În căutarea marxismului pierdut

stefan-guga__sociologia-istorica-a-lui-henri-h-stahl__606-8437-59-0-785334293143

,,Scopul acestui volum este de a reconstitui sociologia istorică a lui Stahl și de a-l recupera ca sociolog marxist, parte integrantă a tradiției marxiste locale și participant în dezbaterile marxiste internaționale.”[i]

Ștefan Guga, autorul Sociologiei istorice a lui Henri H. Stahl, este un intelectual de stânga care tulbură, pur și simplu, apele. Mijlocul prin care își duce la capăt planul nu este acela de a răscoli și de a desface în bucăți intrepretările dominante asupra societății românești, cele izvorâte din rândul unor câmpuri producătoare de cunoaștere ca cele ale științelor sociale, ci de a explicita, a clarifica prin simpla răsucire a comutatorului, în camera întunecoasă a cercetării sociale românești, ceea ce apărea până mai ieri în penumbră sau se ascundea parcă după sofa sau fotoliu. Rațional până la răceală, calm și destins în studiul minuțios, pas cu pas, al ideilor și al școlilor ce își dispută hegemonia culturală în materie de ideologie oficială, Ștefan Guga nu își propune decât să pună la dispoziție, fără sentimentalisme partinice, fișa clinică, analizele medicale ale unei bune părți din ceea ce se cheamă intelighenția românească, indiferent că aceasta este compusă din sociologi sau filozofi de profesie. Obiectul său: opera, deci metoda și realizările sale, sociologului marxist Henri H. Stahl. Circumstanțele: habitusuri antimarxiste puternice în rândul intelectualității românești atât în prezent, cât și în trecutul recent, pre- și post-1989.

De ce politologii, sociologii, literații români în mare resping orice școală de gândire care critică structurile societății ca fiind inerent nedrepte și conducând la inegalități și privațiuni sociale de proporții? De ce stânga, atât cât s-a înfiripat ca un cerc restrâns și neomogen în ultimii ani, se străduie să-și șteargă stigmatul de veșnică ,,plantă exotică” în România? O posibilă, dar, desigur, nu unică, explicație poate fi găsită în poziționarea socială a celor care lucrează în universități, institute de cercetare sau academii: aparțin cu toții claselor de mijloc urbane, cu un înalt nivel de educație, cu un venit sigur garantat de stat, venit care adesea îl depășește pe cel mediu de pe piață. Conducătorii acestor instituții oficiale sunt oficialitățile cunoașterii aprobate: birocrați academici cu venituri, de această dată, mult peste salariul mediu pe economie, care reprezintă, în cele din urmă, angajatorul lor real: statul. Din nefericire, câtă vreme rețeaua instituțională de stat (singura ce, spre deosebire de cea privată, axată pe profit și atât, are vocație și prestigiu în cercetare), care are ca misiune producerea de cunoaștere, este în România un alt organ al statului, subordonat unor politicieni proveniți din rândul celei mai bogate clase sociale din România, nu se poate nici măcar pune problema de gândire socială critică. Dimpotrivă, interesul acestor oficialități epistemice este de a îngropa orice discuție ce ar zgâria siguranța de sine a status quo-ului: economiștii nu scriu independent sau exercitându-și facultățile critice, ci în urma unor workshopuri în străinătate sau în funcție de manualele occidentale, preluate și tratate cu dogmatism neostalinist, statisticienii ascund date sau adună informații fără să ofere o interpretare sociologică a acestora, literații se cantonează în impunerea unei estetici metafizice, aristocratice, sub forma unei arte purificatoare, un imens tertip esoteric sortit să țină ,,prostimea incultă” în perpetuu întuneric al minții și prosternație a afectelor, sociologii fac copy-paste din metodologia vestică la modă sau se ocupă de istorie intelectuală de teamă să nu fie obligați să studieze cu adevărat critic societatea românească capitalist-periferică din prezent, iar politologii, nu chiar cei din urma în importanța ,,dregătoriilor” cunoașterii, slujesc la zeitățile personale, fie (neo)liberale, fie (neo)conservatoare. Pe deasupra, ei sunt reprezentanții unei mici-burghezii cosmopolite care detestă țăranii, șomerii, pensionarii, muncitorii și proletarii de jos, etichetați drept exponenții lenei și ignoranței românești ancestrale, frânând procesul de integrare europeană. În loc să privim superficialitatea și mediocritatea patente ale mediului academic românesc ca pe un blestem cultural sau ca pe o impotență funciară, cred că ar trebui sa înțelegem această marginalitate (auto)indusă ca urmare a dependenței materiale, i.e. financiare, a intelighenției românești de perpetuarea în bună ordine a statului român, și a elitelor sale economice, ,,crony-capitalist”, așa cum există acesta acum, care, la rândul lor, sunt subordonate, nota bene, fluxurilor capitalului european. Nu e numai precaritatea fondurilor bugetare pe care se cade s-o observam, ci direcționarea acestora în proiecte ce articulează un discurs administrativ neutralizant sub umbrela imparțialității științifice și, cel mult, un discurs cvasicritic, marginal, în tratarea unor fenomene sociale anacronice (interbelicul, chestiuni de sociologie culturală în comunism, politologie agresiv anticomunistă etc.) Singura ,,știință” umanistă care s-a eliberat, doar prin comparație cu perioada anterioară, de tutela prerogativelor unei alte afaceri de stat, de discurs dominant și atât, este istoria. Și aici, constrânși birocratic, istoricii români au fost marxist-leniniști când statul român le comanda cărțile în intervalul 1948-1965 și, apoi, au devenit în bloc național-ceaușiști, virând într-o direcție contrară, când statul îi finanța pentru a crea și șlefui noul limbaj oficial al puterii. Procedeul de cooptare și siluire intelectuală a științelor sociale a continuat și după 1989, doar că în moduri ideologice inedite și adaptate vremurilor noi, euro-atlantice.

Ștefan Guga, fiind un outsider momentan al acestor rețele de putere simbolică instituționalizată, își permite libertatea de a gândi critic și pe cont propriu. Alegând să studieze opera sociologului marxist Stahl pentru a alunga fumurile și pâcla din jurul numelui său, Guga expune și stratagemele de eludare, relativizarea, omagiere și, în fond, ignorare a tradiției istoriografice de la care Stahl se revendică. Nu e vorba că Stahl ar putea spune ceva politic despre societatea comunistă sau despre contemporaneitatea românească imediată care trebuie amuțit sau măcar vătuit fonic, ci de a pune căluș la gură unui discurs marxist local autentic, viu, vibrant, unei metode de interpretare a realității care poate fi reactualizată critic și astăzi în folosul libertății de gândire și în dauna ,,puterilor” stăpânitoare, cărora intelectualitatea forurilor academice le face, cum am sugerat, scut, îndeosebi când această intelighenție insistă a se pretinde, prin discurs si atitudine, apolitică.

,,Din moment ce sociologia lui istorică este dificil de separat de problematica și aparatul conceptual marxist pe care le utilizează, negarea marxismului lui Stahl, indiferent de ambiguitatea care o însoțește în mod necesar, a avut drept consecință tragerea pe linie moartă a proiectului său de sociologie istorică. În ciuda revendicării mentoratului lui Stahl și a odelor ridicate ,,metodei arheologiei sociale”, sociologia românească post-1989 este complet dezinteresată de cercetarea sistematică a istoriei, neacordând practic nicio importanță rolului analizei trecutului în înțelegerea prezentului. Interdisciplinaritatea, pe care Stahl o considera piatra unghiulară a sociologiei sale (sau, până la urmă, a sociologiei în general), a fost eliminată complet în favoarea unei înțelegeri strict disciplinare a sociologiei, ca având interdicție pe teritoriile economiei, politicii și istoriei. În ciuda investirii lui Stahl ca maestru și sursă de autoritate științifică pentru o întreagă generație de discipoli, niciunul dintre ei nu i-a devenit moștenitor intelectual. Lăudată până la refuz, sociologia lui Stahl a rămas practic fără consecințe intelectuale directe, devenind nici mai mult nici mai puțin decât un ornament de pus pe raftul cu fapte bune din istoria sociologiei românești.”[ii]

Stahl apare ca periculos în polemicile sale culturaliste din Eseuri critice[iii], un volum târziu în care Guga decelează acele trăsături ale metodei lui Stahl care îl situează într-un raport de contradicție netă cu politicile culturale dominante. Guga atrage atenția cu privire la sintagmele de contestare la care a fost supus Stahl după 1983: ,,reducționist”, ,,pozitivist”, suferind chiar de ,,mitofobie” atunci când Stahl respinge interpretările folcloriste în aparență, naționaliste în nucleul lor tare, prezente în articolele lui Mircea Eliade din interbelic, în cărțile de senectute ale lui Constantin Noica sau în volumele de filozofie, orientate spre căutarea unor mătci stilistice naționale, din trilogiile lui Lucian Blaga. Constatarea lui Guga ar merita pusă în relație cu frecventa acuză de dogmatism cu care era retrospectiv privit intervalul 1948-1965, atât de către istoricii protocroniști ai anilor ’80, cât și de cei care pledeau pentru o cultură românească integrată și influențată de ,,marile culturi” vest-europene în același deceniu[iv]. După cum apreciază Katherine Verdery, ultimele urme de marxism autentic, neînregimentat în climatul prosovietic al celor 15 de ani de ocupație rusă, cum este chiar cazul Stahl (pe care Verdery nu-l amintește decât în două note de la final), era imediat asociat vulgatei marxist-leniniste după 1980 și respins punctual atât de căutătorii unei purități românești și ai unui pretins geniu traco-dac-românesc supraistoric care a precedat orice ispravă ,,spirituală” occidentală, cât și de elitele unei românități europene cu pedigree ,,burghez”, a faptelor excepționale de ,,cultură”. Două întrebări conexe se pot pune aici: de ce un regim politic al radicalismului de stânga respinge materialismul istoric întemeietor, preferând, în schimb, națiunea-stat în forme retrograde (cult al personalității, sacralizarea elitelor antice, feudale și moderne după gustul cronologic al PCR-ului conservator), concept politic de secolul al XIX-lea, după 1965? De ce singura legitimare a elitelor se face la nivel abstract, antimaterialist, mistic prin intermediul unei națiuni posesoare de calități miscibile într-un compus static, de dincolo de istoria factuală? Se prea poate, doar ca titlu de ipoteză, că tocmai slaba legitimitate a regimului sub aspectul oferirii unui standard de viață din ce în ce mai ridicat populației, convergent cu cel al Occidentului, să fie motivul din spatele pompării cu naționalism deșănțat în mințile populației largi. Ceea ce condițiile de trai nu oferă principiului plăcerii se poate compensa printr-o satisfacție sublimată în imaginar, spre mulțumirea de sine a elitei, astfel, autosecurizată.

Ștefan Guga constată influențele austromarxiste, social-democrate, ce l-au marcat în devenirea sa intelectuală pe Stahl încă din interbelic:

,,Marxismul ca știință socială trebuia să se distanțeze atât de empirismul brut, cât și de fetișismul modelelor teoretice elaborate în lipsa contactului cu lumea reală, trebuind în același timp să țină cont de nevoia de interpretare teoretică și să se dezvolte în strânsă legătură cu realitatea socială.”[v]

Dovezile tipărite ale marxismului sociologic la Stahl? Nu cred că le găsim în cele trei volume monografice despre satul vrâncean Nerej. Marxismul său este recognoscibil în manualul scris împreună cu fratele său Șerban Voinea, Introducere în sociologie (Editura Partidului Social-Democrat, 1947), în Controverse de istorie socială românească (Editura Științifică, București, 1969), în Studii de sociologie istorică (Editura Științifică, București, 1972), dar și în metoda propriu-zisă de analiză a satelor devălmașe românești și consolidarea, prin aservire, a feudalismului de la nord de Dunăre. Deși Stefan Guga expune minuțios și imparțial, fiind în fiecare clipă cu textele originare la îndemână ca material probatoriu, schema hermeneutică la Stahl se regăsește în datele sale fundamentale, fără uriașa consolidare empirică, într-un articol scris spre finalul vieții în limba engleză.[vi] Fără a rezuma argumentația sa, nu credem că se poate înțelege adecvat contribuția reală a sociologului Stahl.

Principatele românești Moldova și Țara Românească pot fi considerate ca fiind situate la o extremitate a stepei euro-asiatice, ceea ce implică, odată cu retragerea administrației romane de la nord de Dunăre după anul 271 d.Hr., posibilitatea unor invazii repetate de triburi nomade. Imperiile stepelor de care se ocupă Grousset în istoria sunt la fel de volatile precum cele create de către imperiile care își clădesc colonii peste mări și oceane. Cu toate acestea, populația rurală, care practică pastoralismul și agricultura, nu se mișcă din loc odată cu invazia unor triburi nomade. Stabilitatea ei domnește peste veacuri, într-o veritabilă istorie lungă. Satele devălmașe, organizații sociale de țărani, liberi de orice constrângere exterioară satului și conduse doar de un sfat al bătrânilor, cad sub robia acestor triburi nomade. Invadatorii nu-și propun să schimbe modul de producție al satului liber (sat de răzeși în Moldova și de moșneni în Muntenia) și nici să intervină, în chip nemijlocit, în procesul de producție. Ceea ce pe invadatorii de altă etnie îi interesează este plata unui tribut anual sub forma unui excedent de produse lucrate de satele libere devălmașe. Acești invadatori, oricât de flotanți ar fi, stăpâni ai statului administrat de ei, încasează acest surplus și continuă să trăiască ca un trup parazitar pe spinarea satelor devălmașe, libere în interior.

Acest mod de exploatare nu corespunde celui feudal vest- și central-european cu care suntem familiarizați de către istorici (de pildă, Marc Bloch din Societatea feudală), ci este o subcategorie a despotismului oriental descris de Marx în Grundrisse. Secolul al XIV-lea va aduce schimbări majore în acest sens: o clasă de războinici (cnezi, voievozi) vor elibera teritoriile subcarpatice și vor da naștere unui boierimi locale, care, în câteva generații, va interveni în conducerea satului, va administra și va superviza procesul de producție, va încasa dări în funcție de bogăția gospodăriei individuale și nu a satului, va impune munca gratuită obligatorie (clăcășia), va deține moara, hanul și comerțul cu amănuntul din sat, va putea să cumpere și să lege de glie țărani aserviți (clăcași, rumâni, iobagi) și va locui în târguri, unde se află domnia, adică administrația militaro-fiscală a regiunii. Astfel, feudalismul pătrunde în sfârșit în principatele românești și va căpăta forme feudalo-capitaliste (neoiobăgiste apud Gherea), abia în secolul al XIX-lea. Stahl arată cum exploatarea feudală diferă de orânduirea tributară a războinicilor nomazi. Dovada constă în supraviețuirea până în perioada interbelică a satelor devălmașe libere, răzășești, care nu fuseseră niciodată aservite, grație poziționării geografice favorabile, dar care se aflau în plin proces de disoluție internă din pricina pătrunderii mecanismelor pieței, a producției pentru vânzare și a întăririi proprietății private în dauna celei tradițional colective.

Fondul documentar al noului mod de exploatare, tipic pentru teritoriul României de azi acum sute de ani, se află în cele trei volume masive din Contribuții la studiul satelor devălmașe românești[vii]. Terminologia și cadrul de înțelegere ale structurilor sociale nu doar că sunt inspirate din marxism la Stahl, ci și, după cum indică Ștefan Guga, acestea sunt în centrul disputelor academice globale din perioada 1960-1980 privitoare la trecerea de la feudalism la capitalism. Stahl expune un mod de producție specific est-european, care nu este similar celui în care se va dezvolta feudalismul vest-european. Feudalismul târziu, a celei de-a doua iobăgii după Engels, din estul Europei se va prelungi și se va amesteca cu tendința accentuată de comercializare a produselor agricole, în cadrul pieței mondiale de după 1850, de către latifundiarii regatului României. Contribuția lui Stahl la marxismul structuralist va fi preluată parțial de istorici ca D. Chirot și I. Wallerstein și menționată apreciativ. Ștefan Guga depune multă silință și osteneală exegetice, ca să zicem așa, în a racorda efortul sociologiei istorice stahliene la disputele marxismului structuralist din anii ’70. Contrar opiniei conform căreia Stahl ar fi trăit într-o societate în care ,,provincialismul, izolarea și înapoierea intelectuală” ar fi predominate, Guga probează contrariul, cel puțin în situația particulară a sociologului marxist Henri H. Stahl: deschiderea sa pentru teme locale este însoțită de interesul pentru ,,problematici” internaționale, ceea ce, prin calitatea studiilor sale, va stârni interesul istoricilor marxiști occidentali. Mai accentuat este conflictual latent al lui Stahl cu istoricii autohtoni:

,,Așadar, în Probleme confuze, Stahl își recunoaște eșecul privind încercarea de a-i convinge pe istoricii români să adopte ceea ce îi părea a fi singura variantă cu adevărat științifică a materialismului istoric – variantă pe care, din nou, Stahl o identifică cu sociologia și, în particular, cu un marxism heterodox. În paralel cu această recunoaștere a eșecului, cartea apare și ca o ultimă sfidare adresată celor care, după repetate tentative eșuate de a elabora o asemenea istorie științifică, s-au văzut nevoiți să se întoarcă la idealismul istoriografiei interbelice.”[viii]

În final, ceea ce lecturile vaste ale lui Ștefan Guga doresc să ridice ca problemă de lucru anticipată se reduc, credem, la două concluzii:

i)                    Există cel puțin un sociolog și istoric marxist român care se remarcă printr-o originalitate, remarcabilă ca rezultate științifice de teren, în timpul perioadei comuniste, id est Henri H. Stahl. Cărțile sale sunt minuțios analizate în expunerea de idei și în cadrul unor direcții istoriografice mult mai largi și mai presante decât spațiul românesc de către Ștefan Guga.

ii)                  A două concluzie ține de mecanismele de acumulare ale unui capital simbolic din care Henri H. Stahl a fost alungat ca spirit, dar păstrat ca mască mortuară, pre și post-1989. ,,Cu toate acestea, ar fi cel puțin nedreaptă clasificarea lui Stahl printre intelectualii necritici și comozi în raport cu regimul politic din această perioadă, la fel de nedreaptă cum este și cea care fantazează despre un presupus anticomunism care s-ar găsi în textele lui.”[ix]

În același timp, Guga atrage atenție tuturor cercetătorilor din câmpul științelor sociale românești că marxismul nu a decedat subit în Occident, este polivalent și bogat în nuanțe, și, mai presus decât orice, că nu ar trebui să le fie teamă să adopte o metodă de intepretare a realității sociale, poate chiar cea materialist istorică.

Din păcate, Stahl, chiar și prin opera sa, nu reușește să amorseze un discurs contemporan critic la adresa modului de producție capitalist și a problemelor sociale cu care se confruntă România de astăzi. Ceea ce poate constitui o premisă reală de a înțelege relațiile de clasă existente, dar și a inegalitățile frapante dintre urban-rural, capitală-provincie în România capitalistă se referă doar la tradiția de gândire a stângii marxiste, exemplificată magistral, în calitate de sociolog al satului românesc, de către Stahl.

În ceea ce privește truda teoretică imensă a istoricului, pasionat de istoria ideilor și de sociologia culturală, Ștefan Guga, care aduce un suflu nou într-un spațiu de idei închistat și diletant metodologic, pasionat mai degrabă de hagiografii intelectuale pe seama Școlii gustiene decât de sociologia interbelică în date și în măsurători, care ne mai pot spune ceva astăzi în raport cu procesul de modernizare, ceea ce putem închipui ca o scădere a cărții sale se concentrează în prea multă teorie și prea puține urme ale unei societăți reale. Marxismul are totuși o componentă solidă de dispută socială factuală, în care speculațiile derivă din praxis-ul cotidian și însoțesc din umbră întregul demers analitic. Dar acest aspect cred că va fi obiectul altor studii și titluri de viitor.

Note:

[i] Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, Editura Tact, Cluj, 2015, p. 15.
[ii] Ibidem, pp. 45-46.
[iii] Henri H. Stahl, Eseuri critice, Editura Minerva, București, 1983, pp. 71-223.
[iv] Katherine Verdery, National Ideology Under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceausescu’s Romania, University of California Press, 1991, pp. 72-98, pp. 137-215.
[v] Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, Editura Tact, Cluj, 2015, p. 87.
[vi] Henri H. Stahl, ‘The Romanian Tributary System’, Review (Fernand Braudel Center), Vol. 9, No. 4 (Spring, 1986), pp. 619-647.
[vii] Henri H. Stahl, Contribuții la studiul satelor devălmașe românești, vol. I-III, ediția a doua, revăzută, Editura Cartea Românească, 1998.
[viii] Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, Editura Tact, Cluj, 2015, p. 346.
[ix] Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl, Editura Tact, Cluj, 2015, p. 355.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la În căutarea marxismului pierdut

  1. ionel@yahoo.com zice:

    singura problema cu analiza ta, si a multora care se doresc nonconfirmisti si critici doar pentru ca preiau banalitati si mai mult retorica de duzina din universitati occidentale, marginale in genere, este nici chestia cu structurile si nici sociologia taranista a lui stahl nu prea are nimic de-a face cu marxismul – tot asa cum Marc Bloch n-are nicio legatura – decat folosind termenul ca o umbrela pentru diverse teorii sociologice istoric predominat materialiste unele complet opuse! de asta nici sunteti luati in serios, ca grup, ca puneti ideologia inaintea problemei, e un show-off ideologic amatoresc si de prost gust uneori, ce faceti voi gasca asta de la Criticatac/Tact!…sa vorbiti de postcolonialism in Romania…si totodata de gandire colonialista capitalista, nationalista, rasista si mondialista…se sparie gandul! …dar daca asa zice marxismul, care o mai fi ala!….

    • vicuslusorum zice:

      Ok. Got it. Doua intrebari:

      1) Ce stii tu de marxism? Cum il definesti? Ce-ai citit din acest autor?

      2) E vreo legatura intre aceasta „retorica” marxista si teorii sociologice materialiste?

  2. inertia zice:

    Scrisesem mai mult, dar am dat un backspace să corectez un cuvânt și browser-ul mi-a dat back la pagină. În fine, mi-a plăcut concluzia la ce scrisesem:

    „„Stânga”” fură tot ce poate, „stânga” scrie cărți pentru prieteni, Sebastian Ghiță se crede creator, Ana Blandiana e oprimată, iar restul murim zi de zi pentru 1.200 de lei lunar. Asta e „realitatea românească” de azi, iar schimbând termenii, dar păstrând relațiile, se obține realitatea secolului 20, 19, 18. Vrei să faci o carte de 400 de pagini din asta? Prea bine, dar nu ai nevoie de niciun -ism și de niciun -ic pentru a spune ceva dacă într-adevăr ai de spus ceva.

    • vicuslusorum zice:

      Da, exact asta imi propun.

    • Ghita Bizonu' zice:

      iar restul murim zi de zi pentru 1.200 de lei lunar
      Pai nu asta doriti draCii mei?!
      Ia priveste imprejur .. mama mama ce mare mirare ca guvernu Ciolanis varea sa mai taie nitel din salarii ..
      Ce nu inteleg eu este miraraea.. Asa cum n-am inteles entuziasmul stupid ca a cazut Tonta.
      Ca cum sa iti zic – DINTAi si dinati ar trebui sa fiti in stare sa formulati ceva simplu precum miticul (de la mit nu de la Mitica ) docoment „Ce este militienii si ce vrea ei” . Insa inainte de asta ar trebui sa stabiliti ce inseamna cuvintele pe care le folositi in docomnetul ala. Adica daca vrei sa traietsi mai bine nu ceri doar „schimbare” , Ca „se schimba” si daca in loc sa iti dai sufletul zi de zi 1.200 de lei lunar devii somer cu zero lei . Ti schimbare e nu? A da a nu se cere „conditii de vis” ca si comsarul este tot vis!!
      Faceti si vopi un efort – cereti ceva mai „vulgar” ceva de geni leafa minima echivalent 250 euro (ptr necalificati) , o autistrada terminata si alte asemnea rahaturi neintelectuale.
      Ca ma uit de 26 de ani cum voi juniori va agitati ptr NIMIC si de cele mai multe pro votati ptr NIMIC si apoi va mirati ca primiti NIMIC!

      A si sa va fie frica ca vi se va zice „vreti din nou comunism?”.. celor care va pun intreabrea asta „inteligenta” ziceti=le vorba aia stramoseasca „alupigus!”

      { a da!!! Clujenii dragii d eei .. au votata cu PDL – care le promitea sa nu faca autisrrada. Apoi se mira ca n u au .. autostrada!!! A .. si daca dorau autistrada… mama ce simplu era… o demonstratie urata in fata sediului PDL , vreo 2 geamuri sparte – asta ca cand Boc era premier ! Si autostrada devenea prioritate! Ins aei l-au reales pe Bioc ca primar..
      Concluzia? Nu au nevoie de autostrada!! Foarte bnine sunt mai multi bani de sifonat!! Se vor sifona de asta fii sigur )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s