Intelectualii valahi

existenta-prin-cultura-465x390

Atunci când te confrunți cu intelectualii români, orice alt intelectual român de prin preajmă are slăbiciuni pentru unii și antipatii viscerale pentru alții. Când folosim cu lejeritate sintagma intelectuali îi avem în vedere exclusiv pe poeți, romancieri, critici literari, istorici, filozofi și, categorie universală în România, „eseiști”. Cumva, oamenii de știință pot fi geniali „ingineri” pentru publicul mânuitorilor de cuvinte, dar dacă nu se dau pe brazda ficțiunii, nu sunt intelectuali. Fiind un grup restrâns și marginal social, toate lumea cunoaște pe toată lumea. E precum marea familie a lui Avraam, cu trădări, rătăciri, iubiri, amantlâcuri, invidii, fidelități nebănuite, vindicte otrăvite și altele asemenea. Nici o idee, nici o carte, nici o notă informativă la fosta Securitate comunistă nu scapă filtrului moral al membrilor familiei largi din care intelectualul face parte. A colabora cu o revistă „în dauna” alteia, a publica la o anumită editurã și nu la alta, a fi membru într-un comisie sau cenaclu, mai ales în condițiile din timpul regimului comunist, devin operațiuni mai riscante ca prestigiu simbolic decât chiar ceea ce scrii. Presiunea „neamurilor” intelectuale e într-atât de mare încât devine imposibil să nu superi pe cineva.

Existența prin cultură (Polirom, 2015) a istoricului Gabriel Andreescu vine în completare la Cărturari, opozanți, documente (Polirom, 2013), fiind un soi de continuare a investigației pe dosare din primul volum. Din păcate, racila analizei lui Gabriel Andreescu o vădește lipsa clară a unei viziuni de ansamblu. Citindu-l ai adesea impresia că avem un caz tipic de inventariere a copacilor, fără idee dacă aceștia alcătuiesc sau nu o pădure. Andreescu, în ciuda muncii în arhiva CNSAS, nu este interesat de ansamblul subiectului, anume în ce a constat de fapt interesul Securității anilor 1960-1990 pentru intelectualitatea română a perioadei; în schimb, istoricul reușește să clarifice anumite culpe morale ale anumitor intelectuali și să adauge câteva detalii fierbinți ce țin de anecdoctica vieții de „om de cultură” (e important, crede Andreescu, să știm că George Pruteanu fura mașini și spărgea apartamente în anii 1970, motiv pentru care s-a ales cu o condamnare la închisoare, pe care a ispășit-o, sau că Alexandru Paleologu, mândru și superior dintotdeauna, încasa bani de la Securitate după o scurtă informare). Prin urmare, e prea puțin ce ne oferă Gabriel Andreescu, care, dacă nu suntem prost informați, e un dușman declarat al anumitor grupuri de prestigiu din România ultimelor decenii. E adevărat că și adversarii săi nu încetează, când au ocazia, să-l împroaște cu substanțe imponderabile, drept imoral, relativist, mediocru, căsătorit cu o fostă colaboratoare a Securității, dar, așa cum am sugerat la început, intelectualii români nu își spală rufele doar în familie, suferind cu toții de voluptatea deșucheată a scandalului, a exprimărilor de chivuțe isterice și a atacurilor dezonorante sub centură. Pe ulița patriei noastre se aud tot felul de zvonuri mizere.

Deci cum arată viziunea de ansamblu asupra celor care un scris și au trăit prin și întru cultură pe vremea totalitarismului roșu? O idee ne oferă criticul literar anticomunist Angelo Mitchievici în Umbrele paradisului. Scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică (editura Humanitas, 2011), lucrare în care Mitchievici face eforturi admirabile de a scoate la suprafață cărțile de călătorie pe „continentul U.R.S.S.” ale unor G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Demostene Botez, Tudor Arghezi și alte somități literare cu scopul de a le decela aliniamentele ideologice. Deși Angelo Mitchievici crede a fi descoperit în exprimările fățișe, a ceea ce se chema limbajul departamentului de agitație și propagandă din U.R.S.S., urmele unei adevărate „utopii”, o autentică Atlantida revoluționară imersată sub oceanul de exprimări în cea mai pură limbă de lemn (uzată de atâția autori pe atunci), concluzia sa pentru scriitori români de după 1945 este una simplă: tovarășii scriitori practicau mersul la Mecca roșie ca pe o vizită de lucru în vederea împlinirii în carieră acasă. Adică, frust vorbind, intelectualii căutau și ei confortul burghez sub faldurile steagului roșu, plutind ca un semn rău deasupra Berlinului din primăvara anului 1945: lefuri, premii, vile de stat, bani, mașini cu șofer, iarãși bani. Producțiile lor, despre care doar Angelo Mitchievici și alții câțiva își mai amintesc astăzi, sunt cele mai odioase exprimări ale oportunismului și ale cinismului ca modus vivendi: respectivele cărți de călătorii abundă în elogii, false mirări, lingușeli și tămâieri la adresa puterii sovietice, rugăciuni pe dos închinate țării create de Lenin și urmașii săi. Aceasta este o fațetă a non-ideologiei de circumstanță a intelectualității române în deceniul „obsedant” 1950-1960. Cărțile istoricului Cristian Vasile pe acest subiect accentuează corect marotele de propagandă ale regimului comunist din 1948-1989, dar nu și ideologia sa, niciodată sinceră, dacă ne putem exprima astfel.

Or, dacă sub ocupația trupelor Armatei Roșii clasicii literaturii române se comportau de o manieră atât de viclean-prietenoasă cu un regim care avea nevoie să se legitimeze cu figurile lor de simpatizanți „comuniști”, ce așteptări să avem după 1964/1967, când geniul din Scornicești, produs autohton 100%, român verde până în măduva oaselor, Nicolae Ceușescu și-a făcut apariția în prim plan pe scena istoriei? Fiind prin natura lor socială ariviști și egoiști ca o reală castă venerabilă a Indiei, intelighenția română nu crede în nimic „politic” pentru că marea societate, id est restul românilor în afara lor, nu există realmente pentru ea. Românii sunt în genere pentru intelectualii români dintotdeauna pegra, plebea, prostimea, norodul gălăgios sau, dacă avem de-a face cu intelectuali cu vocație de lideri și șefi la stat, românii sunt doar o masă compactă de figuri impersonale, măști dezindividualizate: țăranul român, „poporul” român, „neamul” românesc, „patria și țărișoară”. Firește, sarcina intelectualului vocal hipernaționalist este să fie admirat de mulțimea de dedesubt, precară intelectual și material, pe care eroul intelectual trebuie numai să o lumineze, să o ridice doar spiritual. În schimb, cohortele de români „iluminați” trebuie să-și exprime devotamentul și admirația oficiale pentru aceste figuri salvatoare, cărora, firește, trebuie să le arate supunere euforică. Intelectualii români au o veche tradiție-meteahnă antidemocratică, antimodernă și despotic medievală în istoria lor. Într-un fel, această atitudine nu reprezintă un contrast prea mare față de modul în care este organizată vertical societatea românească de la 1859 până în momentul actual. Patriarhalismul și raporturile genetice de putere din societățile înapoiate ale globului nu reprezintă excepția în România, ci chiar norma, definiția modelului social de premodernitate adecvată economic în care ne situăm.

Prin urmare, ce dorea Securitatea R.S.R.-ului de la intelectualii români după 1965? Gabriel Andreescu nici nu observă și nici nu dă semne că îl interesează genul acesta de punere a problemei. În primul rand, intelectualul român nu avea voie să se lege de clanul prezidențial și de discursul naționalist grețos al epocii. Negativismul și defetismul nu sunau bine într-o vreme de mari avânturi legendare. În al doilea rând, scriitorul român nu trebuia să păstreze legături cu diaspora intelectuală din Franța și nici vorba de a pactiza cu „reacționarii” de la Europa Liberă (Virgil Ierunca și Monica Lovinescu). În al treilea rând, Securitatea arăta un interes major pentru cooptarea de partea regimului a intelectualilor de vază, cheltuind resurse serioase în acest sens (burse, deplasări în străinătate, tiraje uriașe, distincții de zeci de mii de lei etc.) Orice atac frontal la adresa pilonilor regimului (familia Ceaușescu și propaganda lor naționalistă) se amenda cu penalizări la locul de muncă, interdicția de a publica, filări, eventual bătăi și chiar omucideri (cazul Gheorghe Ursu) gestionate de un departament axat pe cultură din cadrul Securității. Interesant ar fi să aflăm totuși cu ce se ocupa de fapt Securitatea când nu avea de-a face cu scriitorimea română, pe care, din ce relatează Gabriel Andreescu, o supraveghea necontenit și cu maxim profesionalism securistic. Un aspect pe care îl putem constata citind cele două cărți ale lui Gabriel Andreescu se referă chiar la impresia finală de birocrație tentaculară eficientă a Securității române. Oare chiar atat de lipsită de tensiuni interne, corupție și proastă gestiune a documentelor să fi fost Securitatea română înainte de 1989? Din ce reiese citindu-l pe Gabriel Andreescu, regimul comunist nu avea doar instituții care mergeau ca unse, ci și unele în care sarcinile de lucru erau duse la capăt cu maxim aplomb (deși Andreescu recunoaște că unele rapoarte ale ofițerilor de securitate sunt scrise cu intenția explicită a acestora de a se făli cu isprăvile lor de anchetatori).

Ce voia intelectualul român de la regim? În primul rând, dreptul de a scrie ce și cum îl tăia capul pe acesta atâta vreme cât nu se lega direct de temele „politice”. Era însă peste putință ca acest intelectual arogant și autist social să nu atace, cel puțin oblic, regimul Ceaușescu atunci când suferea de lipsa benzinei în rezervor (Liiceanu), de frig, de condiții de muncă ingrate (repartiții guvernamentale la sat), de lipsa unui oarecare confort urban etc. Atunci când scriitorul de ficțiune român (îi includem aici și pe istorici, ei fiind autori de interpretări ficționale ale istoriei trăite) împărtășea, volens nolens, din greul traiului celor mai mulți cetățeni români de atunci, instinctele sale antidemocratice ieșau curând la iveală: regimul era ticălos, detracat și iremediabil tarat dacă nu făcea ceva pentru creatorii patriei, acești oameni de cultură, delicați, rasați, cei care poartă pe umeri eternitatea unei culturi, sacerdoți ai spiritului românesc. Nu suferința celorlalți îi deranja, ci chinurile materiale din viața lor privată și a anturajului lor imediat. Nu regimul îi incomoda, ci oamenii de la comanda sa. În al doilea rând, intelectualul român voia succes și notorietate personale, agrementate de privilegii materiale consistente, adică un nivel de trai egal cu al ștabilor din P.C.R. Și, nu în ultimul rând, intelectualul român iubea deplasările în Occident. A putea să te bucuri de privilegiul de a umbla nestingherit în lumea liberă a capitalismului „decadent” și, pe deasupra, a te întoarce acasă după voie (Nicolae Breban) ține de un mecanism anume al puterii politice absolute din ceaușism. Intelectualul român din comunismul anilor 1970-1990 dorește parvenirea până la înălțimea elitei regimului cu un sigur preț: spre deosebire de politrucii și birocrația zeloasă a P.C.R.-ului, a cărei mediocritate umană era, fără îndoială (sic!), patentă, intelectualul nu doar că ocupa o poziție socială elitistă, dar acesta chiar este, prin atributele sale morale și spirituale, un rege-filozof printre semenii săi. Este ceea ce o zicală americană amendează sub forma you can’t have your cake and eat it too.

De aceea, Gabriel Andreescu încearcă în Existența prin cultură să traseze o taxinomie între informatori, colaboratori, cei care au rezistat influențelor Securității în materie de cultură. Din nefericire, reușita sa nu este decât parțială, în sensul de a exonera unele figuri culturale de blamul aruncat pe biografia/opera lor după anul 2000 (Nicolae Balotă, Ștefan Augustin Doinaș), când CNSAS, nimic de mirare într-un stat în care vârfurile birocrației sunt oameni de partid, a fost condus de camarilele politice ale guvernelor de la putere ce s-au tot succedat de atunci încoace. Andreescu nu trage o serie de linii clare și nete, deci persuasive, între categoriile colaborărilor cu Securitatea.

Întâi de toate, pentru a trece la miezul chestiunii, a ocupa un grad în Securitatea română (cazul bizantologului rafinat Virgil Cîndea) e cu totul altceva decât a fi un colaborator, un informator al Securității (cazul Ștefan Augustin Doinaș). Practic, primul intelectual este angajat ideologic în politicile culturale ale regimului Ceaușescu (politici naționaliste, protocroniste care lasă impresia unei versiuni sobre a curentelor fasciste din interbelic), în timp ce al doilea se supune parțial comandamentelor culturale ale perioadei (care sunt exact sarcinile de lucru ale ofițerului Vigil Cîndea, de pildă). Dacă vrem să înțelegem ce voia în chip pragmatic regimul Ceaușescu de la scriitorii români nu trebuie decât să citim luările de poziție din epoca 1970-1990 ale unui Eugen Barbu, Adrian Păunescu și Corneliu Vadim Tudor. Edgar Papu și Constantin Noica cu ale lor naționalisme de extracție cvasilegionară se întâlneau și ei până la un punct cu dictatele culturale ale epocii Ceaușescu. Până și patosul mistico-naționalist ale unora dintre eseurile logicianului formidabil care a fost Anton Dumitru picau ca o mănușă pe doleanțele regimului. România anilor 1970-1990 nu mai avea de mult nimic în comun cu marxism-leninismul de import și de fațadă al anilor 1950. Deși se păstraseră instituțiile sovietice, acestea fuseseră infuzate de spiritul autoritarist de dreapta al României din intervalul 1938-1940. Lăsați de unii singuri în izolarea lor burebisto-ceaușistă, românii au secretat un stat cu politici autoritare de dreapta, pe modelul anumitor societăți sud-americane dictatoriale, iar, prin luările de poziție ale unora și altora, intelectualii au dat semne a fi de acord în chip natural cu tipul acesta de guvernare ideocratică. Elitism, snobism, naționalism deșănțat la nivel discursiv, rigiditate pe scara socială, privațiuni materiale la bază și beneficii copioase la vârf, corupție și abuzuri personale pe fiecare palier profesional, iată componentele „utopiei comuniste”.

În al doilea rând, între a fi informator al Securității, caz în care notele informative oscilează între bârfa ordinară și informări punctuale (Sorin Antohi, cel care a pretins că deține un titlul de doctor în științe, evident fals), și a scrie texte encomiastice și letale pentru bunul-simț (cum au fost atâtea) la adresa politicilor regimului, cred că a doua situație, fără nici o imixtiune a poliției secretă, este cu adevărat mai gravă. Singurii informatori care ar trebuie deconspirați ca „securiști” în prezent sunt cei care, prin notele lor informative, au adus vătămari materiale și fizice celor pe care îi pârăsc. Cei care ar trebui judecați și condamnați pentru faptele lor criminale sunt acei ofițeri de Securitate, care, cum corect atrage atenția Gabriel Andreescu, se bucură de un trai tihnit în toată perioada post-decembristă și care au comis infracțiuni și crime din postura de agenți ai Securității statului. Ne îndoim că tortura și crima erau oficializate chiar și în legislația R.S.R.-ului, stat eminamente autoritar.

Pe de altă parte, nu își află locul încercarea de a construi disidențe imaginare: modelul paideic de la Păltiniș, activitatea Cenaclului de Luni, membrii grupului de la Iași au trăit prin cultură într-un climat toxic de propagandă, inclusiv culturală, naționalist-ceaușistă, de cult al personalității exacerbat, dar a-l traduce pe Heidegger nu constituie nici acum un act politic în România anilor 1980, mai ales când statul român, prin editurile sale oficiale, îți publică volumul în zeci de mii de exemplare. Retragerea în tehnica struțului cu nume diverse de „artă pentru artă” și „studii fenomenologice” nu are nimic în comun cu politicul. Singurul disident autentic pe care l-a avut România comunistă de după 1970 a fost exilatul Paul Goma. Dorin Tudoran și Doinea Cornea sunt în felul lor apariții interesante, dar nu atât de vocal anticomuniste atunci când demascau cu duritate stilistică politicile economice/culturale ale lui Nicolae Ceaușescu (și gașca sa) de după 1980. Ceilalți au colaborat mai mult sau mai puțin cu regimul. Nișa lor de existență, care implica totuși deplasări în lumea largă capitalistă, este doar un cul-de-sac cu voie de la Securitate. Având în vedere ideile și valorile culturale îmbrățișate de regimul „comunist” după mai 1971, nu are rost să găsim în operele intelectualilor români concesii deosebite. Cei ce au practicat un discurs naționalist și au adus omagii familiei prezidențiale pot fi bănuiți că au făcut-o cu sinceritate și în mod voluntar (cf. cazul Săptămâna). Mărturie stau textele lor după 1989 în care nu se feresc să-și declare o oarecare simpatie pentru vechiul regim. Vina, dacă putem vorbi de una, nu se află pe hârtie, ci în modul lor de a gândi. Cine s-a ocupat de traduceri, ediții, lucrări proprii care nu au nimic de împărțit cu P.C.R-ul anilor Ceaușescu, fără ca prin aceasta să impieteze regimului, au rămas apolitici până astăzi.

Nu în ultimul rând, ceea ce Gabriel Andreescu eludează sau cel puțin nu-și propune în acest volum este cantitatea de rău pe care intelectualii și-l făceau intenționat unii altora, mai cu seama din postura de informatori ai Securității. Sunt pagini sinistre în arhivele CNSAS în care un intelectual îl denigrează, din pură invidie, meschinărie sau ambiție/revanșă carieristă, pe un confrate de-al său. Acest comportament, de reglare de conturi prin intermediul poliției secrete, este o specialitate a intelighenției românești care depășește granițele politicii sau ale discursului ideologic dominant. Răfuiala personală între tipologii umane egocentrice și chiar megalomane nu putea decât să-i delecteze pe unii ofițeri de Securitate ca spectacol uman gregar. Poate aici ar trebui să mai sondeze Gabriel Andreescu.

Una peste alta, peisajul psihologic al arhivelor CNSAS în ceea ce privește viețile scriitorilor români sub ceaușism nu este atât de interesant sau revelator pe cât o lasă de înțeles bibliografia abundentă pe această temă. Până și centrarea excesivă pe subiectul intelectualilor sub comunism arată autocentrarea fără margini a acestora ca singura categorie socio-profesională care conta. Tragic este că unii dintre ei continuă să fie de părere că intelectualii „umaniști” sunt încă singurii care merită studiați și amintiți în istoria unei societăți. Poate de aceea se explica felul în care intelighenția română post-decembristă a sărit tot timpul în barca partidelor de dreapta, la care și-a pus umărul inventându-le. Intelectualul român nu a fost de dreapta sub comunism pentru că sistemul era de extrema stângă, cum încearcă să își amintească revizionist la ora actuală, ci a fost tot timpul de dreapta în măsura în care regimul, prin clasa sa superpusă de politicieni și birocrați de vârf, gândea și acționa asemeni lui.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la Intelectualii valahi

  1. dangabrielontelus zice:

    Rezonez cu fondul hermeneutic al acestui text. Continuitatea cu elitismul intelectualilor interbelici și, în general, post-1830 este bine evidențiată. Lipsește, din păcate, menționarea, fie și în trecere, a gravității colaboraționismului intelectualilor legitimați în perioada 1948-1964. De ce ar fi mai ticălos G. Călinescu, versatil până în 1947 decât stângistul Zaharia Stancu, de exemplu? Doar pentru că înseamnă mai mult în conștiința culturală autohtonă? De asemenea, orice referire la intelectualii modernității, chiar și a aceleia românești, marcate de o specificitate generatoare de ipoteze, concesii, acuze, ar fi impus, obligatoriu, confirmarea teoriei ,,trădării cărturarilor” a lui Julien Benda. Și în libertate, și în totalitarism, de dreapta sau de stânga, intelectualii s-au remarcat, negativ, de cele mai multe ori, prin pactizarea cu una sau alta dintre ideologiile modernității, fapt care influențează judecata de valoare asupra contribuțiilor pe care le-au oferit publicului. Cât privește observația asupra preeminenței umaniștilor în fața intelectualității tehnice, să nu uităm, totuși, că ideologia iluministă care întemeiază modernitatea este apanajul acestor umaniști, aproape în exclusivitate. În fine, partizanii paradigmei tehnico-științifice se pot considera oarecum ,,răzbunați”, în postmodernitate, când emergența digitalului i-a marginalizat semnificativ pe umaniști, spațiul public fiind ocupat, în fine, de ,,adevărații Arnoteni”, pentru care succesul elimină valoarea, prin ,,selecție naturală”…

    • vicuslusorum zice:

      Cred ca am fost destul de clar cand am aliniat o serie de autori ai puterii. Erau acolo si Zaharia Stancu, si G. Calinescu. Julien Benda voia neimplicare politica a creatorilor de frumos si arta, ceea ce a fost intotdeauna o fictiune autolegitimatoare a oamenilor de litere.

      • dangabrielontelus zice:

        Vă rog să-mi spuneți în ce constă implicarea politică a lui Kafka, din literatura universală și a lui Urmuz, din literatura română, în calitatea lor de scriitori? În ce mă privește, îi văd nu doar ca antimoderni – asta ar fi o lectură superficială – , ci definitorii pentru condiția artistului autentic: un gnostic, purtând în suflet, conștient sau nu, nostalgia unui Paradis/Rai din care a fost exilat…

  2. inertia zice:

    „Retragerea în tehnica struțului cu nume diverse de „artă pentru artă” și „studii fenomenologice” nu are nimic în comun cu politicul.”
    Ok, nu l-ați citit pe Heidegger (pe Heidegger cel Rău din anii 33-35-38 și pe Heidegger cel Seren din anii 55-70, nu pe cel edulcorat (în traducere) și siropos (în general) din Ființe și Timpuri). Rău faceți.

    Dar, să-i lăsăm pe acești indivizi vai-de-umbra-coșciugului-lor. Iată, azi este prezentă aceeași accedere la privilegiu (dacă nu mai rea, căci mai mulți bani și deci mai multă distincție&diferență). O temă recentă: scriitori (științifici) din pușcării și doctori plagiatori. De ce nu faceți ceva, dvs., aici-acum? Cine-ce vă oprește? Puneți de o revoluție, schimbați lucrurile. De ce nu? Ce s-a întâmplat? Ah, inerția. Cam așa și cu tipii ăștia de-i enumeră dl. Andreescu {+ nemernicia specifică, sigur} (apropo, unde sunt femeile? foarte ciudată această masculo[litera]tură română).

  3. Ghita Bizonu' zice:

    Hi ho hi ! Dracu te-a luat ! Sau poa mai inca timp sa stergi postul asta ..
    Deci „prin natura lor socială ariviști și egoiști ca o reală castă venerabilă a Indiei”; „intelectualii români nu își spală rufele doar în familie, suferind cu toții de voluptatea deșucheată a scandalului, a exprimărilor de chivuțe isterice și a atacurilor dezonorante sub centură”; „ntelectualii români au o veche tradiție-meteahnă antidemocratică, antimodernă și despotic medievală în istoria lor. ”
    HIHI HI .. ma te ia mama lu tatal lu’ Scarotzchi ma! Mai bine ii injurai de mama si mai sugerai ca ar suferi de lues congenital ….
    Sa nu mai zic de „această atitudine nu reprezintă un contrast prea mare față de modul în care este organizată vertical societatea românească de la 1859 până în momentul actual. Patriarhalismul și raporturile genetice de putere din societățile înapoiate ale globului nu reprezintă excepția în România, ci chiar norma, definiția modelului social de premodernitate adecvată economic în care ne situăm.„
    BAaa! Tu cine te crezi Tll Eulenspigel?! Da dupa cate tin minte ala nu a sfarsit prea bine.. iar Neghinita (Neghinita basmul lui Delavrancea ) a cam fots spanzurat sau inecat sau ambele amandoua

    Esti mai rau decat mine.
    Daca o va citi vre=un prof de la Stiinte Politice sau mai stiu eu cine va zice ca pana si tova Pauker era mai putin antiinctectuala decat tine. Ca Ghita Batranu era un lluminat!!!

    Eh .. eh eh ..

    Da daca ai studiat fauna poti sa explici prin ce miracol ala Gabriel Andreescu este considerat „de dreapta”?!

  4. Ghita Bizonu' zice:

    Gasita intr-un roman vechi, vechi …
    Cica prin anii 20-30 un scriitor care era si ziarist a primit niste bani de la un politician ca sa faca o revista. Juma literara, juma politica si care trebuia sa atace preferntiaal un anume om politic.
    Politicianul vizat il invita la Capsa de literatu hazetar director (in devenire) de revista.. „hai pe bune cat iti da? ” X „Bun iti dau de 2 ori pe atat si faci o revista STRICT literara!” „bine dom’le ii dau banii inapoi si-l bag in ma-sa de escroc!”

    Se pare ca pe undeva este si ceva realitate. Si ca literatu „moralist” (il bag in ma-sa de escroc!) era o „sramba” la adresa lui Zaharia Stancu.. (au trecut vreo 30 de ani.. Asa ca nu imi cereti totlul roamnului!)

    Oricum, in cercurile artistice barfa, calomnia si chiar delatiunea sunt oaresicum „norma”. Si chiar daca delatiune nu este chiar „norma” mai bine sa nu cercetam … prea ideaproape!

  5. Bobo Vieru zice:

    Esti cam prea de stanga pentru gustul meu, insa scrii fain & esti bine pus la punct cu bibliografia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s