Liturghia artei la Joyce

Today, the world has become a book—more precisely a news story or television show or piece of film footage. And the world narrative is being written by men who orchestrate disastrous events, by military leaders, totalitarian leaders, terrorists, men dazed by power. World news is the novel people want to read. It carries the tragic narrative that used to belong to the novel.

(Don DeLillo)

I think it deals with events deprived of importance and your rigid method of observation and description does not allow you to enrich a fact which is not rich of itself. You are obliged to write only about strong things. In your skilled hands they may become still stronger. I do not believe you can give the appearance of strength to things which are in themselves feeble, not important.

(Italo Svevo către James Joyce, în Richard Ellmann, James Joyce, Oxford University Press, 1983, pp. 273-274)

Una dintre litaniile maniace ale conservatorilor eurocentrici este aceea că arta a murit. Civilizația noastră nu mai poate să stoarcă nicio picătură de viață. Vintrele sale sunt moarte. De la Oswald Spengler până la Walter Benjamin, lumea modernă nu mai este în stare să se ofere unei reprezentări purificate de sublim, după ce mecanizarea și raționalizarea vieții noastre cotidiene a sfărâmat orice urmă de mister, orice cult sacrificial, orice manifestare cu surle și trâmbițe a sacrului în vorbirea plină de profanities a celui făra nume, Here Comes Everybody. Tema are o venerabilă ascendență, iar probabil că cel dintâi care i-a dat o concretețe formidabilă în profunzime este Hegel în prelegerile sale de estetică.

Departe de a vedea în exhortațiile reacționarilor o eroare de optică, just ar fi să studiem în ce fel au ei dreptate. Poezia ultimelor decenii este o eflorescență a unor plante ce se hrănesc din gunoaiele și dejecțiile marilor centre urbane. Dramaturgia seamănă cu o vizită medicală la o clinică de boli nervoase. Romanul râșnește orice altceva decât povești, fiind denarativizat: pare a fi mai degrabă un breviar de manuale medicale, botanică, astrofizică, mecanică cuantică, tratate condensate de epistemologie, lingvistică, psihanaliză post-freudiană, jurnalism efemer și istorie militară. Zelul tutelar se ghicește dincolo de omagiu: tehnologia și cunoașterea științifică. Romancierii simt acut periferizarea artei lor și atunci se năpustesc, slujiți de armele lor din lemn, spre alte domenii, în speranța că din acest decoct polidisciplinar nu se va vedea cum credința lor în estetică a fost de mult îngropată și uitată ca o vază prăfuită pe o policioară. Dacă nu putem să mai spunem nimic nou despre realitate, atunci să coasem, risipindu-ne enciclopedica erudiție, petice din straiele altora și din combinația lor ermetică, intertextuală, simbolică să suplinim marele gol, zeul care nu mușcă, duhoarea lui Iahve decapitat.

Adevărul dur și aspru este că între două-trei istorii ale familiei americane de după 1960 încoace, convocând spiritele tutelare ale vieții sexuale, ratei și cauzelor divorțurilor, diferențelor de venit dintre soți, activităților din timpul liber, distribuției ierarhice a acelorași venituri, crizelor economiei globale și ultimelor evenimente de la buletinul de știri și romanele lui Jonathan Franzen nu este decât o mică deosebire: primele, scrise cu zvâc și documentate serios, sunt mai captivante și mai interesante decât romancierul american. O istorie a proiectului Manhattan, încă una a armelor și proiectelor militare naziste, a generației Beat, a Californiei în intervalul 1950-1980, a Marinei americane (US Navy), a polițiilor secrete din Europa anilor 1890-1960, a tuturor savanților din științele naturale între 1870 și 1945, a liniei Mason-Dixon și îl avem despachetat inestetic pe Thomas Pynchon. Cui îi plac westernurile metafizice (pistolari călare pe un fundal întunecat și o biserică din lemn, vopsită în alb, în prim-plan) îl poate citi pe Cormac McCarthy, dar sunt atâtea și atâtea istorii palpitante, excelent documentate și scrise din zeci de unghiuri drepte, ascuțite, alungite, obtuze, reflexe și complementare a ceea ce se cheamă American South încât nu te confrunți cu dificultăți decât în a alege. Philip Roth scrie excelent, dar sunt romanele sale materia unei arte ieșite din firesc, presupunând că acest ,,firesc” nu se referă la ce găsim în produsele de serie, cu coperte de pe rafturile supermarketurilor? Arta lui Don DeLillo e pop-art literar (plus conștiință nefericită) și atât. În ceea ce îi privește pe romancierii europeni ai zilelor și nopților noastre, care predau teoria literaturii, sau altă materie care tehnicizează scrierea literară, într-o mare universitate și experimentează manierist cu ficțiunea, ne rezervăm dreptul să nu îi considerăm scriitori full-time, ci bricoleuri ai tradiției.

Desigur, în comparație cu industria semiprepatelor ficționale, care copleșește prin gabarit și sufocă prin inconsistență, romancierii americani amintiți devin necesari de citit, măcar dintr-un punct de vedere sanitar. Se prea poate ca romanul polițist sau genul SF să fie mai rodnice artistic decât romanul (post)modern.

În ciuda tuturor și în răspăr cu măruntele și meschinele convenții, de ce arta ultimei jumătăți de veac este un cimitir al vacuității, o absență prezentă? Explicația o găsim, ne punem speranța, în artistul James Joyce, autorul unui volumaș de poezii simbolisto-elisabetane, Chamber Music, care nu are nimic în comun cu povestirile din Dubliners, care nici ele nu sunt prefigurate în A Portrait of the Artist as a Young Man, roman decadent și realist în care nu găsim experimentele labirintice din Ulysses, care nici el nu anticipează haosul cifrat din Finnegans Wake. Nici piesa Exiles nu poate să semene cu episodul 15, Circe din Ulysses. Joyce se afla la confluența romanului victorian de secolul al XIX-lea, uzat și ruinat valoric, cu propria sa viziune artistică, care îl face cel mai original experimentator în materie de literatură din tot secolul al XX-lea. Suprarealismul și avangarda sunt o joacă pentru copii obraznici în comparație cu ce ne confruntăm în Ulysses, iar straturile dedaliene, mișcându-se spiralat din Finnegans Wake fac de rușine misterele exoterice ale postmodernilor.

Să luam de pildă povestirile din Dubliners. Ce umple de viață fiecare piesă a ciclului? Cineva care vrea să fie artist trebuie sa aibă convingerea fierbinte că adevărul se află în cuvintele sale. Pentru Joyce, suferința și moartea nu sunt abstracțiuni, ci sfâșieri ale cărnii, revărsări ale simțurilor și spasme ale sufletului. Materialitatea aspră a faptului de a fi în lume și grija îngândurată pentru moarte sunt combustibilul oricărei opere ce țintește să dăinuie. Dacă la Joyce, atât în figura părintelui Flynn din The Sisters, cât și cea a stafiei lui Michael Furey din The Dead, tărâmul spiritelor este impregnat de creștinism, atunci orice artist, care își merită numele, are misiunea să se lupte cu îngerul lui Dumnezeu. Un artist este în adâncul său un barbar, un sălbatic și, dacă înfruntarea o cere, un ucigaș, un tâlhar sau un borfaș de drept comun, ca cei doi infami din Two Gallants. Marea artă nu se poate plăsmui fără instincte ancestrale puternice. Ne naștem în dureri, mânjiți de sânge și de alte materii organice, și murim prea des la fel de crud. Nimic din seriozitatea acestei trăiri până la capăt la scriitori recenți. A avea curajul de a bea din cupa suferinței, chiar și atunci când ești surprins să o afli golită, este mai mult decât distracția băutorilor de răcoritoare dulcege din romanul actual. Nevolnicia lor afectivă, bicisnicia sentimentelor cauciucate, precum galoșii protectori ai lui Michael Conroy, sunt un prohod al simțirii artistice, ridiculizată în dansul absurdului. Expresia suferinței apare artificios în proza actuală ca ceva neintenționat grotesc, drept o urmă soioasă care cere intervenția unei echipe de igienizare.

A două scădere a prozei postmoderne, pe care nu o găsești la Joyce, este lipsa de conștiință a faptului că artistul poartă semnul celui chemat, a celui care are o misiune și o vocație sacre, pentru care poate plăti cu capul. Stigmatul său este slava sa. Ascuns cu demnitate în spatele textului său, vulgaritatea și violența din The Boarding House și Counterparts sunt întâmpinate cu sânge rece de Joyce, dar nu cu cinism. Viața nu este o joacă, ci, mai ales pentru James Joyce, un joc cât se poate de serios. Scriitori de ficțiune de astăzi își petrec relaxați concediile pe plaja prozei lor opărite. Nici un tremur pe fețele lor, nici o pulsație în măruntaie.

A treia falie dintre Joyce și strănepoții săi se referă la respectul și compasiunea pentru viața celorlalți, vii sau morți. Societatea apare la Joyce ca o forță de sine stătătoare, ca un corp autonom asupra căruia artistul nu are cu adevărat control, chiar și atunci când o descoperă așa cum este, contrariat de antinomiile ei. Să nu uităm că Joyce amestecă în covingerile sale un socialism naiv cu naționalismul Sinn Féin. Romancierii zilelor noastre nu sunt interesați decât de persiflări cuminți, distante ironii seci, de artificii stupide, de debusolări răsuflate, de convenționalism de galantar în raport cu existența alienantă a vieții în modernitatea schimbului universalizat, atunci când, mă rog, nu întorc complet spatele societății, retrăgându-se debusolați în globul etanș al solipsismului.

Dar cea mai dureroasă distincție dintre Joyce și autorii de ficțiune de calitate din prezent este chiar ceea ce pretind a fi preluat și de la ilustrul lor predecesor: polivalența sensurilor, erudiția ludică, balansul macabru al enciclopedismului, carnavalul pedanteriei semnificațiilor. În opera lui Joyce referințele religioase sau filozofice primesc un alt sens din contactul cu prozaismul personajelor sale și a acțiunilor lor deseori triviale, iar acestea din urmă câștigă sub forma unui înțeles supratemporal. Galvanizate de punctul de interferență dintre mizerabila materie și claritatea unei lumini venite parcă din altă lume, iradiind orizontul imaginilor minții, aceste sensuri nu sunt extrase de dicționar sau iscodeli de prin arhive. E mai multă magie în defecările și masturbările lui Leopold Bloom decât în rachetele în formă de curcubeu din Gravity’s Rainbow. Romanul vremurilor noastre își cere resuscitarea, dacă mai are o șansă să învie estetic.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Liturghia artei la Joyce

  1. M. zice:

    Mi se pare groaznic faptul ca un eseu atat de pertinent nu suscita nicio opinie publica. M.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s