Camaradul Troțki

Lev Troțki a căzut răpus de pioletul unui agent KGB ascuns, Ramón Mercader, erou al URSS în 1961, după executarea a 20 de ani în închisoare, în vara anului 1940. Stalin era de aproape un an aliatul lui Hitler, după ce timp de aproximativ un deceniu fascismul european și comunismul rus făceau propagandă negativă unii altora. 21 iunie 1941 se profila neverosimil la orizont, dar aproape nimeni din Comitetul Central nu lua în serios posibilitatea ca Germania nazistă să se năpustească cu toate forțele asupra Rusiei la mai puțin de doi ani de când se semnase pactul Molotov-Ribbentrop. Cum Stalin curățase PCUS de toți colegii săi de generație care puteau să-i fie chiar și 1% rivali, singurul om rămas încă în viață era Lev Davidovici Troțki, organizatorul din umbră al tuturor ,,deviațoniștilor” și ,,lichidatoriștilor”, exclus din partid în noiembrie 1927, exilat forțat în Alma-Ata, Istanbul și, dupa alte plimbări impuse de circumstanțe, stabilit în suburbia de atunci a  Ciudad de México-uluiCoyoacán. 

Viața Mea. Autobiografie (Meteorpress, 2015) este încercarea sa de a scrie o autobiografie (politică), publicată de Troțki în 1930, în timp ce se afla în exil pe insula Prinkipo sau Büyükada, la doi pași de Istanbul, insulă în care se refugiau prinții în dizgrație, frați ai sultanilor, ,,delfinii” din fostul Imperiu Otoman. Suntem în timpul conducerii lui Mustafa Kemal Atatürk, un soi de revoluționar în felul său, cel care a scos Turcia din barbaria feudală. Din păcate, urmașii săi nu se ridică la înălțimea înaintașului, după cum se vede din cele întâmplate în vara anului 2016.

Troțki își revede viața cu acea conștiință rece a luptătorului de cursă lungă. Evreu din sudul Ucrainei, născut într-o familie modestă, relativ prosperă, laicizată, de fermieri, Troțki a demonstrat încă de tânăr o ambiție și o energie psihică ieșite din comun. Robert Service a scris relativ recent o biografie oarecum negativă despre Troțki, dar cea clasică, în ciuda entuziasmului exagerat pe alocuri, rămâne trilogia marxistului polonez, o capodoperă în sine, Isaac Deutscher. Troțki e un personaj complicat prin personalitatea sa dinamică: aderă la social-democrația rusească la 18 ani, își începe munca revoluționară în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, petrece câțiva ani de domiciliu forțat prin Siberia, este arestat de cel puțin o duzină de ori, stă, cumulat, ani în închisorile țariste, inaugurează primul soviet în Sankt Petersburgul anului revoluționar 1905, îl cunoaște pe Lenin în Londra, la Congresul Internaționalei socialiste din 1904, cel cu care va avea o relație complicată şi destul de instabilă până în mai 1917, când, întors din Statele Unite, se decide să devină finalmente bolșevic. Este căsătorit o dată și este tatăl a patru copii, concepuți cu două revoluționare devotate. Cu a doua consoartă, Natalia Ivanova Sedova, care îi va supraviețui cu mai bine de două decenii, are doi băieți, ambii uciși din ordinul lui Stalin în timpul Marilor Epurări din 1937-1938. Cu nevastă-sa în acte, Alexandra Sokolovskaya, are două fete, una dintre ele se sinucide la Berlin în 1933, bolnavă de nervi, iar cealaltă se stinge de tuberculoză în 1928. Alexandra Sokolovskaya va muri undeva în Gulag, cândva după 1935. În ciuda necazurilor sale familiale, Troțki creează din exil Internaționala a IV-lea, platforma antistalinistă direcționată ca răspuns la celebrul Komintern interbelic și modestul Kominform postbelic, primul dizolvat în 1943 de către Stalin și al doilea defunct din 1956, având sediul central la București.

Stilul dezinvolt de a scrie al tovarășălui Troțki este un altoi reușit de ironie fină, frațuzească, pe tulpina unui jurnalist talentat, cum nu mai sunt mulți astăzi. Viața mea se citește ușor, fiind o lectură captivantă. Din copilăria și adolescența lui Troțki învățăm lucruri utile, pe care unii istorici retrograzi de dreapta le ascund sau le omit strategic sub greutatea ideilor lor ruginite: sărăcia izbitoare din mediul rural, muncile extenuante ale țăranului rus, samavolniciile poliției țariste, mizeria închisorilor (e adevărat, mult mai umane decât pe vremea lui Stalin, dar nu chiar atât de diferite), organizarea școlilor publice și chiar private ca o serie de cazărmi miniaturizate, în care, pe lângă instrucția brutală, se face politică pravoslavnică, din fericire, fără mare efect. Tirania apăsătoare a vieții publice în Imperiul Țarist prinde culoare și are vivacitate în amintirile lui Troțki. O stare socială generală la fel de mizerabilă observă Troțki și în Regatul României anului 1913, printre altele. Nu este locul să insistăm în legătură cu gravele probleme economice, și deci sociale, de care era bântuită Rusia până în 1914. Istoriile unor Richard Pipes sau Robert C. Allen sunt mai instructive în acest sens.

Ceea ce Troțki subliniază (dar mai puțin decât în studiul său în trei volume, Istoria Revoluției Ruse) este faptul că în cei 3 ani de război continental, la fel ca în războiul ruso-japonez din 1904-1905, marea armată a țarului nu este doar cariată de sus în jos de ofițerimea de sânge albastru, coruptă si incapabilă (din care, totuși, Troțki va recolta ofițeri roșii destoinici mai târziu, reinstaurând gradele în armată), dar că multe familii nobile din Rusia, unele susținând chiar o politică proparlamentară, constituțională pentru conducerea imperiului prin intermediul Dumei, fac averi din contracte militare cu statul. În timp ce țăranii sunt decimați cu sutele de mii pe frontul cu Germania, mai rău ca niște cirezi de vite duse la tăiat, șampania, desfrâul și traiul pe picior mare se desfășurau, cel puțin la fel de zgomotos, în Petrograd și Moscova.

Troțki insistă în biografia sa incompletă (mă întreb câți dintre cei amintiți în carte ca prieteni și apropiați ai săi au supraviețuit proceselor politice din anii 1937-1938: o listă a lor ar fi instructivă) asupra trei episoade istorice centrale pentru cariera sa de revoluționar (nu de profesie, ci din vocație).

Prima lămurire este cea a colaborării poliției secrete germane cu emigranții ruși radicali din Elveția. S-a spus de către Kerensky că Lenin, Troțki et alia au fost de fapt spioni germani, trimiși să destabilizeze Rusia prin organizarea de greve și să scoată astfel din război flancul estic al frontului german. Alexander Parvus, agent german, om de afaceri dubios, social-democrat marxist a intermediat acest schimb, ce se va dovedi curând otrăvit. Troțki recunoaște că au profitat cu bani și cu mijloace de transport în primăvara anului 1917 pentru a ajunge în Rusia Occidentală, dar aici s-a încheiat discuția cu liderii militari ai Germaniei. Ce a urmat în octombrie/noiembrie 1917, fie revoluție, fie lovitură de stat cu sprijinul maselor, este altă poveste, fiind rezultatul exclusiv al social-democrației ruse, bolșevici, menșevici, kadeți, social-revoluționari etc. Imperialiștii germani, protonaziști, nu puteau să comande revoluția socialistă în Rusia, din moment ce Liga Spatachistă germană va fi spulberată de Freikorps, cu sprijinul social-democraților lui Friedrich Ebert, în 1919.

A doua clarificare privește umilitoarea pace de la Brest-Litovsk din ianuarie-februarie 1918, prin care Rusia pierduse enorm de mult din teritoriul său vestic și de la sud. Troțki mărturisește că dacă nu ieșau din război imediat, Rusia ar fi fost aruncată complet în barbarie, atât de sărăcită și epuizată moral de efortul războiului mondial era. Guvernul revoluționar s-ar fi găsit într-o dificultate insurmontabilă. Rusia era oricum invadată de armate străine din toate colțurile, care reduseseră teritoriul controlat de revoluționari la Moscova și guberniile limitrofe, la dimensiunile cnezatului Moscovei din jurul anului 1350 p. Chr.

Nu în ultimul rând, după ce L. D. Troțki devine Comisar al Poporului în Armată și Marină, faptele sale devin remarcabile. Petrece doi ani într-un tren militar parțial blindat, călătorește peste 100,000 de kilometri, vreme în care scrie și articole, pamflete, cărți, broșuri etc. Uniunea Sovietica îi este îndatorată lui Lev Davidovici Troțki cu propria sa existență istorică. Fără geniul său organizatoric, venit din partea unui intelectual care nu avea stagiul militar efectuat, Armata Roșie nu ar fi putut să câștige Războiul Civil. O explicație pentru incapacitatea congenitală a lui Lev Troțki de a controla cadrele medii de partid după 1921 reiese din faptul că în perioada în care funcționa ca stăpânul plenipotențiar al Armatei Roșii nu ajută pe nimeni, în pofida presiunilor din partea unor membrii de partid sus-puși, și, pe deasupra, își permite să execute inclusiv comisari bolșevici, acuzați de activitate contrarevoluționară și de a fi dezertat. Troțki are astfel trei dușmani după deznodământul Războiului Civil: foști combatanți alb-gardiști, refugiați peste hotare după 1921, colegii de la vârful PCUS care-l invidiază și care îl vor dispărut sau chiar mort, membrii de partid medii, din care se va compune viitoare funcționărime acaparatoare a URSS-ului.

L. D. Troțki este un lider dur, crud și nemilos în timpul Războiului Civil, însă același lucru se poate spune despre generalii Kolceak, Denikin, Wrangel, Yudenich, Kornilov, aliații Occidentului democrat, cărora li se pot atribui fără greutate masacre, execuții sumare și crime oribile. E epoca tribunalelor militare pe tot cuprinsul pâmântului. Simon Petliura, naționalist ucrainean, deşi nu a fost de partea nici a gardiştilor albi, nici a Armatei Roşii, a comis mai multe pogromuri decât NSDAP până în 1939. Nu mai punem în discuție atrocitățile Armatei Țariste perdante din anii 1914-1917: à la guerre comme à la guerre. 

Din păcate, ultima secțiune a memoriilor are două unice obsesii: relația minunată cu Lenin, pe care nu numai că nu l-a trădat niciodată, dar care își punea, chipurile, speranțele în Troțki ca viitorul numărul unu în PCUS. Este aici o filiație de pe urma căreia talentatul copil dezmoștenit, de pe urma propriei sale inabilități de a țese intrigi și de a fi un mafiot gruzin, suferă atroce în vanitatea sa. A doua manie este aceea de a privi pe foștii săi prieteni și camarazi în lupta revoluționară ca oportuniști, lași, unsuroși, oameni fără caracter puternic, nimicuri care au ajuns să controleze țara prin partid și social-democrația europeană, oricum compusă din mic-burghezi. Bineînțeles, Stalin, ca expresia ,,mediocrității excepționale” a partidului, primește cele mai multe înțepături.

Pentru Troțki, moștenirea revoluției socialiste din Rusia a fost trădată de contrarevoluția birocrației din partid, iar Stalin este tatăl epigonilor care au devenit o clasă prosperă, de potentați aroganți și burghezi, în PCUS. Conducătorul reacțiunii thermidoriene din Rusia este, desigur, georgianul mustăcios, monstrul de Koba. Toate racilele vechiului țarism ies la suprafață și se înalță ca o malformație hidoasă pe harta lumii, compromițând ideea luptei pentru revoluția permanentă la nivel global și re(a)ducând proletariatul la poziția supusă a unor sclavi moderni.

De aici, putem trage concluzia că, după 1927, Troțki este ultimul reprezentant al leninismului și al revoluției de la 1917 din lume. Din nefericire, CEKA și Gulagul nu sunt exclusiv opera de căpătâi a muncii de peste noapte din Kremlinul stalinist. Unele instituții totalitare erau deja în plină ascensiune în februarie 1924, când Lenin se stinge lângă Moscova.

Însă despre acestea Lev Davidovici Bronstein, supranumit Troțki, păstrează o tăcere deplină. Fără îndoială, personalitatea sa este de admirat, în mod special calitățile lui umane, inteligența aplicată, intuițiile profunde, o oarecare erudiție istorică, talentul oratoric, pedanteria notițelor, energia fabuloasă consumată în primii 5 ani de după 1917, sunt colosale. Troțki nu a fost, indiferent de faptele sale disputabile, lipsit de geniu.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Camaradul Troțki

  1. Ghita Bizonu' zice:

    Din cele cititite in România și războiul balcanic (Polorpm0 familia Bronstein era departe de a fi „modestă” si era „relativ prosperă” doar in comparatie cu Rusia ….. insa i ce proveste starea de lucuri din Romania ar fi fost de-a dreptul instarita si numa ascendenta ar fi impedicta sa fie considerata „boiereasca” ( e drept o „boeirie” cam de genul aleia a lu Tanase Scatiu)

    Insa ce este interesant in leagtura cu revolutionarul Troțki .. este averea sau ma rog nivelul sau de trai .. cel putin din exil. Adica cam asa. Vila cu fard inalt si mai indepartata (sa nu puna in pericol vecionii ca se stia pe lista neagra) Deplasarea – in 3 masini. La mijloc masina lui – un sofer inarmat poa si inca o gorila inarmata. In fata si pate 2 masini cu cate 3 insi inarmati. Pe vremea aia in Europa chair si Fordul T era scump…. Nu tragea la Negrswsco dar nu in orice paduchernita. Si avea nevoie de amere de hotel si ptr grazile sale ….
    Cam multi bani ptr un bolsevic exilat din URSS nu?! Si nui venefica de serviicle unui ganster gruzin care sa dea o lovitura -scaoala la Tiflis ca sa aibe tiovaraselu ce cheltui nu?!

    In rsst … se pare ca aprobat sau instighat folosirea gazelor de luopta la Tambov

    Si infine – cum se face ca azi unii fotsi troțkisti sunt noeconsrvatori de drepata ? Cumav buba la creier sau altceva?

    • vicuslusorum zice:

      E corect ce spuneti. Nu ducea lipsa de bani. Probabil simpatizantii de pe toate meleagurile sunt in spatele acestui succes financiar. Aprecierea legata de neoconservatori ma depaseste. Nu imi pot explica fenomenul.

      • Ghita Bizonu' zice:

        The new Cold War is the work of a handful of neoconservative fanatics who believe that History has chosen the US to wield hegemonic power over the world. Some of the neocons are sons of former Trotskyists and have the same romantic notion of world revolution, only this time it is “democratic-capitalist” and not communist.
        http://www.paulcraigroberts.org/2016/08/11/rethinking-the-cold-war-paul-craig-roberts/

        Autor este unu Dr. Paul Craig Roberts was Assistant Secretary of the Treasury for Economic Policy and associate editor of the Wall Street Journal. He was columnist for Business Week, Scripps Howard News Service, and Creators Syndicate. He has had many university appointments. His internet columns have attracted a worldwide following. Roberts’ latest books are The Failure of Laissez Faire Capitalism and Economic Dissolution of the West, How America Was Lost, and The Neoconservative Threat to World Order.

        Adica unu capitalist 110% , „reactionar” 100% numa bun de Sibir!

        Ma rog nu sunt chiar atat de citi .. insa ma ceva „date” si stiu sa caut si ce sa caut.
        Acum bag corbu in perna (cald, noatre cam agitata, cca 120 ml tuica, 700 ml vin alb sec ) dar o sa revin. Subercti ma cam enerveaza si nu am pe cine sa persecut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s