Porcul hamletizator

,,Și omul, orice s-ar zice, simte nevoia de a se respecta, iar dacă nu se poate aceasta, recurge la sforțări neomenești ca să o poată ascunde ,,de ochii lumii”. Să înșele pe alții și chiar pe sine însuși, dacă-i cu putință… Și-l vedem făcând paradă de pesimism, bătându-și cu un cinism îngrozitor de toți și de toate, cufundându-se în noroi până în gât, sperând astfel a căpăta măcar o umbră de justificare a vânăriei sălbatice și nerușinate după ,,noroc”!

Înaintea noastră, un purcel hamletizator

(…) Însă, pare-mi-se, ca caracteristică a vieții psihice a păturii culte române nu e un pesimism adevărat și sincer, ci acea paradă mai mult sau mai puțin fățarnică de pesimism, pe care am numit-o porcărie hamletizatoare.” (Constantin Stere, În viață, în literatură…, vol. 5 din Scrieri, Chișinău, Editura Hyperion, 1991, p. 249)

Într-un interviu luat recent de către un individ anonim, ale cărui întrebări oscilează între locuri comune și inepții, Gabriel Liiceanu își deschide sufletul și mintea în fața noastră, pentru a-i lua în primire gândirea. Cu certitudine, un lucru ne încrețește fruntea: când crezi în aristocrația spiritului, în educația superioară rezervată doar câtorva inițiați, unor aleși ce au primit revelația, cum se face că practici o filozofie de budoar? Să ne imaginăm că problema rațiunii (suficiente sau nu), a spiritului în devenirea sa, a ființei gânditoare ar fi fost tratată de Aristotel, de Plotin sau de Hegel într-un volum de popularizare, de impresii filozofice reduse la stârnirea unor stări afective plăcute, la o învățătură patetică de banalități fără substanță internă, deci fără conținut. În această ipostază, nici unul dintre filozofii serioși, academici și savanți amintiți nu ar mai fi fost gânditori adânci și formidabili în efortul lor de a căuta adevărul. Prin urmare, scăldându-se în apa mereu curgătoare a reprezentărilor comune, vidați de gândirea speculativă, orice filozof devine ori un epigon neoriginal, ori un spirit mediocru și superficial. Atunci cum să mai pretindă a aparține tagmei marilor gânditori? Acesta este paradoxul (mai just, aporia sa) autorului Gabriel Liiceanu: deși discută despre filozofie la o înălțime spirituală joasă, nepracticând exercițiul riguros al logosului și nefiind filozof, tot el crede că, în efortul său de a desfigura gândirea filozofica vie și adâncă prin vulgarizarea și falsificarea ei sentimentală, se află cu câteva trepte deasupra omului comun, căruia i se adresează totuși necontenit, flatându-l sau împungându-l, după voie, adesea cu impudoare.

Dar în orice simulacru de gândire a gândirii, iar dintre acestea Gabriel Liiceanu ne oferă atâtea cu spor, descifrăm gândirea sa ca subiect, ca parte a unui întreg mai larg, dar mereu estompat. Judecățile domnului Liiceanu sunt transparente, puternic colorate social, au direcție politică și nu cuprind nici o fărâmă de cercetare a toate cele ce sunt. Sunt, cum s-ar zice, reprezentări (Vorstellungen) ale simțului comun, cel mai ordinar dintre toate, simple prelucrări intelectuale ale simțurilor, dar nu și ale gândirii.

Spicuim câteva idei:

,,Oamenii pot trăi perfect fără să intre în dialog cu ei înșiși, fără să caute un sens al existenței în această lume. Pot trăi perfect în marea călduță a vieții, duși de val până la sfârșitul zilelor, în categoriile comune ale vieții. Majoritatea oamenilor așa și trăiesc.”

Domnul Liiceanu vrea să ne facă să credem că bieții oameni obișnuiți nu-și pun niciodată întrebări despre sine, viață, despre rostul a ce li se întâmplă zi cu zi. Să presupunem că această apreciere ar fi corectă, deși avem motive să ne îndoim. Chiar și cei mai limitați dintre oamenii sănătoși la trup și minte din această lume, dar chiar și dintre cei bolnavi, au capacitatea naturală, măcar potențial, de a se întreba și de a suferi sau de a se bucura cu privire la existența lor trecătoare pe acest pământ. Orice religie pledează în favoarea spiritul uman, a ceea ce este rațional în noi, iar oamenii simpli își rostesc sinele, cel mai degrabă, în gândirea religioasă. Dar, pentru domnul Liiceanu, dacă nu citești înainte să adormi, dacă nu absorbi ceva din splendoarea marilor gânditori, practic nu gândești pe cont propriu, ceea ce este o aberație. Orice gând este propriu, oricât de ignobil ar fi acesta, cu toate că gândurile sunt și generale. Această supoziție nu are nimic din căutarea dezinteresată a adevărului din noi, a rădăcinilor gândirii. Nimeni nu a gândit profund filozofic doar pentru a fi citit și admirat peste secole, din simpla dorință meschină de a face paradă și de a fi stimat de publicul cititor. Pentru domnul Liiceanu, gândirea începe cu fetișizarea, cu cultul idolatru al celor care au scris despre gândire. Venerarea socială a filozofilor ca ființe superioare, nici măcar a celor elini, nu este niciodată momentul uimitor al nașterii filozofiei. Dacă Socrate este respectat și iubit de discipolii săi, atunci acest devotament era, mai ales, rodul a ceva mai înalt și mai pur decât ființa de carne sau decât ființa socială a lui Socrate. La domnul Liiceanu, totul stă cu capul în jos. Filozofia se cade a fi iubită pentru că filozofii trebuie mai întâi iubiți. Falsificarea căutarii împătimite a înțelepciunii nu poate fi mai temeinică. Nu vrem să mai insistăm în acest sens, atât ne cuprinde dezgustul. Cum domnul Liiceanu disprețuiește omul real, cel comun, cum opinia sa mizantropă despre ceilalți este axiomatică, nu putem decât să ridicăm din umeri mirați în fața acestei iraționale și asumate uri de oameni.

A-i urâ din toți rărunchii pe ceilalți, pe semenii tăi, cum o face domnul Liiceanu, vine de la falsificarea gândirii tribale, despre care antropologii au scris cu respectul cuvenit unei adevărate gândiri. Gândirea sălbatică nu este forma inferioară a gândirii filozofice eline, cum reușește să simplifice grosolan, ca un ignar, domnul Liiceanu. Gândirea nu a fost niciodată gândirea cuiva în autentica filozofie, ci expresia generalului, a Absolutului, a divinității etc. Pentru un moralist vehement ca domnul Liiceanu, a explica ,,totul prin zei”, deci a fi în religie, în ,,mitologie”, a gândi chiar ,,politic”, este o mostră a tribalismului din noi. Deci religia, de la animism la Iisus Hristos, este o manifestare a gândirii colective tribale, a depersonalizării animalice. Aici se vede cu claritate ignoranța radicală a domnului Liiceanu, care nu cunoaște nici antropologie, nici adevărata religie (tratarea tradiției religioase în genere de către domnul Liiceanu, intelectual așa-zis de dreapta, constă din extragerea unei etici subțiri, convenabilă estetic, ca plăcere rafinată a inimii, din religios). Oare drepturile omului nu sunt cumva tot o formă de tribalism democratic, având în vedere câte milioane de semeni le împărtășesc?

După ce ne vorbește despre depășirea ,,prejudecăților afective”, domnul Liiceanu emite o afirmație fără argument, fără demonstrație, fără informație istorică, fără nuanțe, conform căreia societățile europene sunt individualiste, iar cele asiatice ,,sociocentrice”. Matricile culturale nu sunt prejudecăți pentru domnul Liiceanu. Ele nu ,,vatămă” pe nimeni. Cu aceasta intrăm direct în politica minoră, parohială, a domnului Liiceanu, eurocentric, aproape imperialist și rasist pe calea culturii europene suverane, înalte, menită să își extindă dominația asupra ,,triburilor” extraeuropene. Ierarhizarea ideologică a culturilor istorice la domnul Liiceanu apare ca elementar violentă și în absența unei raționări universale, deși numai despre gândire în și pentru sine ne flecărește autorul român.

Telosul domnului Liiceanu este de a aminti insistent despre diferențele de nivel cultural, educațional și material dintre oameni: tot ce este la comun, democratic, popular, al tuturor la îndemână e, în sine, deja josnic, mărunt, ordinar, ,,tribal”, ,,totalitar”, întrupare a ,,tiraniei maselor”, în timp ce un ins care citește, vorbește și scrie în numele marilor autori ai lumii, cei mai presus de realitate, cei ,,semizei”, devine el însuși superior și poate, în virtutea nebuniei de a gândi cu mintea sa, reconectându-se la gândirea mare a lumii, să se iubească idolatru, antipatizându-i a priori pe cei de rând, care nu ,,au căderea” de a fi altceva decât parte a ,,răului colectiv”. Aici intră în scenă, ca un deus ex machina, demosul românesc, needucat, stupid, redus intelectual și manipulabil politic. De aceea, domnul Liiceanu este trist și pesimist, mai cu seamă declarativ, cu privire la modernitate și la umanitatea comună. El e abătut, deși știe că doar emanciparea prin lecturi esențiale, cele din clasicii gândirii, ne poate salva doar individual. Disprețul e palpabil de transparent. Precum un histrion al prințului din Danemarca, domnul Liiceanu se vaită melancolic pe marginea nimicniciei omenești, se înfurie în numele moralei, a valorilor, doar-doar să putem astfel recunoaște, printr-o dialectică de bâlci, de scamator al cuvintelor mari, în dânsul un reprezentant valoros, în sensul tradițional, adică sclavagist sau feudal din perspectivă socială, al speciei umane.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Porcul hamletizator

  1. Alp zice:

    Eu as fi preferat sa-l pun pe Liiceanu in contradictie cu sine insusi (deci conform unei dialectici socratice), intreband:
    1) Cum poti sa gandesti prin tine insuti, citindu-i mereu pe altii (chiar cei mai mari)? Asta nu e tot un fel de gandire colectiva? Marea traditie nu e tot un fel de colectivitate? Este ea atat de deosebita de traditia lui Homer si Hesiod, „mitica” si deci „tribala”?
    2) Liberalismul individualist nu este si el o traditie, in care individualistii sunt pusi in comun? De aici urmeaza: poate exista si subzista individualismul fara un substrat comun, general-uman, deci colectiv? Individualistii sunt posesorii unei originalitati absolute, sau au in comun macar aceasta idee si acest comportament – individualismul si libertatea personala? S-ar putea ei exprima si comunica fara existenta limbii (un fenomen fundamental colectiv)?
    3) Ce facem cu Platon (urmasul cel mai stralucit al intemeietorului gandirii individuale europene – Socrate) si cu „Republica” sa comunista, il trecem la ganditorii „tribali” si „primitivi”, iar daca nu, atunci cum explicam aceasta „deviatie” majora a sa de la gandirea individualista (recidivata si in „Legile”, chiar daca mai atenuat)? Cum ramane cu statutul general al legilor etice si juridice (care, in cazul cel mai bun, apara libertatea individului, dar sunt un fenomen social, colectiv), le condamnam sau le acceptam?
    4) Crestinismul, care e luat drept temei al individualismului european, nu are in conceptia sa fundamentala si ideea unei comunitati a crediciosilor, nemaivorbind ca e o religie de masa (chiar daca si a unor indivizi „alesi”, cum este G. Plesu)?
    5) Ce facem cu Heidegger, si refuzul sau al gandirii individualiste socratice, in favoarea celei pre-socratice (deci „mistice”, „tribale”)? Oare nu are nici o legatura asta cu acceptarea de catre el a nazismului (totusi un fenomen colectivist, nu individualist)?
    6) Oare calea gandirii individuale sa fie a o urma pe cea a lui Liiceanu sau a oricarui altuia, ori a te desparti de ea, oricum ar fi ea?
    7) Nu sunt acestea exemple suficiente pt. a ne arata contradictiile la care ne duce orice gandire maniheista (fie ea individualista sau colectivista) si de a refuza aceasta cale, in favoarea unei gandiri dialectice si sintetice, sau macar pluraliste (care accepta adevarul partial al diferitelor variante de gandire, mai mult sau mai putin individuale sau colective)?

  2. inertia zice:

    Amuzant, as always. My 2¢:

    Gândirea e un „domeniu” în care ori scrii 800 de pagini și nici nu ai început, ori o „rezolvi” într-un A5. 240 de pagini e în zona de meh nici măcar interesant. Oricum, gândesc că întrebarea la care ar fi vrut să ajungă G.L. prin colajul ăsta de texte e dacă poate fi susținută poziția neurologului Harry Jerison din 1973 în Evolution of the Brain and Intelligence, anume dacă „language did not evolve as a communication system. … The initial evolution of language is more likely to have been … for the construction of a real world,” as a “tool for thought.” (citat în Berwick, Chomsky, Why Only Us, 2015). Dacă limba și gândirea se instanțiază într-un cerc vicios în care fiecare o cheamă pe cealaltă și în care fiecare avansează prin avansul celeilalte, atunci putem să începem să atribuim o valoare gândirii ca gândire (diferențiată de gândirea ca prospect-calcul înspre obținerea de hrană/adăpost/fericire, i.e. ca raționare). Problema este însă că odată cu această „purificare” a gândirii, obținerea unei gândiri ca gândire, necesar ajungi la poziția lui Martin Heidegger din Was heißt Denken?, 1951 (Ce se cheamă și ce cheamă înspre gândire, jocul fiind pe ambivalența lui heißen, a chema): „thinking does not bring knowledge as do sciences, thinking does not produce usable practical wisdom, thinking does not solve the riddles of the universe, thinking does not endow us directly with the power to act”. Iar dacă treci, având chiar cel mai bun scop din plurivers în minte, peste această non-potență a gândirii, atunci nu poți să nu produci monștri (sau monstrulețe „nebunii”). Ne-bunia gândirii ar fi, pace G.L., astfel tocmai această fundamentală non-potență în suprapoziție cu chemarea continuă înspre a gândi (i.e., încă în spațiul lui Heidegger, de a cuprinde ca fiind aici). Dar sigur, devine astfel dificil să mai justifici-propui gândirea când nu mai alină afecte și nu mai elimină spaime (pentru a nu mai vorbi de cât de dificile devin vânzările de carte).

  3. ComiCultural zice:

    Nu sunt un fan al gândirii liiceaniene, mai ales după ce am citit ”Despre ură” (o carte necesară pentru ”publicul larg”, dar cu câteva premise pe care logica mea nu le-a digerat).
    DAR! Senzația mea este că Liiceanu, aproape în nicio carte, nu se ia în serios ca un Gânditor înrudit cu marii filosofi. OK, pozează el în formator de opinie – și chiar este, iar influența lui în plan social (și oarecum al ”gândirii sociale”) nu poate fi negată. El este, volens-nolens, și expresia vremurilor în care trăiește, oricât ar vrea să se delimiteze de efemer. Și-a asumat rolul de emițător de idei adaptate vremurilor și așa va rămâne în conștiința publică. Controversat sau nu.
    Legat de stilul accesibil al cărților sale – îl consider un plus. De exemplu, eu am virat către alte orizonturi profesionale și rar mai am ocazia și dispoziția să mă întorc spre a citi cărți ”grele”. Ei, bine, ”traducerile” unui Pleșu sau Liiceanu, ca și recenziile unui Neumann, sunt pentru mine repere importante. Nu sunt nici adeptul unei lecturi facile, dar nici să dau de hegelisme la tot pasul…
    Încă ceva: nu am rămas cu senzația că Liiceanu disprețuiește omul de rând, el a exprimat o idee cu care sunt de acord: majoritatea oamenilor (statistică personală) sunt consumați de priorități imediate. Mă învârt printre intelectuali, preponderent. Le cunosc glumele, preocupările after-hours, uneori chiar mentalitatea, în profunzime. Știu ce filme preferă, ce cărți (NU) citesc, ce muzică ușurică preferă. Pentru ei, artele vizuale se mărginesc la photoshopuri cu mii de like-uri pe facebook. DA, au capacitatea de a gândi și dincolo de cotidian, cu siguranță. Dar când îi văd toată ziua discutând despre ce e la modă, abordând subiecte facile, parafrazând expresii la modă, manelizând aparent ironic (dar fiind, de fapt, aproape manelizați ei înșiși) – mă îndoiesc că seara, înainte de a adormi, mai au dispoziție pentru orice gen de meditație…
    Vorba ”Inerției” de mai sus – aș mai scrie 800 de pagini și aș fi departe de final…

  4. Alex zice:

    Scrie ceva despre Brexit. Sunt curios!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s