniste a perioadei și marele spirit slav, însă, în balanța istoriei recente, tot Șolohov rămâne un scriitor comunist, iar Grossman nu, doar pentru că Grossman a mai scris vitriolantele demascări ale crimei sovietice în Panta rhei și Viață și destin. Tocmai de aceea merită să îl studiem pe Șolohov dacă vrem să înțelegem metabolismul unui talent de excepție aservit realismului socialist.

Drept urmare, Pământ desțelenit, romanul în două volume publicate la interval de câteva decenii (primul în 1935, al doilea în 1960), apare ca locul central din care se poate decupa cadrul de referință al mentalității comuniste. Oare nu se justifică o reexaminare a acestei patologii politice din perspectiva celor care au produs-o? Tema romanului istoric al lui Șolohov este colectivizarea stalinistă, experiment falimentar din punct de vedere economic și responsabil de crime împotriva umanității în Ucraina din prima jumătate a anilor 1930. Șolohov, desigur, nu se va atinge de subiectul foametei ucrainene și nici nu va încerca să atace deraierile regimului stalinist în cursa sa, finalmente eșuată, spre industrializare și supremație mondială. Nu avem aici o invectivă de proporții epice a comunismului sovietic.

Ceea ce își propune Șolohov seamănă izbitor ca istorie rurală cu un roman românesc considerat o capodoperă a genului, dar care are toate trăsăturile unei ficțiuni scrise după poncifele realismului socialist, și anume Moromeții lui Marin Preda. Luând în considerare voga și aprecierea de care se bucură Șolohov în spațiul sovietic al anilor ’50, Marin Preda a avut certamente un mentor în scriitorul comunist. Satul rusului se cheamă nu Siliștea Gumești, ci Gremeaci-Log, situat nu departe de Novocherkassk, o așezare pierdută în stepă, populată de cazaci străvechi, apărători ai țarismului în etapa sa decandentă, și care este surprinsă în plină luptă pentru înființarea unei cooperative agricole de producție, colhoz pe rusește, în iarna, primăvara și vara anului 1930. Avem așadar un roman intens politizat.

Cum scrie Mihail Șolohov? Limba sa este o îmbinare ciudată de oralitate arhaizantă și limba nouă, presărată de termeni decupați din propaganda epocii. Găsim descrieri lirice ale sălbaticei naturi rusești la Șolohov care ne reamintesc de Lev Tolstoi din romanul Cazacii și povestirea Hagi Murad, însă scriitura lui Șolohov prinde viață numai în dialogul dintre personaje.

În Gremeaci-Log poposește în anul 1930 unul dintre cei 25,000 de muncitori ai marilor uzine sovietice din Moscova și Leningrad, responsabilul cu munca politică Davîdov, lăcătuș de meserie, cel care va coordona colectivizarea din poziția de președinte al colhozului. Davîdov fusese matroz în Marea Baltică în Primul Război Mondial și susținuse puterea bolșevică încă din anul 1917. Ca vechi bolșevic, Davîdov are amintirea vie a vechii lumi. Trecuse prin mari necazuri și deprivări materiale în copilărie, luptase și asistase la moartea camarazilor săi în războiul mondial, comisese crime eroice în Armata Roșie și avea, cum se zice, o educație bolșevică impecabilă. Energic și plin de avânt proletar, Davîdov își pierde repede cumpătul cu țăranii mai lenți în mișcări din Gremeaci-Log. Deși țăran ca origini sociale, Davîdov vorbește precum un orășan de la periferie. Înjură des, este cât pe ce să tragă pumni și picioare când ordinele îi sunt nesocotite (dar se abține, acestea fiind, zice tot el, metehne de jandarm țarist) și, în ciuda unei spoieli de expresii propagandistice, experiența bogată de viață îi ghidează acțiunile.

Davîdov nu este chiar omul nou al comunismului la Șolohov. Plăcerea de a discuta, dârzenia firii, hărnicia, seriozitatea, faptul că nu bea, simțul umorului dezvoltat (dar un umor grosier), pragmatismul demn și chiar feroce sunt apreciate de sătenii din Gremeaci-Log ca adevărate calități ale lui Davîdov, însușiri de soldat lăsat la vatră. De fapt, nici unul dintre șefii politici ai colhozului Stalin ce avea să înlocuiască satul Gremeaci-Log nu aduce cu ce ne-am aștepta, adică cu o mână de politruci înveterați și aroganți sau măcar cu niște proletari de oțel: Davîdov și ceilalți doi amici din Partidul Comunist sunt civili cu mentalități și reflexe de soldați învățați cu disciplina și obișnuiți cu acte violente. Sângele și moartea le-au brăzdat urme adânci pe chipurile lor mature.

Andrei Razmiotnov este celălalt membru de vază al celulei de partid din bietul sat de stepă. Razmiotnov luptase pentru puțină vreme și la gardiștii-albi în timpul Războiului Civil și păstrase nu numai oarecare mândrie de a purta cizme și tunici militare, dar și considerație pentru manierele ofițerimii țariste. Altfel, nimic nu-l distinge în plus sau în minus față de Davîdov. Singurul dintre cei trei care aduce cu un fanatic revoluționar, riscând din pricina aceasta să fie chiar alungat din partid, este cazacul Nagulnov. Nagulnov învață limba engleză noaptea pentru a putea cândva să explice anglo-saxonilor cuvântul evangheliei comuniste, citise literatură politică marxist-leninistă și credea în revoluția mondială ca un credincios cu inima dogorînd de căldura credinței celei drepte. Nagulnov suferă de o anumită naivitate de copil necopt la minte în exagerările sale. Pe de altă parte, ca fost ostaș decorat în cele două războaie la care luase parte, Nagulnov arată o cruzime fără margini. Îi place să vâneze și să ucidă animale de câmp sau oameni. Se pare că se distinsese ca un criminal de primă mână în bătălii. E un vânător redutabil și un trăgător de excepție cu naganul său vechi, însușiri care îi aduc respectul și teama comunității.

Cei trei comuniști-soldățoi au nu numai un grad de școlarizare precar, dar și veleități de autodidacți. Vorbirea le este mai îngrijită decât a sătenilor de rând și, după cum aminteam, nu căzuseră în patima alcoolului, se îmbrăcau mai curat, nu au aplecări spre corupție și au tendința de a duce un ordin birocratic la îndeplinire precum unul militar, ceea ce sporește riscul de confruntări violente cu populația din jur.

Șolohov mai scoate în evidență o trăsătură cel puțin stranie a celor trei, apropiată de ceea ce aș putea numi un ordin militar-religios al Evului mediu creștin. Nagulnov încetase să mai întrețină relații sexuale și ajunge să respingă cu silă prezența femeilor în viața sa. Se desparte chiar de nevăsta-sa Lukeria, Lușka popular, o femeiușcă focoasă și ușuratică, care, spune naratorul, nu dădea doi bani nici pe țarism, comunism și alte asemenea prostii bărbătești. Luşka trăia pentru a face dragoste, dar și pentru a se căsători cu cineva sus-pus. După ce Nagulnov, înamorat doar de Revoluție, o alungă de acasă, Davîdov, matrozul-satir cu tatuaje obscene pe tors, realizate încă din tinerețea fragedă, dar abstinent la peste 30 de ani ai săi, trăiește o vreme cu Lușka, acțiune de care se va căi și se va rușina în fața comunității sătești. Razmiotnov nu mai umblase cu o femeie de 12 ani, de când rămăsese văduv. Își iubea încă nevasta moartă. Cauza socialismului cerea bărbați vânjoși care nu se pot dedica nici unei femei. Anularea intenționată a instinctului sexual îi virilizează într-un chip anormal pe cei trei: în loc să se așeze la casele lor sau măcar să ducă o viață desfrânată, energia lor vitală este consumată cu lupta pe frontul contrarevoluționar. Șolohov tratează această falsă puritate erotică ca pe un amănunt nefiresc, asemeni postului sexual al unor cavaleri creștini de demult de dinaintea unei cruciade sângeroase. Abia la sfârșitul romanului, când cei trei sunt acceptați complet de către sat, aceștia urmează să se însoare și să accepte datina de capi de familie, nu doar de stăpâni ai colhozului. Această suspendare temporară a erotismului e apreciată la fel de negativ de gura satului ca aventura lui Davîdov cu târfa de Lușka.

Cât privește satul și mecanismele sale ascunse ochiului, peisajul ce se înfățișează este de cu totul alt soi. La 1930, sărăcia în Gremeaci-Log era greu de distins de cea de la 1830. O parte din săteni, cei săraci, trăiau în izbe mizerabile, mâncau prost și o dată pe zi, nu aveau animale de tracțiune în gospodărie, abia de îngrijeau câteva orătănii prin curte, în timp ce plozii le mureau an de an, fiind înlocuiți cu alții la fel de efemeri. Subnutriția le articula precis existența materială. Deasupra lor se propteau țăranii mijlocași, gospodari mediocri, dar posesori de cai și boi care să le permită recolte anuale suficiente pentru a-și acoperi nevoile alimentare ale familiei și suficientă sămânță pentru anul celălalt. Cei care aveau deja câteva perechi de cai, boi și alte vite și care vindeau cereale la târg treceau drept chiaburi, faimoasele victime ale colectivizării sovietice. Șolohov nu umblă cu brașoave: deși toți erau săraci și nu aveau prea mulți bani pe mână, nu cumpărau produse ,,de lux”, adică manufacturate, de la oraș, puținii țărani ,,avuți” dețineau animale și cereale în hambare cât toată sărăcimea pusă la un loc. În plus de asta, chiaburii fuseseră taxați aprig după 1928 și înțelegeau pericolul de a mai acumula animale și bani. Fascinantă este perspectiva sărăcimii asupra chiaburilor: țin bani ascunși în casă, dau camătă pe ascuns, plătesc argați la muncile de primăvară pe care îi muncesc în schimbul unei plăți modeste. Invers, chiaburii se plâng de cât de mult robotesc și ziua și noaptea și se laudă în sinea lor că nu sunt bețivani, nu stau toată iarna cu fundul lângă soba scuipând semințe de floarea soarelui și fumând. Țăranul harnic și isteț își iubește tarlaua și animalele din grajd. Le știe pe toate pe nume și le păzește ca pe propriul său trup extins. Însa, privit de sus, între cei amărâți și cei bogați discutăm în termeni de nuanțe multiple ale sărăciei. Diviziunea între primii și ultimii nu era atât de pronunțată pentru a crea rupturi și conflicte între săteni. Chiaburul ar fi fost un dușman din interior al satului tradițional rus doar dacă ar fi fost lăsat în voie să se îmbogățească pentru cel puțin o generație, ceea ce nici țarismul, nici stalinismul nu i-au permis. Despre înapoierea tehnicilor și tehnologiilor agricole în Rusia sovietică de la 1930 nici nu mai e nevoie să discutăm. E ca și presupusă. Brațul lung al statului stalinist putea să declanșeze haos în inima satului, dar nu era sigur în măsură să le amelioreze condițiile de producție și pe cele de viață atât de repede pe cât era capabil sa impună teroarea polițienească.

Cum gândeau țăranii? Stăpânirea sovietică era doar o altă stăpânire aruncată ca un jug pe gâtul lor. Nici mai bună, nici mai rea decât cele de dinainte sau de după. Partea proastă este că totuși țăranii aveau oarecare noțiuni despre ce se întâmplă în lumea din afara satului, idei căpătate în urma experienței de pe fronturile străine ale anilor 1914-1921. Mulți țărani făcuseră războiul cu nemții și luptaseră atât de partea Gărzii Albe a generalilor antisovietici, cât și în Armata Roșie. Comiseseră acte sălbatic de crude de ambele părți. Știau să mânuiască arme, puteau citi destul cât să înțeleagă un mesaj simplu, văzuseră cum se trăia la orașe, aveau spiritul de cazarmă latent în ei. Mulți dintre sătenii bărbați din Gremeaci-Log pricepeau instinctiv puterea pe care ți-o dă arma. Cu armata revoltată se realizase și Revoluția Bolșevică de care se vorbea atâta. Mai mult de atât, în mentalitatea țărănească rusă forța fizică, curajul nebun, iscusința de a trage cu puşca sau de a tăia cu sabia, mai cu seamă la cazaci, erau moduri de a fi definit ca bărbat. A putea să ucizi în luptă corp la corp ține de o viziune ancestrală, primitivă și oribilă, dar care se moștenise din tată în fiu la cazaci până în secolul tancurilor și avioanelor cu reacție.

În altă ordine de idei, dincolo de această firavă conștiință socială la sătenii din Gremeaci-Log, nu găsim alte urme de civilizație. Satul pare a fi organizat după reguli venite direct din preistorie. Bărbații sunt în genere leneși, fuduli, meșteri în glume proaste, gata să sară la bătaie când au impresia că bărbația le este pusă la îndoială, cusurgii și agresivi. Își petrec ziulica dormind, picotind, sforăind, somnolând, moțâind atunci când muncile agricole de primăvară, parțial vara și toamna devreme nu îi rețineau pe câmp. Femeile sunt organizate într-o comunitate a lor, separată. Bărbații le tratează cu dispreț și superioritate drept purtătoare de fuste, rele de gură și robite păcatului. Satana este celălalt nume al femeii poftind după plăceri trupești. Șolohov expune misoginismul religios, hidos și dezgustător al țăranului rus în toată diformitatea sa arhaică. În afara unor luni de iubire trupească consumată animalic în tinerețe și a obligației muierii de a face mâncare bărbatului acasă, femeile nu au de-a face cu bărbații. Înjurăturile și aluzile sexuale explicite le însoțesc ca o umbră oriunde pe sătence. Femeile, de cealaltă parte, sunt într-adevăr curve la tinerețe pentru că nu-și pot stăvili patima cărnii și bigote, certărețe pe măsură ce îmbătrânesc. Șolohov nu se sfiește să reproducă aceste prejudecăți provenite dintr-un trecut imemorial și revolut. Adesea, a le bate pe femei e un semn de a le readuce la realitate, de a la însănătoși la minte. O muiere grasă are trecere în ochii bărbatului rus pentru că ar ascunde o sănătate și o putere de fier. Nimeni nu știe, credem, cum s-au format aceste aprecieri ale realității. Sătenii nu vorbesc unii cu alții, ci se răstesc și se porcăiesc cu orice ocazie din te miri ce. Granița dintre bunăvoință și un pumn în gură nu e clar trasată în Gremeaci-Log, iar acest fapt nu are nimic de-a face cu Uniunea Sovietică.

Preotul și directorul școlii sunt importanți în sat, dar nici unul, nici celălalt nu afectează mentalitățile așezării. Fierarul, cel care face uneltele agricole, pare mai sfânt în ochii oamenilor decât reprezentanții pământeni ai bisericii și școlii. Analfabetismul e departe de a fi eradicat la 1930, iar educația religioasă morală nu se compară cu lecțiile de viață ale unor vânători în stepă. Suntem încă într-o societate pastoral-agricol medievală, extrem de conservatoare și crestată de prejudecăți.

Drept care primul volum are ca epitaf imaginar ,,desființarea proprietății private din satul rusesc este începutul păcii și armoniei între oameni”. Propaganda sovietică își concentrează în aceste câteva cuvinte întreaga politică a colectivizării. Partea proastă și hilară este că, oricum, țăranii nu au o noțiune clară a proprietății private, adică a bunurilor imobile ce aparțin unui individ. Pentru ei ogoarele, pășiunile, pădurile, iazurile din împrejurimi aparțin de fapt satului la comun, nu membrilor izolați, care nici nu au hârtie de proprietate asupra lor. De aceea, singurii membrii ai comunității sătești care puteau fi acuzați de egoism și ,,individualism” erau țăranii cu o gospodărie ceva mai organizată, adică ,,chiaburii”, iar proprietatea lor constă în câteva animale de povară, grâne depozitate în hambare, piei de animale, blănuri, șube, încălțări etc. De ce altceva puteau fi pauperii țărani ruși deposedați în numele colectivizării?

Șolohov surprinde toate nuanțele psihologice ale ,,deschiaburirii”: Razmiotnov, Nagulnov și Davîdov merg din casă în casă și adună animalele țăranilor spre a le duce în colhoz. Cei mai săraci sau chiar cei mijlocași din sat le cedează cu oarecare indiferență. Oricum erau săraci. Poate că le va fi mai bine în colhoz. Mare parte din sat, temătoare, le taie însă pentru consum domestic. Însă cei cu gospodării închegate vor reacționa aproape violent. La mersul din ogradă în ogradă se adună și țăranii de pe drumeag care purtau o invidie ascunsă chiaburilor. O parte din satisfacția de a-i deposeda pe vecinii avuți de hainele și animalele lor izvorăște din răutatea sătenilor înșiși. Puterea sovietică execută o sarcină de partid venită de sus, dar sătenii mai săraci se răzbună moral pe cei bogați în această aventură, pârându-i, umblându-le prin acareturi, acuzându-i că ascund lucrurile de ochii partidului. Aici se întretaie două puteri care nu au motivații asemănătoare: cea a statului sovietic și cea a comunității sătești în ansamblu, cea care își rezolvă tensiunile interne meschine prin intermediul autorităților de partid și de stat.

Proprietatea obștească exista deja într-o anumită formă, dar nu cuprindea chiar bunurile de strictă folosință sau uneltele de lucru. Viclenia narativă a lui Șolohov este următoarea: când unii ,,chiaburi” se răstesc și îl lovesc pe Davîdov, aceștia vor fi trimiși de OGPU, înștiințați de celula de partid, în ,,ținuturile din nord” sau în Siberia, de unde nu se vor mai întoarce niciodată (cu o singură excepție în roman). OGPU este poliția secretă, de care satul și chiar Șolohov știu atâtea, dar care apare în roman ca o forță din umbră, periculoasă, nemiloasă, dar despre ale cărei activități reale Șolohov nu șoptește o vorbă. Oare unde ajungeau țăranii îndărătnici care se opuneau ordinii de stat sovietice? Șolohov păstrează o tăcere mormântală. Altfel nu-l mai onora nimeni cu ordinul Lenin. Cu chiu, cu vai, mare parte din gospodării intră în colhoz, deși oamenii păstrau încă antipatie pentru felul în care le fuseseră luate animalele și sămânța de primăvară, de parcă mai trăiau iarăși vremurile rechizițiilor de război pentru armată. Degeaba încercau cei trei ștabi de partid să le explice utilitatea colhozului și cum, într-o bună zi, satul va fi curat, fără sărăcime și fără lipsuri. Degeaba îi înjurau sau chiar, de pildă Nagulnov, îi bătea sau îi amenința cu revolverul. Degeaba le vorbeau țăranii la grămadă că oricând poate izbucni o revoltă împotriva lor. Țăranii nu aveau încredere în nici unul dintre cei trei foști soldați, membrii de Partid și reprezentanți al noului-creat colhoz. Pentru ei, noua stăpânire sovietică nu avea intenții curate cu sătucul lor uitat de lume. Mentalitățile și impulsurile primitive se regăsesc de ambele părți ale baricadei, iar acuza de ,,contrarevoluționarism” poate fi stricto sensu aplicată deopotrivă amândurora.

Atât de ,,contrarevoluționară” era Rusia la 1930 încât acolo unde două colhozuri se întâlneau se punea problema ca cei doi președinți, puși de partid, să se bată pentru recolta unei bucăți de pământ despre care nu existau date sigure de ,,proprietate”. Una peste alta, Șolohov duce tensiunea într-un punct culminant: într-o bună zi de primăvară, țăranii năvălesc la hambarele obștești, îl sechestrează pe Razmiotnov, sparg lacătul și își împart sacii cu semințe pentru semănăturile de primăvară. Colhozul dispare sub presiunea comunității sătești. Davîdov este cât pe ce să-și piardă viața într-o scenă în care satul acționează cu adevărat colectiv: femeile stau în fața bărbaților, îl înjură, îl lovesc, îl jignesc în fel și chip, îi sfâșie cămășa președintelui colhozului Gremeaci-Log. Davîdov așteaptă întăriri de la comitetul raional în persoana unor jandarmi călări. Răstimp, Davîdov supraviețuiește cu îndârjire, făcând haz de necaz, la atacurile femeilor. Dacă pentru o clipă le-ar fi lovit sau le-ar fi suduit, bărbații, proptiți de câte un gard pentru a urmări spectacolul umilirii publice, l-ar fi ucis. În cele din urmă, îndurând injuriile, Davîdov nu numai că supraviețuiește, dar câștigă dacă nu simpatia, măcar acceptul tuturor, mai ales al bărbaților, ca un stăpân chibzuit și înțelept al satului.

Ceea ce-l salvează însă pe Davîdov de la linșarea publică nu are totuși nimic în comun cu ,,educația” sa ,,politică”: pur și simplu a înțeles că din această confruntare, el nu avea să câștige dacă se opune violent satului. Davîdov încearcă să-i convingă mereu pe țărani de necesitatea și binele colectivizării. Aici Șolohov riscă să alunece în propagandă bolșevică ieftină: deși fețele luminate ale partidului puteau oricând să apeleze la serviciile agenților GPU în teritoriu și să epureze satul de elemente contrarevoluționare, deși partidul este expresia singurei violențe legitime, deși colectivizarea este respinsă de satul tradițional rusesc, Davîdov lasă de la sine și îi convinge pe săteni că nici ei nu vor acționa discreționar și în forță, dar nici satul nu mai poate da înapoi de la intrarea în colhoz. Această armonie a contrariilor se datorează ficțiunii lui Șolohov, iar meritul revine calităților naturale de lider ale lui Davîdov. Dar dacă istoria reală a fost alta? Dacă reprimarea politică a fost sălbatică și președintele de colhoz un monstru comportamental? Din felul în care Șolohov acumulează tensiunea în intriga romanului, nimic nu ne poate scuti de un deznodământ tragic, dar cât se poate de veridic. Țăranii au o slăbiciune pentru ieșiri violente, iar cadrele de partid sunt foști oșteni în armatele țariste, albe și roșii cu apucături așijderea.

Abia în volumul al II-lea, publicat decenii mai târziu, ajungem la un echilibru instabil între tânărul colhoz și bătrânul sat. Davîdov rezolvă din mers, după multă muncă nu numai politică, ci și administrativă, problema conflictului dintre sat și partid. Ceea ce din nou iese la iveală sunt abilitățile de conducător ale lui Davîdov, care nu sunt deprinse la școala de partid sau în urma lecturii unor broșuri de propaganda politică. Șolohov dezamăgește în cel de-al doilea volum: deși Stalin murise de câțiva ani, nu întrezărim nici o apreciere critică la adresa regimulul sovietic. Sunt câteva exprimări aluzive din care reiese că se bate și în Uniunea Sovietică ca pe vremuri, dar sunt atât de puține și esopice încât nici nu merită să li se acorde prea multă atenție.

Ceea ce am uitat în primul volum este statura unui chiabur ascuns şi duplicitar, ajuns administratorul colhozului pentru priceperea sa agricolă, Iakov Lukici. Lukici era urât de întregul sat, bănuit de fierar că ascunde ceva necurat, fusese cândva un țăran bogat, dar după 1928, se ascundea și nu mai acumula ca pe vremuri. Lukici luptase ca ostaș și, din ură pentru URSS pentru că nu îi permitea să se îmbogățească, adăpostea în casa sa cu multe odăi și acareturi un fost esaul gardist-alb, Polovțev.

Iată deci că puterea sovietică avea dușmani interni, foști ofițeri și soldați rătăciți într-o sublume care încerca să submineze pe atunci tânărul stat sovietic. Polovțev trăiește ascuns, pleca noaptea și se întorcea pe neașteptate, ba chiar primește și trimite scrisori prin corespondenți spioni și, în plus, locuiește în casa lui Iakov Lukici. Mănâncă și doarme pe ascuns, dar trăiește ca un animal hăituit în uniformă. Om la mijlocul vieții, Polovțev este corespondentul alb-gardist, eroic, sadic și melancolic al comunistului Nagulnov. Alături de Lukici, ca martor ocular, comite o dublă crimă în primul volum, din care cititorul ar trebui să resimtă o antipatie față de acest gardist-alb reacționar care voia să conducă o imaginară armată pe Don împotriva puterii sovietice. Romanul este însă atât de îmbibat de agresivitate și ură încât Polovțev se armonizează deplin cu peisajul aspru al vieții de stepă. Liatievski este celălalt ,,contrarevoluționar” pe care îl ține în secret în casa sa Iakov Lukici. Nobil polonez mărunt, cinic și arogant, Liatievski are disprețul polonezilor de sânge albastru pentru stirpea de rând a rușilor. Certurile sale cu Polovțev sunt o înșiruire de atacuri xenofobe reciproce. Șolohov parodiază doi naționaliști ai vechii lumi, dar, să fim serioși, nici conducerea URSS-ului de atunci nu era atat de ingenuă în materie de idei filoruse și antipolone. Pacea între popoare era mai mult un slogan propagandistic. Iakov Lukici se comportă ca un soldat supus în compania celor doi invitați, cu toate că, văzând că îi merge bine la colhoz, avea îndoieli dacă să mai lupte de partea celor doi conspiratori contrarevoluționari sau nu. Nu putea da însă înapoi pentru că acest lucru l-ar fi costat viața. Iakov Lukici colportează informații mincinoase despre Davîdov în sat și încearcă să păteze imaginea celor trei lideri de partid în ochii locuitorilor, ceea ce îi reușește doar pentru o vreme. Singura întâmplare demnă de oarecare atenție care se petrece în volumul al II-lea, pe lângă muncile agricole și amorurile de primăvară, este chiar deconspirarea de către Nagulnov a ascunzătorii celor doi soldați. Polovțev și Liatievski împușcaseră pe ascuns doi ofițeri GPU care, deghizați în achizitori de animale, îi căutau pe unii de teapa lor în regiune. Romanul se termină tragic: Nagulnov, Davîdov și Razmiotnov intră curajoși ca niște eroi sovietici în casa lui Iakov Lukici, îi ucid pe cei doi soldați subversivi, dar doar Razmiotnov supraviețuiește în încăierare. Satul le deplânge pierderea pentru că erau doi oameni cumsecade după mintea comunității, dar colhozul merge înainte cu Razmiotnov și alți trimiși de la raion, ceea ce nu liniștește cu nimic apele.

Altfel, volumul al II-lea, scris la înălțimea estetică a primului, mai cuprinde o ridicolă scenă de intrare în partid a patru colhoznici, la care tot satul participă în școala nou-reparată a satului, în care sătenii se uită chiorâș, iar elita partidului lăcrimează patetic.

Singurul personaj de neînțeles al romanului, cel care ocupă locul central în volumul al II-lea, este moș Șciukar, un bătrân știrb, flecar, comic în mod involuntar, sărac cu duhul, dar și sărac lipit pământului, victimă a violenței domestice, leneș și de meserie căruțașul oficial al conducerii colhozului. Moş Șciukar are darul povestirii, dar sare de la un subiect la altul ca un nebun ludic. Limba îi este un amestec de blesteme și vorbe de duh de la țară și vocabule stâlcite din limba de lemn a noului regim. Deși moș Șciukar se vrea a fi un personaj profund de tip rabelaisian, flecăreala sa incontinentă nu bate într-un alt plan. Cu siguranță că moș Șciukar pare buimăcit de lumea de după 1917, din care nu numai că nu înțelege nimic, dar, din multe motive, o traduce în termenii săi superstițioși, cu valori tradiționale rurale și cu o viziune moralizatoare asupra vieții. Intențiile lui Mihail Șolohov rămân misterioase în privința apariției acestui unchieș, moș Șciukar, în trama romanului.

Valoarea romanului stă în limba pitorescă și în profunzimea relațiilor sociale. Șolohov nu reclamă autoritatea sovietică ca fiind criminală, utopică și radicală, dar nici nu neagă violența cu care stăpânirea trata uneori, împinsă de circumstanțe, populația rurală. Critica sa e indirectă și printre rânduri, dar prezentă. Pe de altă parte, Rusia rurală, cea a cătunelor și satelor aruncate pe întinderi vaste de pământ, este redată ca un microunivers în care înapoierea domnește pe toate planurile, psihologic, social și economic. Participarea la războaiele de după 1914 i-a învățat pe țăranii ruși cât de ușor poți să ucizi și să iei puterea. Viața grea le-a înăsprit felul frust de a fi și de a acționa. E greu să găsești un vinovat unic sau principal pentru tragediile societății ruse în secolul al XX-lea, dar dezbinarea dintre ruși vine nu doar pe fondul inegalităților sociale între clase, ci și a suferințelor materiale la care largi categorii sociale sunt supuse. Mihail Șolohov este un autor din școala realismului socialist, dar tocmai realismul său brutal, împins până la capăt, spulberă orice încercare de simplificare a experimentului sovietic socialist. Dacă Revoluția Bolșevică se face vinovată de atâtea rele în istoria secolului al XX-lea, cauza nu este una singulară, plasată într-un eveniment din toamna anului 1917. Vina e adâncă și se află în organizarea societății și economiei rusești, o organizare ce nu are nimic de împărtășit cu orice definiție a modernității și a dezvoltării civilizației europene recente.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Șolohov și Rusia

  1. spartacus zice:

    Uite, eu recunosc că am o slabiciune pentru Uniunea Sovietică și pentru Revoluția Bolșevică în sensul că le consider, cu toate metehnele lor, două reușite ale comunismului revoluționar. Stalin, în schimb, nu se prea află în topul preferințelor mele din cauza faptului că a suprimat orice dezbatere din partid și orice punct de vedere diferit de al lui. În plus, sunt de părere că teoria ”socialismului într-o singură țară” promovată de el a fost o inițiativă contrarevoluționară, din acest punct de vedere eu fiind pe aceeași lungime de undă cu Troțky pe care, de ce să nu recunosc, îl consider un exemplu de revoluționar marxist aproape genial. Asta nu mă împiedică, totuși, să recunosc atunci când I.V. a avut o inițiativă corectă, cum a fost, de exemplu, industrializarea accelerată a URSS, începută în 1928, odată cu primul plan cincinal. Fără acest demers de modernizare care a căutat să recupereze într-un ritm accelerat decalajul de dezvoltare industrială față de țările vest-europene, URSS-ul nu cred că ar fi putut face față asaltului nazist din 1941.

    Legat de foametea din Ucraina de la începutul anilor 1930, cunoscută și sub denumirea de ”Holodomor”, există mai mulți istorici care contestă, în mod convingător după părerea mea, linia narativă conform căreia aceasta a fost folosită de Stalin ca armă de distrugere în masă împotriva națiunii ucrainene. Unul dintre acești istorici este Mark Tauger care a scris o lucrare interesantă care prezintă seceta din 1932 – 1933 ca rezultatul unui cumul de factori cu efect aditiv devastator: secetă, boli ale plantelor, proastă organizare. Confruntată cu un dezastru fară precedent, conducerea sovietică a încercat cât a putut să amelioreze situația, inclusiv prin epurarea repetată a cadrelor care erau considerate incompetente.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s