Nuanțe în gol

Este cât se poate de greu să stabilești dacă există sau nu un consens în privința istoriei modernizării societății românești. Dintr-o perspectivă socială, dacă ar fi să-l urmăm pe H. H. Stahl[i] și pe discipolul său american Daniel Chirot, putem zice că, până în secolul al XVII-lea, când relațiile feudale de exploatare ale țăranilor aserviți încep să devină predominante în cele mai multe sate românești, satele românești sunt organizate în federații și confederații militare cutumiare, restrânse geografic, care au statut autarhic, în care nu găsim proprietate privată productivă pe scară largă, nici comerț în sensul său monetarizat și intens vascularizat social, în care țăranii sunt liberi în cadrul obștei sătești, trebuind, totuşi, să plătească un tribut ca sat sau grup de sate autorității militare dominante, compusă când din boieri autohtoni, când din căpetenii de oști venetice. Economia predominantă este cea cerealieră, pe scară mică, și cea pastorală, la fel de subdezvoltată. Acest organism socio-economic sătesc supraviețuia intact de la o generație la alta, fără alte ambiții sau convingeri decât cele prevăzute de tradiții din moși-strămoși.

Dintr-o altă perspectivă socială, mai pronunțat economică, dacă ar fi să credem în studiile istoricilor Victor Axenciuc și Bogdan Murgescu (dar atâția alții, de asemenea, care au studiat problema, precum David Prodan), relațiile feudale devin pregnante, ducând la dezvoltarea unei aristocrații mature locale, după 1600, deși țările române intră în cadrul tipului dezvoltat instituțional de despotism oriental, patronat de Imperiul Otoman. Am fost ,,feudali” pe cât au fost otomanii feudali, ceea ce este în sine o incertitudine de lămurit. În ceea ce privește românii din Ardeal, aici se poate vorbi de un feudalism dur și aspru, dar pe modelul vest- și central-european. Când apar relațiile capitaliste în țările române? Cel mai probabil din anii în care boierimea locului începe să își vândă pe piețele locale sau internaționale surplusul de cereale, resurse naturale și animale. Odată practica aceasta normalizată, în măsura în care boierul produce mai mult în vederea unei vânzări mai mari, putem vorbi de importanța în creștere a valorii de schimb, deci a banilor, față de asigurarea nevoilor de supraviețuire materială și de perpetuare firească, adică după obicei, a comunității. Însă, chiar și în acest caz, Imperiul Otoman este cel care circumscrie realmente tipul de comerț și de producție pentru vânzare al țărilor române.

Din nou, după cum a chestiona feudalismul românesc de la nord de Dunăre se cuvine să mergem la organizarea internă a societății imperiale otomane, tot la fel, cel puțin până la tratatul de la Adrianopol din anul 1829, pentru a înțelege câtă dezvoltare comercială a orașelor, câtă producție industrială, câtă tehnologie există în țările române până după 1800 ar fi indicat să studiem gradul în care revoluția industrială și modul de producție capitalist a pătruns în Imperiul Otoman, până în această perioadă.

Având în vedere reperele economice modeste față de cele vest-europene ale Imperiului Otoman la 1850, deja înapoiat și fără suflu economic prin comparație, nu-i de mirare că țările române sunt un teritoriu cu densitate scăzută a populației și subdezvoltat material al Europei continentale. Se poate vorbi de un feudalism întârziat, dublat de o dominație a pieței globale (în absența uneia domestice pe măsură, țăranii nefiind, îndeobște, consumatori ai mărfurilor de pe piață), în țările române abia după 1866. Acest sistem a căpătat, după cum se știe, denumirea de ,,neoiobăgie” de la Constantin Dobrogeanu-Gherea, iar economia agrară a fost analizată adecvat de Constantin Garoflid, Radu Rosetti, Ioan C. Filitti etc. chiar înainte de 1914 sau pentru reforma de după (David Mitrany). Philip Gabriel Eidelberg a reușit să scrie un studiu de economie politică[ii], implicând enorm de multe informații sociologice, despre transformările interne, cauzate din exterior, ale satului românesc, schimbări care au răbufnit în ultima răscoală din Europa secolului al XX-lea. Aceste cauze ce au favorizat mutații în satul românesc sunt legate pe de o parte de interesele economice ale latifundiarilor români, pe de altă parte de interesele acelorași, atunci când statul intervine în viața societății prin pachete de legi și reforme instituționale, fără precedent, care sprijină clasa capitalului agrarian împotriva clasei țărănești.

Această anevoioasă introducere are o singură menire: aceea de a arăta că, din punct de vedere economic și social, nu plutim pe nisipuri mișcătoare în anul 1920. România Mare apărea sub forma unei societăți de țărani supraviețuind din suprafețe mici de pământ, având o productivitate scăzută din punctul de vedere al pieței globale, deci şi al valorii muncii, egali în drepturi cetățenești cu un strat subțire de mari agricultori, câțiva industriași români (și mulți străini), un aparat funcționăresc dezvoltat, localizat în orașe mici (constituind chiar viața cotidiană a acestor târguri-orășele) și o mic-burghezie redusă, fiind în serviciul păturilor urbane. Nici una din aceste categorii sociale nu este statică, ci într-un perpetuu balans amenințător: pentru că România interbelică este un stat capitalist, familiile țărănești pot crește numeric, cum, de altfel, are loc încă din ultimul sfert al secolului al XIX-lea, iar acest excedent demografic face trecerea la oraș unde primește un salariu și devine forță de muncă angajată (sau, pe moment, șomeră, chiar lumpenproletară), satul fiind astfel minat din interior. Pământurile nu mai aparțin obștei, ci sunt proprietăți individuale (slab) productive, în logica pieței capitaliste, pasibile să fie cumpărate de actori economici cu mult capital. Loturile mici de pământ nu asigură hrana pentru toate gurile din casă, deci între foametea supraaglomerării și proletarizarea forțată terțul este exclus. Alungarea, prin intermediul legilor pieței, a țărănimii de pe ogoare este un fenomen firesc al capitalismului pretutindeni pe acest pământ, iar țăranii români din interbelic nu au făcut excepție. Aici putem adăuga constatarea corectă a marxistului Stahl, conform căruia satul românesc era deja în dizolvare, în curs de destrămare irevocabilă atunci când sociologul român l-a investigat pe teren în anii 1930. Burghezia română, de cealaltă parte, deține prea puțin capital propriu, de aceea sarcina industrializării ca proiect de viitor cade pe umerii subvențiilor și investițiilor de la stat, al creditului străin și a factorului influent al deciziei politice. Viața urbană, lipsind acest țesut capitalist productiv, stagnează sau asigură un minimum de confort urban, în condițiile în care doar statul poate pune la dispoziție locuri de muncă (sigure) pentru mulți citadini. E vorba de o economie subnutrită, din care, deși capitalismul își vede de legile sale, se profilează sărăcia, inegalitățile, stagnarea și disperarea colective.

Deși expunerea socio-economică de până acum îndatorează totul câtorva studii clasice în care se întrevăd aceleași concluzii în ciuda perspectivelor diferite, dezbatarea modernizării are o cu totul altă cuprindere, dacă o privim ca o bătălie de idei sau chiar ideologii influente/coerente ale unor curente culturale autohtone. Junimismul conservator, sămănătorismul retrograd și idilic, social-democrația unui Constantin Dobrogeanu-Gherea, poporanismul social-democrat al lui Constantin Stere, chiar și mișcările de extrema dreaptă, naționalist-xenofob-antisemite ale unor A. C. Cuza sau Corneliu Zelea-Codreanu, sunt toate modalități de a privi și de a lua poziție față de societatea românească în curs de modernizare inevitabilă. Oricât am accepta că ne confruntăm, din studiile unui Zigu Ornea, cu un mănunchi de perspective culturale mai mult sau mai puțin antagoniste, realitatea socială a României interbelice ne este cunoscută din cele câteva istorii economice punctuale care măsoară, prin asociere cu reperele aplicate oricăror societăți capitaliste, dezvoltarea producției, consumului și investiției în România. Prea puțin contează dacă această paradigmă vestică nu coincide cu reperele despre identitatea națională a elitei românești atunci când se privește istoriografic, generație de generație, în oglindă. Iarăși nu prea contează dacă aceste repere sunt eterne sau normative. Important este că s-a realizat, cu oarecare succes, o comparație între societățile românească, rusă, bulgară etc. și cele austriacă, germană, franceză, daneză etc. în funcție de o serie de variabile cantitative luate drept numitor comun. De la acest nivel bazal, al vieții materiale, ar trebuie să înceapă orice discuție despre cine sunt românii ca națiune. A contraface sau a falsifica aceste realități pentru a satisface stima de sine a clasei sociale din care faci parte, pentru a-ți hrăni prejudecățile personale, mai ales cele de superioritate socială și profesională, sunt moduri de a controla și de a manipula un discurs, eminamente politic, ce se vrea a fi dominator. Aceste deformări sociale le găsim atât în discursurile unui liberal ca Eugen Lovinescu în anii 1920 sau în cele ale unui social-democrat marxist ca Șerban Voinea, cât și în articolele ortodoxiste ale unui Nichifor Crainic la jumătatea anilor 1930, dar aceste aserțiuni necesită sofiscate analize ulterioare pentru a fi cu adevărat credibile, ceea ce nu ne propunem aici.

De aceea, cartea lui Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc (editura Eikon, București, 2015), este o excelentă ilustrare, după cum vom vedea, a viziunii de ansamblu pentru care am pledat deja mai sus. Când spunem excelență nu o facem la modul superlativ, ci, dimpotrivă, ca o foarte bună ocazie să studiem ce se poate petrece într-o analiză ambițioasă când temelia vieții economice, deși avem de-a face cu un subiect precum un economist ca Mircea Vulcănescu, nu apare niciodată clarificată cu adevărat. Ionuț Butoi practică, deși provine dintr-o școala sociologică ca gândire, o istorie a ideilor puternic impregnată de teorie politică, de evoluția ideilor politice și, în genere, de ideologii variate.

Debutul studiului său ne este cunoscut ca tematică din cartea istoricului Dragoș Sdrobiș, Limitele meritocrației într-o societate agrară (Polirom, 2015): de ce apare un considerabil șomaj intelectual, la finalul anilor 1920 și începutul anilor 1930 în România, după ce anul 1919 aduce șansa unei noi Românii? Răspunsul are cauze economice: un stat cu resurse puține, un aparat bugetar ce nu poate angaja tot tineretul cu studii superioare (deși numărul acestora este mic într-o societate încă majoritar analfabetă), orașe care nu pot oferi locuri de muncă în mediul privat din pricina Marii Depresiuni (sau care, pur și simplu, nu au decât mici afaceri și mărunți comercianți), dar și imposibilitatea de a reveni la țară, într-un sat prins în paralizie economică și în pauperitate greu suportabile pentru un proaspat absolvent de universitate. Ionuț Butoi nu se concentrează pe aceste teme, ele fiind deja tratate, ci pe canalizarea frustrărilor și nemulțumirilor tineretului studios în asociații studențești din ce în ce mai protestatare politic. O primă formă de asociație de masă, grefată pe ortodoxism, naționalism și antisemitism, este Uniunea Națională a Studenților Creștini din România, de unde se va desprinde mișcarea fascistă a tânărului Corneliu Zelea Codreanu, care, în de-a lungul existenței sale, a fost prinsă în schimburi și tatonări cu autoritățile statului, inclusiv agenții Siguranței.

Ionuț Butoi, care polemizează subiacent cu viziunile maniheiste asupra interbelicului ale anumitor ,,eseiști” post-1989, contextualizează arătând că există și alte voci studențești în epocă. Pentru un intelectual atât de acribios precum Butoi pare un pic straniu că niciodată nu aflăm ce nume poartă aceşti ,,eseiști”, care sunt judecățile lor de valoare și de ce sunt, punctual, incomplete sau direct eronate. Bineînțeles, le putem bănui numele, dar, deși ei apar anulați superior prin aluzii la luările lor de poziție, ei nu primesc niciodată un profil propriu-zis. O regulă a bunului-simț ne îndeamnă ca atunci când nu vrei să ataci persoana, critici raționamentele acesteia și îți permiți politețea de a te adresa preopinentului pe nume. Chiar dacă greşeşte, acordă-i puțin respect.

Una peste alta, pe lângă UNSCR studențimea poate avea acces și la alte asociații, cum ar fi cea din care a făcut parte ca lider Mircea Vulcănescu, Asociația Studenților Creștini din România:

,,(…) ASCR era o organizație restrânsă de studenți care dezbăteau teme teologice creștine ce țineau de ,,posibilitățile filosofiei creștine”, pentru a folosi chiar titlul unei contribuții semnate de Vulcănescu, de posibilitățile practice de existență creștină în viața cotidiană dusă într-o lume modernă, precum și provocările aduse viziunii și modului de viață creștin de modernitate: mentalitatea scientistă, secularismul, interconfesionalismul etc. Problematica Congreselor este întotdeauna centrată pe teme creștine, evoluțiile și transformările interioare ale ASCR-ului, deloc puține, în ciuda numărului mic de membri și a existenței sale întrerupte, sunt și legate aproape exclusiv de astfel de teme.”[iii]

Membrii ASCR-ului nu numai că nu practică discursul vituperant ortodoxist, naționalist șovin și agresiv antisemit, ci sunt deschiși ajutorării materiale a studenților săraci și ,,curentului monografist” de investigare socială la sursă susținut de profesorul Dimitrie Gusti. Ionuț Butoi vrea să distingă între unele asociații creștine și altele, de parcă, în afara unor rapoarte administrative ale Ministerului de Interne și a acelorași anonimi ,,eseiști”, cineva ar susține cu tărie ipoteza unei generații monolit, monocromă, grupate în jurul Căpitanului și a Legiunii.

,,Într-o ciornă a unei scrisori către D. Gusti, datată octombrie 1935, Golopenția susține necesitatea extinderii experimentelor echipelor studențești regale pentru a transforma stagiul în cadrul acestora într-unul obligatoriu pentru toți studenții pentru obținerea diplomei de studii (lucru realizat, de altfel, prin Legea Serviciului Social din 1938). Scopul era de mobilizare și educare a tineretului astfel încât acesta să nu mai fie atras în acțiunea “exclusiv politică a centrelor studențești” (adică a UNSCR, dominat de legionari după cum am arătat mai sus).”[iv]

Cu alte cuvinte, deși statul aruncă în societatea largă oameni cu studii academice absolvite sau nu, care vor ajunge inevitabil, pe mari porțiuni statistice, muritori de foame, radicalizându-i în mișcarea legionară contestatară a elitelor vremii, regele, instanță supremă a statului, i-ar fi putut ține sub control pe acești ,,delicvenți” licențiați dacă ar fi fost direcționați spre munci de cercetare obligatorii și neremunerate adecvat. Cumva, deși Ionuț Butoi pretinde a face eforturi considerabile de nuanțare, ne mirăm cum politicile regale de cooptare, în numele științei, a tinerei generații de absolvenți pot fi trecute cu vederea ca acte programate de atenuare a acțiunii politice anti-sistem. Pentru rege, e mai util și mai bine să fii (cvasi)șomer la Serviciul Social decât șomer pentru Partidul Totul pentru Țară, unde militarizarea și munca în comun pot deveni periculoase pentru clasele superioare. Interesanta paralelă între doi factori politici rivali, monarhia vs. fascismul legionar reflectată în tineretul educat și sărac, deși ușor de făcut, nici nu este concepută de Ionuț Butoi. Ipoteza noastră, ce poate fi studiată separat, este că echipele monografice gustiene, deși neutre politic până în 1938, continuă să acționeze, cu sprijin de la stat, ca un anestezic, dacă nu chiar panaceu, pentru protestele politice anti-parlamentare, anti-monarhice, fie și acestea legionare, ale tineretului cu studii. Ionuț Butoi, ca membru al unei echipe de cercetare ce încearcă să salveze simbolic meritele școlii gustiene și să consolideze o tradiție de gândire sociologică în România pornind încă de la Dimitrie Gusti și discipolii săi, are reticențe epistemice în a recunoaște rolul politic subiacent, cu voie de la Carol al II-lea, al studiilor savante desfășurate de chiar Dimitrie Gusti. Cu toate acestea, în absența unei cercetări adecvate, ipoteza rămâne doar ceea ce este, o simplă teoretizare fără exemplificare.

Când ajunge la problema economică internă a satului românesc, Ionuț Butoi se plasează din nou polemic, opunându-l pe economistul Mircea Vulcănescu agronomului Nicolae Cornățeanu. Acesta din urmă merge în gospodăria țărănească și, pe baza unor noțiuni de economie modernă, măsoară capitalul productiv, productivitatea forței de muncă și surplusul pentru vânzare al acestei gospodării generice. Cornățeanu poate fi învinovățit că își imaginează ograda, acareturile, uneltele de lucru, animalele de povară și ogoarele țăranului, socotit el însuşi ca angajat, drept o firmă capitalistă. Concluzia contabilă a economistului Cornățeanu, scoasă din experiența agriculturii de subzistență din România, e destul de evidentă, plutind ca un nor pe cerul României interbelice: înapoierea mijloacelor de producție, productivitatea scăzută la hectar prin comparație cu alte țări, capital fix netehnologizat, sărăcie etc. În acest punct simțim nevoia să introducem două condiții: 1) satul românesc interbelic păstrează pe alocuri forme arhaice, ,,devălmașe”, de proprietate colectivă, identificate și studiate de H. H. Stahl în, de pildă, Nerej, însă grav avariate de legislația statului român și de interesele agricole ale marilor latifundiari încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea; în plus, după 1920, apare o categorie de țărani care cumpără pământ, chiaburii, îmbogățindu-se pas cu pas, în dauna unei categorii mai largi de țărani sărăciți, obligați să migreze la oraș din pricina pământului neîndestulător pentru a supraviețui și 2) satul românesc, deși, majoritar, autarhic și neavând contacte susținute cu un centru economic urban, se supune legilor economice ale unei societăți în care elitele urbane (și, încet-încet, chiar și cele rurale) gândesc în termeni de profit, rente, salariu, taxe și impozite, rate ale dobânzilor, credite scadente și alte instrumente economice ale unei societăți capitaliste. Această submisiune economică se traduce şi în distrugerea vechiului sat. Pauperitatea și mizeria identificate de Nicolae Cornățeanu nu sunt doar relicve feudale, ci, mai mult, produse tangibile ale pătrunderii valorii de schimb, a banilor, în viața economică a satului. Modul de producție dominant reglează toate modurile de producție vetuste și încă, pentru puțin timp, existente.

,,În acest context, Vulcănescu si Stahl se diferențiază de curentul constructivist/developmentalist atât prin privirea antropologică cu care evaluează lumea rurală, cât și prin preocuparea la fel de intensă manifestată față de presiunea dizolvantă asupra vieții sociale și economice specifice țărănimii prin integrarea în economia capitalistă și prin presiunea unor politici indiferente față de realitățile sociale. Diferența dintre cei doi se regăsește în opțiunea primului pentru ,,economia naturală” a grupului familial, deci pe accentul pus pe mica gospodărie țărănească și virtuțile sale economice și sociale, față de preferința pe care Stahl o arată pentru proprietatea în comun sau ,,devălmașia” ca organizare socială, deși aceste opțiuni pot proveni și din ,,obiectul de cercetare” specific fiecăruia (…).”[v]

Dacă, într-adevăr, Vulcănescu vedea un viitor al satului românesc, în care sătenii să își poată continua existența ca în secolele cu mult anterioare, atunci același Vulcănescu ar fi trebuit sa presupună că satul nu crește demografic, ci se menține aproape constant ca populație în timp, că proprietatea individuală nu funcționează și nu există legal, că țăranii nu au tendința de a-și vinde surplusul și de a lucra peste an în vederea acestui surplus, că nu există bani și nici dorință de a cumpăra mai mult pământ, că orice plusprodus nu este recapitalizat, ci dat sub forma unui nou tribut unei autorități tutelare exterioare satului, că, pe scurt, modul de producție capitalist nu-și face simțită prezența în agricultura sătească românească. Firește, așa ceva nu este numai imposibil, ci și ridicol, satul românesc interbelic fiind deja ros dinlăuntru de aceste forțe economice centrifuge încă de la 1863. Toate reformele agrare ale României moderne s-au realizat împotriva satului feudal sau a celui răzășesc, aproximând, cu specificul de rigoare, modul de producție capitalist dezvoltat într-un mod mai mult sau mai puțin reușit. Cât privește aserțiunea conform căreia H. H. Stahl ar fi pledat pentru o ,,devălmășie” a satului românesc continuă și prezentă înseamnă a neglija spiritul sociologiei marxiste îmbrățișat de H. H. Stahl. Întâi de toate, satele devălmașe sunt reminescențe avariate în plin secol al XX-lea, în al doilea rând, deși H. H. Stahl deplânge dispariția unui model antropologic, acela al țăranului român, singura formă pe care o vede ca luând locul devălmășiei, fără a se substitui cumva acesteia, deja moartă, se referă la cooperativa agricolă de producție, unde legile pieței devin mai ușor suportabile decât pentru gospodăria țărănească interbelică, fragmentată și famelică, chiar dacă încă în stare de a se perpetua pentru o vreme. Credem, însă, că cel care are dificultăți în a accepta pretenția la universalitate a pieței libere, a valorii de schimb generalizate, cea care traumatizează sistematic formele sociale și culturale precapitaliste în vederea revoluționării lor prin eroziune, este însuși istoricul ideilor Ionuț Butoi.

Mergând mai departe, Ionuț Butoi ajunge la Weltanschauungul conservator al lui Mircea Vulcănescu. S-a tot spus și răspus că statul român trebuie reformat. Prea multe figuri bugetivore, prea mulți milionari care au spoliat direct sau indirect, prin evaziune fiscală, statul român, prea multă funcționărime inutilă, prea mulți sinecuriști: veche și mereu nouă poveste în România!

,,Odată cu marea criză din perioada interbelică, acest aranjament a fost supus unor presiuni puternice, iar în opinia publică a timpului o temă recurentă era cea a ,,reformării” sau ,,simplificării” statului, pentru a reduce deficitele bugetare. Având în vedere acest indiciu, putem situa în acea perioadă textul inedit evocat aici. Care era soluția ,,simplificării” avansată de economistul Vulcănescu? În primul rând, renunțarea la ,,tutelarea burgheziei”: ,,A simplifica statul înseamnă deci ca statul modern românesc să renunțe la misiunea pentru care a fost creat: tutela burgheziei. Ceia ce ar fi o revoluție în adevăratul sens al cuvântului.” Soluția de fond este însă ieșirea din ficțiune: ,,să lepădăm ficțiunea și să creăm o normă din însăși realitățile în care trăim; să stabilim valorile în slujba cărora să fie statul.” În dimensiunea administrativă, crearea unei norme din practicile existente înseamnă, de fapt, transformarea ,,venalității funcțiilor” (adică a accederii în poziții de stat pe bază de favoruri și mită) în regulă administrativă. Drept exemplu mai concret, Vulcănescu dădea sistemul notarilor din Franța, în pozițiile căruia nu se ajungea doar prin simplă calificare de specialitate, ci și prin achiziționarea dreptului de a profesa.”[vi]

Din nou, suntem pe nisipuri mișcătoare cu Ionuț Butoi: deficitele bugetare nu provin exclusiv (poate chiar dimpotrivă) din cheltuielile cu personalul statului român (curbele de sacrificiu fuseseră aplicate). Acestea pot rezulta mai degrabă din neputința fiscului de a strânge dări dintr-o industrie și o agricultură în pierdere, în curs de falimentare, din pricina unei clase de capitaliști care nu-și pot plasa cu profit produsele pe piața europeană, lovită de protecționism economic. Costurile cu funcționărimea sunt o realitate ce se poate măsura procentual chiar și în interbelic, dar nu unele decisive. Apoi, afirmația lui Mircea Vulcănescu conform căreia statul român este asemenea unui organ reprezentativ al ,,burgheziei” române este neclară: care burghezie, când capitaliștii României sunt disproporționat mai des întâlniți în rândurile boierimii latifundiare decât în cele ale industriașilor locali până în 1914? Chiar și după 1918, bogații României sunt simultan cu picioarele înfipte în agricultură și în industria extractivă, mai rar în cea producătoare de mărfuri manufacturate. Altfel, corolarul unei burghezii tutelare este proletariatul industrial amenințător ca număr, ceea ce trezește zâmbete când ne uităm spre interbelic. Nu în ultimul rând, dacă Vulcănescu pleda, sau doar glumea zeflemitor, pentru cumpărarea licită a funcțiilor de stat, atunci nu știm dacă viitorul României sale era fie o întoarcere la intervalul fanariot al Imperiului Otoman, fie o resurecție nord-dunăreană a clasei celor intitulați noblesse de robe în Vechiul Regim francez de până la 1789. În ambele situații, Mircea Vulcănescu sperie gândul și desfide ce se înțelege, de regulă, prin modernitate. Cât privește casta notarilor, nu avem idee în ce măsură aceasta nu era ca în romanele lui Balzac în România interbelică: notarul nu primea salariu, deși era slujbaș al statului, ci trăia dintr-o cotă parte a plăților suportate de clientelă cu actele oficiale. Modelul excepțional al notarului nu poate fi generalizat la întregul aparat administrativ de stat.

Cu toate acestea, Ionuț Butoi apasă puternic pe pedala nuanței:

,,Concepțiile lui Vulcănescu despre administrație sunt, de fapt, foarte moderne și reflectă unele transformări ale statului și deciziei politico-administrative care începeau să se resimtă și în România.”[vii]

Deși documentarea istoricului Ionuț Butoi este impecabilă la prima vedere, interpretările sale sunt adesea de natura celei expusă cu câteva rânduri mai sus. Deși vâna polemică nu poate fi spus că e absentă la Ionuț Butoi, ceea ce este în sine un lucru formidabil pentru un mediu academic paralizat ca schimb de idei vii, aceasta este tot timpul difuză, în surdină, niciodată afișată fără jenă și fără inhibiții autocastratoare. Pe deasupra, căutarea cu orice preț al unei punct de vedere la firul ierbii, deși se discută de sus tot timpul, la nivel de idei, respingerea tale quale a simplificărilor marxiste, neoliberale, ,,statistice” asupra modernizării, deși întotdeauna realizată reducționist și brutal, fără o cunoaștere veritabilă a acestor școli de gândire socială, dar, mai ales, critica maniheismelor, rejectate cu ardoarea intolerantă a unui maniheist, fără să se amintească măcar că o parte din aceste maniheisme rămâne totuși adevărată, toate acestea fac din cartea lui Ionuț Butoi un semi-eșec interpretativ, deși, cum am mai amintit, mizele cercetării sunt înalte.

,,Prea puțini vor să vadă care este comportamentul și strategia de viață a celor care trăiesc în lumea socială autohtonă și dacă nu cumva acestea au mai mult sens decât politicile de bâjbâială ale decidenților dublate, în cel mai bun caz, de câteva tabele cu indici care nu spun nimic despre semnificația pe care oamenii – totuși, cel mai important ,,element” al ecuației – îl dau acțiunii lor economice în contextul lor de viață.”[viii]

A prezuma că în spatele tabelelor de indici, alcătuite poate corect, se găsesc povești personale care confirmă sau infirmă răceala acestora ar trebui să fie debutul cercetării, nu și finalul său. A lupta împotriva politicilor de bâjbâială cu mecanisme de cercetare impersonale duce, fără doar și poate, la corecta așezare personală a unora și altora din actorii sociali. Ionuț Butoi se răfuiește cu prejudecățile unor indivizi și metode de gândire pe care nici nu se obosește să-i și să le înțeleagă fără a-i caricaturiza și anula ca prezențe identificabile înainte. Dar, probabil, este nevoie și de rebeli fără cauză între istoricii sociali ai României contemporane.

Note:

[i] H. H. Stahl, Controverse de istorie socială românească, Editura Științifică, București, 1969, pp. 188-275, dar și în cele mai multe scrieri care se ocupă cu problematica feudalismului românesc târziu și a modului de producție anterior.

[ii] Philip Gabriel Eidelberg, The Great Rumanian Peasant Revolt: Origins of a Modern Jacquerie, Leiden: E. J. Brill, 1974.

[iii] Ionuț Butoi, Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, editura Eikon, București, 2015, p. 101.

[iv] Ibidem, p. 150.

[v] Ibidem, p. 232

[vi] Ibidem, pp. 249-250.

[vii] Ibidem, p. 250.

[viii] Ibidem, pp. 313-314.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Nuanțe în gol

  1. dangabrielontelus zice:

    Salut și subscriu, de asemenea, acestui text. Literaturocentrismul autohton a stabilit că modernizarea românească este rodul ideilor (E. Lovinescu) și al economiei (Șt. Zeletin), deopotrivă. Procesul consistent care a declanșat modernizarea economică a fost comerțul cu grâne. Ideologic, pașoptiștii au răspuns adecvat inevitabilei occidentalizări, care a inclus atât progresismul liberal, cât și conservatorismul reacționar. Interbelicul a demonstrat imposibilitatea statului de a profita de momentul auroral 1918. În mare, elitele autohtone au fost incapabile să gestioneze complexitatea problemelor, ceea ce, analogic, poate fi astăzi transpus, în secolul al XXI-lea, la scara întregii Europe. În fine, este o diferență atât de mare între modelul civilizațional al satelor devălmașe și ,,neoiobăgia”, respectiv ordinea capitalist-colonială, încât mental se poate vorbi, în cazul modernității românești, despre o veritabilă, prelungită și traumatizantă criză de identitate, ale cărei simptome le putem recunoaște și astăzi, în plină globalizare.

  2. vicuslusorum zice:

    Ionut Butoi (cred) da o replica pe facebook la aceasta recenzie. Raspunsul sau se refera la cateva replici „de sus”, fara sa intre in detalii cu mine. Cine sunt eu? Un nimeni cu un doctorat, spre deosebire de dumnealui.

    „a) reproseaza autorului ca nu a facut lucruri pe care nu si le-a propus si il incadreaza pe acesta in cu totul alt domeniu de cercetare decat cel real – fara a aduce un minim argument pentru aceasta;”

    Nu stiu in ce domeniu am dorit sa-l integrez pe Ionut Butoi. Cartea sa este o imbinare de istorie factuala pe multe pagini cu momente de interpretare nu sociologica, nu economica, ci de istorie a ideilor. Cine gandea cum? Ce perspectiva e mai justa decat alta? Restul e istorie documentata. Nu i-am reprosat ca nu a facut nu stiu ce operatiuni. Cine citeste recenzia mea, citind poate cartea inainte, isi va da seama ce gogorita e asta cu reprosul.

    „b) ii atribuie autorului intentii de cercetare si de interpretare pe care nu le are, fara a arata de ce ar fi cazul;”

    Am spus-o pe sleau: intentia este de a curata statuia scolii gustiene de pete de carlism si alte ideologii politice. Si stim de ce este cazul: Ionut Butoi face parte din Cooperativa Gusti, grupare intelectuala dedicata dezgroparii si repunerii pe tapet a scolii Gusti interbelice.

    „c) ii face autorului fisa psihologica;”

    Dicutam idei sociale, economice, politice in recenzie. Pentru Ionut Butoi asta e psihologie. Intr-o oarecare masura, da, dar nu cred ca un psiholog profesionist ar fi de acord cu asta.

    „d) argumenteaza polemic, dar foarte partial, fie omitand voit fragmente masive din carte pentru frumuseata sarjei, fie pentru ca pur si simplu a citit cartea pe sarite (discutia despre sat e bun exemplu)”

    Ionut Butoi voia o prezentare de papagal: in capitolul I, in capitolul II, in concluzie… Cred ca pot mai mult de atat. Ceea ce am omis sunt doar istorie factuala sau interpretari cu care am fost perfect de acord. Deci, Ionut Butoi sa stea linistit! Nu l-am trunchiat, i-am acceptat restul perspectivelor.

    „e) afiseaza „ipoteze”proprii care sunt demult loc comun”

    Locuri comune care nu apar la Ionut Butoi… latura de modernizare economica a Romaniei, luata in deradere sau minimalizata.

    „f) contine gafe majore („somerii” Serviciului Social)… Una peste alta, o recenzie care nu expune ipotezele de baza ale autorului, nu expune critic aparatul critic si istoriografic, care lasa cititorul in ceata cu privire la marile teme atinse in carte.”

    Imi asum gafa. Cautati-o si dvs. in recenzie. Ipoteza de baza a lui Ionut Butoi e microistorie sociologica, dar cartea sa este centrata pe ideile economice si pe curentele de gandire din interbelic reflectate in grupuri de presiune sociala, pornind de la Mircea Vulcanescu. Aparatul critic si istoriografic este partial amintit. Nu las pe cititor in ceata cu nimic. Cititi cartea, judecati apoi recenzia. Eu unul am citit-o din scoarta in scoarta, inclusiv glosarul de la final.

  3. Ghita Bizonu' zice:

    In primul rand a „deservi” inseamna „a aduce un deserviciu” adica exact contrariul unui serviciu ( v franceza desservir, desservice)..ceva cam ingenul in loc sa iti toane in pahar vinul (de preferinat rosu cu mult tanin) ti-l toarna pe pantaloni (de preferinat deschisi la culoare!)

    Doi Chirot, cu tot respectu, este un un dobotic (cu diploma si faima ..iar faima este data de utilitatea dobitociei sale)

    Trei – a se vedea Lucretiu Patrascanu Un veac de frământări sociale, 1821-1907 unde se scrie clar ca rascoala a fost f virulenta mai ales in zonele in care aoarusera elemnete ale unei birghezii rurale. V si In prrajma revolitiei romanul lui Stere in care cel mai ibersunat este un chiabur furis ca din cauza mosierului, arendasolor nu poate cumprara el pamantul sarantocilor.
    Mai vezi si Stefan Zeletin. Chiar daca liberal convins (adica alta pv si ostil marxismului) Zeletin scrie despre o epoca pe care a „vazut”-o cu ochii sai (nascut in 1882) plus ca era un om inteligent si cultivat. Nu iti ceer sa il crezi ci doar sa il citesti – critic bine-ntels! Dar gasesti niste informatii …

    Si ca de obicei te sfatui sa vezi pre Braudel si Chanu (nu ptr ideologie ci ptr informatii!! Adica marxismul tau va gasi si niste argumete istorice ..)

    • vicuslusorum zice:

      Merci de corectie. Am aplicat-o. Latura istorica e destul de prezenta si la mine. Tocmai asta am zis si eu, fara sa fac trimite la Patrascanu (pe care nici nu l-am citit) si Zeletin. Satul romanesc era deja patruns de raporturile de piata, de institutiile statutului roman la 1920. Nu mai era satul arhaic, virgin economic, autarhic.

  4. Ghita Bizonu' zice:

    Notari ….

    In anii 20-30 erau si „notari comunali” Impotriva numelui nu chiar in fiecare comuna , ci 1-3 pe plasa (plasa , pl plăși , era o subdivizune adminsitraiva a judetului) Unul dintre ei avea birul chia in (sau laturi) de pretura .
    Prin 1935 salariul unui notar comunal era de cca 3.500 lei, plus unele sporuri inca 1000-maxim 2000 lei. Nu era colosal insa in Romania inter si multibelita era bine .
    Scriu salariu fiindca notarul comunal era salariat al Ministerului de Interne (care nu se ocupa doar de „politie” ci si de administratie ..) Ast6a ptr ca comunele nu prea puteau oferi destui bani unui birou niotarial .. insa „siguranta circuitului civi” (termen tehnic) cerea acte .. asaca Ministerul De Interne era obligat sa furnizeze acest serviciu (In orase, in special cele mari noatarul avea insa biroul sau .. al sau si castiga din actele intocmite. Dar sa fii notar in oras insemna in primul rand sa ai multi bani ca sa iti poti amenaja biroul)

    Acum nu va repeziti sa imi dati in cap cu Mircea Vulcănescu si naiba mai cine stie ca a .nu a scris despre.
    Eu am date de prima mana : tatal meu a fots notar comunal! In judetul Cernauti si in Fagaras (aici numa vreo 3 luni in iarna 40-41). Cred ca pe udneva mai am cirona unui memoriu compus de babacu (pe vremea cand era nitar comunal)
    A da.. si daca sunteti curiosi a mai fost secretar de pretura la Sadagura, jud Cernauti (de unde a plceat fiindcva avea pipota prea sensibila si nu dorea sa fie implicat in”alegeri” – a se imtelege sa faca astfel ca guvernu sa castige), si in 42-43 pretor si prim pretor in jud Chisinau.
    Adica am informatii brute fara filtru politic

    A da. Prim pretirul era cel mai inalt functionar public dintr-un judet.
    Ca prefectul era „politic” si numita de guvern …. adica se schimab odata cu guvwernu da prim pretoru , pretorii, secreatrii de prefectura, pretura, funtcionarii „nromali” si portatrii ramaneau ./..

    • vicuslusorum zice:

      Aha, tare, deci notarul era salaragiu… bine de stiut!

      • Ghita Bizonu' zice:

        Numai notarul comunal!!!
        Pricepi? COMUNAL din zona rurala ..
        Ala din Bcuale, Cluj sau Iasi ca si azi ….

        Explicatie : in zona rurarala nu se puteau percepe tariflele „normale” insa trebuiau facute acte legale (cerintele comertului capitalist).
        Ca sa mearga sateanu la notar … in oras … odata ca era prea scump a doua ca era prea departe …

      • vicuslusorum zice:

        Da ma, am inteles… ala de la tara.

  5. Ghita Bizonu' zice:

    Inca ceva …. ce dracu o fi aia „feudal”? (A se vedea bénéfice si leudes din wiki in limab franceza)

    O „anumita” scoala „marxista” de cea mai slaba calitate (mi se pare de influenta amerloca) tinde a crede ca „feudalism” inseamna numa societatea in care nu exista moneda si comert..

    Ori asta , aplicata Tarii Romanesti si Moldovei poate duce la concluzii cel putin bizare…
    Findca la inceput (pana pe la 1470-90) voivozii aveau destui bani ca sa isi plateasca direct boierii … Si aveau! Este binecunscut imprumutul facut Poloniei de catre Alexandru cel Bun : 3000 de marci primind in schimb zalog Pocutia. Gaj executata de Stefan cel Mare ..
    Bizar nu? Mareata Polonie a cu Cracovia, catedrale, catoloica, occidentala se imprumuta de la un tâșt-bâșt cu o suma importanta pe care in nu stiu cate decenii nu o poate returna?!
    Pai cine era dom’le „modern” si „avansat” ?!
    Si mai bine Basaraba voda incerca sa cumpere pacea si neatarnarea de la Carobert oferins „modica” suma de 2000 marci. Este refuzat (pesemne ca Carobert dprea sa ia inteaga avere plus) si ma rog la Posada realizeaza „ceva” economii..
    Dan al II lea comanda genovezilor 10.000 de echipamente miliatre (asat in spcoa inseman scut, coif, za, lance si sabie. Nu cred ca matretzul rege la Frantei isi permitea asa o cheltuiala. .. dementa!)

    A da . Marci. Marci de argint insa marca ca unitate de greutate . Una marca avand cca 230-300 grame, adica destule kile de argint intr-o Europa (inca) saraca in metal pretios …

    De unde acest Pactol (insa de argint nu de aur)? [Pactol raul ala de unde isi extragea Cressus marea sa bogatie]
    COMERT!!!!
    Cetatea Alba, Chilia, Cavarna si Vicina, plus Giurgiu si Braila si in care porturi voivozii percepeau vama!!!
    Bani grei, sunatori cu care isi plateau mercenarii (ca aveau si asa ceva) isi rasplateau boierii samd etc.

    Insa dupa ce turcii ocupa aceste porturi si sau un sut undeva genovezilor…. Tara Romaneasca si Moldova cam raman fara bani.
    A! Da cimert inca mai era… vite catre Lispca si Liov , ceva crara banu mai era.. insa INSUFICENT.
    Asa ca boierii s-au inghesuit sa „rumeasca” taranii.
    Insa in sec XVII se inatleaza bine monopilul turcesc – la pretul lor, cu bani lor si asprul avea tot mai putin argint!!! Basta!!!

    Nu-i asa ca este chiar curios cum aminceput cu circulatie monetara ca sa teminam cam fara?!

    E…. e .
    Ar mai fi ceva.
    In sec XVII canci ce dezvoltarea unei aristocrații mature locale, după 1600 . Nu mai era aristocratie. Fiindca atat Indreptarea legii (Pravila lui Matei Basarab) cat si Carte românească de învățătură (Pravila lui Vasile Lupu( desfinteaza practic aristocratia ereditara de sabie si o inlocuieste cu una de functie. Adica aveai functie erau boiar .. iar descedentii unui boer (de functie) erau mazili (adica de neam). Si asa un neica nimeni, un mercenar fara „radacini” precum Constantin Cantemir ajunge mare spatar si apoi domn (A se vedea Istoria statului si dreptului romanesc de Firoiu .. aia dupa care am invata si io in anul I).

    A se mai vedea si Henri Pirenne : Mahomet si Carol cel Mare.

    Concluzie Poa ar fi binme sa redefinim nitel fedalitatea. Ca pe un sistem de plati „prebendiare” si astfle am „unifica” societatile din India, Turcia (h)Otomana si cele „pur feudale”.
    In definitv nici un duce din Apus nu era chiar ata de prostiot de „autrahie” incat sa renunte la piper si parfumuri orientale. Daca au renuntat .. apai au fost siliti de imprejurari

    • vicuslusorum zice:

      Feudalismul e definit ca o relatie sociala, desi la unii americani e o chestie legata mai mult de valoarea de schimb a banilor… ma rog, poveste lunga…

      • Ghita Bizonu' zice:

        E mai simplu : Regele (ca institutie) neavand bani „da” spre adminstrare un teritoriu (pamant si populatie) in care „omul sau” (leude .. apropos in rusa este liudei!) exercita justitia, administratia (adica poa sa ridice impozite.. de regula 1/10 ) si din venituri isi plateste echopamentu militar si „ceata” sa . In caz de mare incurcatura „ridica” gloata (le ban et arrier ban sau fyrd in Frnata si Anglia) din teritoriu si o conduce la lupta.

        Putereea Regelui scazand titularii de „beneficii” devin viageri, apoi ereditari… si pot dispune (sa vanda) „beneficiul” prescurtat „fief” .
        Insa nu pot un lucru „sa isi alunge taranoii ! Fiindca dreptul feudalului nu este unu de proprietate ci unul de impozitare . Pamantul este al taranilor …….

        Si in India, si in Turcia si in Franta sec X si in Bizantul sec VIII aceiasi solutie : pamamt (plus populayia care il munceste) contra serviciu militar (Bizant pronoia si themae Tucia spahii timarioti) Infifernat daca circulatia monetara este prezenta (Turcia, Bizant) sau nu (Franta sec X)

        Faza ultima – aristocratu cu pamnatu di „benefocoole” si fara sarcini …. A pardon – junckerii se pastreaza dragii de ei ca o casta pana tarziu in anii 20. Insa continuau sa fie „functionali” ca o cvasicasta militara .. Insa in Franat .. deja in sec XVIII nibilmea incepeas sa fie concurentiata de unii din starea a3a sa nu mai zic ca destui ariostocrati nu prea mai aveau cheef de serviciu militar …

        Scuze ptr prolixitate. Nu ca nu ai stii .. insa cand citesti prea multe idei traznite incepi sa uiti despre ce este vorba nu despre „relatii sociale” sau circulatie baneasca ci un „aranjament” necesar …. cel putin din perspectiva clasei militare

      • vicuslusorum zice:

        Aranjament necesar… cum suna asta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s