Măștile veacului


George Neagoe a publicat o carte despre colaboraționismele cu regimul comunist ale lui Ștefan Augustin Doinaș, cu sprijinul academic al mandarinului Nicolae Manolescu. Asul de pică: Ștefan Augustin Doinaș (Cartea Românească, 2013) deschide orizontul unei tematici mai largi despre interacțiunile dintre intelectualitate și putere. Tocmai de aceea, George Neagoe inițiază un nou șantier de lucru care îl are în centru pe divinul critic, George Călinescu, și scoate un prim volum despre acesta în intervalul 1941-1948 în calitatea proteică a criticului de jurnalist politic, deputat, director de ziar și prezență publică vocală și cu greutate simbolică. Mizantropul optimist. G. Călinescu și (de)stalinizarea României (Cartea Românească, 2015) însumează aproape 400 de pagini de text și analize.

Din capul locului, problema acestei analize expusă de George Neagoe este una de eficiență interpretativă a metodologiei întrebuințate. În primul rând, cel care se centrează pe intelighenție trebuie să lucreze cu o teorie sau mai multe din câmpul sociologiei culturii. În al doilea rând, a te ocupa de ideologiile sociale ale intelectualității necesită vaste cunoștințe de teorie politică, de lecturi din clasicii filozofiei politice, de istorii ale ideilor politice. În al treilea rand, a vorbi despre ideologii extremiste, cum ar fi cea a marxism-leninismului aplicat ca dogmă discursivă în URSS și estul Europei, implică lecturi prelungite de istorie a partidelor comuniste și lecturi aprofundate din ideologii de frunte ai acestora. Nimic din acestea la George Neagoe, care nu citează decât cel mult alți critici literari sau referințe secundare ca valoare metodologică, ceea ce, totuși, nu răpește cărții o anumită seriozitate a tratării subiectului.

Din păcate, a conspecta cu migală din arhive, a decupa pasaje din articolele epocii, a cita din corespondența intelectualilor și a rămâne doar la atât îmi pare o fetișizare a sursei documentare, de parcă o mărturie scrisă coincide cu realitatea însăși și nu ar fi decât o altă interpretare, când fragilă, când profundă, a acesteia, cum se și întâmplă. George Neagoe cunoaște o singură tehnică de țesere a textului: citat, comentariu, citat, comentariu, fără urcușuri și coborâșuri, fără dealuri și văi, ceea ce da cărții un aspect tern, anost, obositor prin monotonie. Citatul predomină prin autenticitate, prin probitatea cercetării, prin munca de arhivă riguroasă, prin adevăr asupra interpretării, inserată cu înflorituri retorice sub forma de aprecieri, pentru George Neagoe. Din nou, din nefericire, analiza nu poate fi atât de simplă și atît de săracă schematic.

În orice caz însă, anul 1942 îl surprinde pe George Călinescu într-o situație ingrată. Antisemitismul era politică de stat, fascismul ideologie paneuropeană, cenzura triumfa de ani buni, iar George Călinescu, intelectual notoriu și reputat, are două griji de ordin personal: prima se referă la catedra sa de profesor universitar, care nu era încă definitivă, și a doua se focalizează pe dificultatea de a publica, conform contractului cu Fundația Regală pentru Literatură și Artă, un compendiu la uriașa sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent. Ministrul Culturii Naționale și Cultelor în acea perioadă, pe când conducătorul României era Ion Antonescu, se chema Ion Petrovici, filozof de carieră și politician prin vocație, ambele pe culoarul de dreapta al puterii. G. Călinescu greșise, pare-se, în examinarea sa sumară și malițioasă din Istorie… a operei lui Ion Petrovici, motiv pentru care, ca urmare a unor întristătoare trăsături de caracter, ministrul îi purta pică. De aici începe un epistolar oficial între cei doi, în urma căruia aflăm cu ce talente de contorsionist al limbii se lăuda G. Călinescu. Întâi băgăm de seamă că însuși G. Călinescu citează defensiv laudele din presă la adresa Istoriei…, carte scrisă în spirit național, xenofobă și folosindu-se de o concepție foarte la modă pe atunci despre rase. E adevărat că G. Călinescu nu își însușește această perspectivă, dar o atașază ca dovadă a gradului ridicat de conformitate cu direcția politicii de stat a dictaturii antonesciene. În plus, G. Călinescu e de părere că anumiți autori, de extracție jidănească, pot fi înlăturați din magnifica întreprindere, dacă regimul, dat fiind contextul, o dorește. Și aici G. Călinescu nu-și afirmă răstit opinile antisemite, ci le confirmă pe cele larg răspândite ca normă în aparatul administrativ de stat. Lașitatea și interesul nu pot fi ideologizate. George Neagoe nuanțează spunând că G. Călinescu discuta cu mai marii zilei “în felul său”, adică un pic arogant și cu aere de om de litere genial, de mare artist, de istoric savant, de dascăl renumit, cu toate că ceea ce pare a ieși în evidență este dezinteresul ideologic total al lui G. Calinescu în afara înaltei sale prețuiri pentru estetica sa și pentru opera sa deja elaborată. Dacă editurile de stat îl publicau și catedra la universitatea de stat îi era asigurată, ce mai conta dacă Ion Petrovici era fascist și Ion Antonescu autor de pogromuri iudeofobe? Ce importă asemenea mărunte chestiuni contingente când tu scrii pentru eternitate și te adresezi omenirii, din cele mai străvechi timpuri și trăind în cele mai năpăstuite locuri?

Momentul 23 august 1944 îl găsește pe G. Călinescu dornic de noi aventuri gazetărești și chiar politice. România se defasciza sub oblăduirea glorioasei Armate Roșii. Se practica igienizarea generală, chiar dacă debarcările de la legionari sau cuziști la comuniști nu erau doar excepții motivate de bruște înflăcărări ideologice. Una peste alta, G. Călinescu se integrează politic, ia atitudine, și devine membru al Uniunii Patrioților, parte din Blocul Democrat Popular, viitoare rampă de lansare pentru un partid politic decedat prin autodesființare în 1948, Partidul Național Popular. Din această poziție, G. Călinescu prinde un mandat de deputat de Botoșani, conduce câteva ziare ale PNP-ului și face politică din condei într-o vreme când gazetăria nu era rivalizată de televiziune. Fasciștii sunt înfierați, reacționarii luați la puricat, iar capetele cu rol de conducere din partidele “istorice” (un Maniu, un Brătianu) primesc oprobriul colectiv al micii-burghezii intelectuale, pentru care G. Călinescu vorbea în cunoștință de cauză. G. Călinescu, alături de alți iluștrii reprezentanți ai opiniei publice autoidentificate ca mic-burgheză (profesorimea, negustorii, unii meșteșugari, poate funcționarii de stat), învață să plătească polițe post-1944 politicianismului interbelic, fascistoid, corupt și antidemocratic în dominația sa de clasă. Marea proprietate funciară se cuvine a fi desființată. O nouă constituție urmează să fie gândită. Democrația “populară” intră în scenă. Muncitorimea și industria nu vor întârzia să dea valma în peisaj. Oamenii roșii de la Răsărit sunt portretizați ca frați protectori. Fragmentele decupate din presă sunt atât de abundente pe acest subiect încât G. Calinescu nu are pe unde să scoată cămășa la judecata politică post mortem. Criticul a comis-o într-un mare stil partizan și nu tocmai în direcția a ceea ce denumim astăzi sau chiar atunci ca liberalism.

Alături de Mitiță Constantinescu, Vlădescu-Răcoasa, Andrei Oțetea și alții, G. Călinescu crede în U.R.S.S. și în noul regim al Partidului Muncitoresc Român/ Armatei Roșii. Pentru George Neagoe lucrurile sunt simple: aceste voci ale societății civile, compuse din ariviști și oportuniști fără scrupule, sunt organizate și sprijinite în partide politice de către Armata Roșie cuceritoare cu scopul de a destabiliza și discredita, printr-un fals discurs de operetă, P.N.L. și P.N.Ț. în vederea înlăturării acestora și instaurării sistemului stalinist totalitar. George Călinescu, mai degrabă cinic decât naiv din punctul de vedere al lui George Neagoe, participă la acest circ regizat de sovietici.

Nu credem că lucrurile stau chiar așa. Până în anul 1948, G. Călinescu se autoidentifica drept intelectual mic-burghez, iubitor al culturii și artelor, recunoscător clasei muncitoare la a cărei înalțare spirituală artiștii contribuie cu uneltele lor, înseși pluripartidismul și monarhia sunt apărate de către publicist până la un punct. E adevărat că pe măsură ce anii trec și Partidul Comunist Român trage sfori pentru a consolida monolitic puterea și G. Călinescu devine mai deschis noului hegemon și democrației populare, dar sinceritatea și riscul la care se supunea criticul, scriind și luptând politic pentru clasa sa socială, alta decât cea proletară, arată că Partidul Comunist Român și Armata Roșie se foloseau de o stare de fapt în Romania anului 1945 și nu o iniția ex nihilo în laboratoarele clandestine ale stalinismului bizantin. Ideea aceasta este acreditată de George Neagoe la tot pasul, în pasiunea sa viscerală de a fi anticomunist, antistalinist, antisovietic. E curios cum un G. Călinescu acceptă să spună cu o jumătate de gură ce cred și comanditarii săi din P.C.R. și cu cealaltă jumătate să peroreze despre aderența sa la valorile eterne, la comoditatea și confortul râvnite de intelectualul mic-burghez, de orășenii educați mai convenabil decât muncitorii și utili într-un sens idealist, înalt, fără să realizeze, dacă totul ar fi fost contrafacut, că își periclitează astfel locul său la masa lungă a puternicilor zilei. Incoerențele și inconsecvențele sale se vor a fi interpretate ca jocuri de culise, ecrane utile sovietizării României, în timp ce, credem, adevăratul Călinescu nu spune o minciună sfruntată, cu potențial, totuși, sinucigaș, în numele partidului. G. Călinescu apare contradictoriu în jurnalistica sa de până la 1948 pentru că Partidul Comunist Român nu l-a cooptat strategic. Călinescu însuși s-a înrolat cu onestitate intelectuală, atât de onest cât poate fi un om laș, cupid și oportunist, în lupta politică de sub egida Partidului Muncitoresc Român. După anul 1948, grandilocvența sa netrucată nu pare a mai avea sens ca posibilă sursă de exonerare. Dar pentru aceasta George Neagoe va trebui să mai scrie un volum.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Măștile veacului

  1. dangabrielontelus zice:

    Subscriu acestui text, în cea mai mare măsură. Nu sunt de acord cu sintagma infamantă ,,extracție jidănească”, deși contextul în care apare ar presupune-o, oarecum, stilistic, autorul intenționând, probabil, utilizând-o, să reflecte Zeigeist-ul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s