Țărâna se întoarce în țărână

,,Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului.” (Apocalipsa Sfantului Ioan, 1, 18)

Atunci când omul nu moare îi este de ajuns să se gândească la moarte, pentru ca viața să capete un licăr în plus. Plinul se dezvăluie cel mai bine prin gol, după cum chipul scofâlcit al unui bătrâne transformă într-o grădină luminoasă pe cel al unei tinere catifelate. De vreme ce nimic nu are sens fără opusul său, putreziciunea hrănește o nouă viață, iar o parte o cheamă pe cealaltă. În filmul Brzezina, din anul 1970, al regizorului Andrzej Wajda, un tânăr gracil, suferind de ftizie, Stanislaw, revine în casa fratelui sau, Boleslaw, un pădurar văduv și tatăl unei fetițe de școală primară, Ola, pentru a muri. Stanislaw își cumpără un pian, cântă aiuritor, aleargă, înveselit din nimic, și face pozne de copil prin pădurea de mesteceni învecinată, în general, se comportă precum arlechinul în fața morții. E o ultimă îmbrățișare a vieții înainte ca gura gropii, din care nu va mai ieși, să-l înhațe pentru totdeauna. Fratele sau, taciturn și suferind sufletește de pe urma nevestei sale (altă moartă de pe urma tuberculozei, boala secolului al XIX-lea), se consumă din motive lumești: nevăsta-sa se culcase cu un vânjos tăietor de lemne din împrejurimi, cu ceva vreme înainte să moară. Acest Hercule silvic urmează să se căsătorească cu o țărancă plină de viață, Malina, o femeie tânără, dogoritoare, debordând de prospețime și sănătate. Boleslaw meditează încă la răposata sa soție, la păcatul ei și, în cele din urmă, la lipsa ei. Amândouă îl consumă. Nu pare a mai fi cu adevărat emoționat de moartea apropiată a fratelui său. Două fatalități crude îl deprind pe om la fel de crud ca natura din jurul său. În sfârșit, Stanislaw moare, tânăr ca un vlăstar de mesteacăn, palid, scupâind sânge din plămânii săi înnegriți și stingându-se primăvara, când toate iau avânt și se revarsă de viață. Malina, cea care se oferă tuturor, îi va fi cea din urmă ibovnică.

În ce mă privește, ceea ce iese în relief din filmul polonezului este chiar felul în care apar cele două personaje feminine, Malina și Ola. Fără îndoială, dacă intenția regizorului a fost aceea de a arăta că există asemenea apariții feminine în viața de toate zilele, cinice și vitale, discuția s-ar încheia aici. Lumea e atât de necuprinsă încât să accepte în ea orice și pe oricine. Cu toate acestea, Wajda pare a avea, în acest film, o viziune asupra femeii ca animal despiritualizat. Atunci când micuța Ola primește bomboane de la tatăl ei, care o ocărăște și o acuză pe față pentru faptul că amantul mamei ei moarte îi obținea tăcerea (și îngăduința?) micuței tot cu bombonele, Ola, expresia tăcerii sfinte a copilăriei, privește și nu înțelege. Ola nu a ieșit din rândul naturii. Aceasta nu are conștiință sau, dacă e vorba de așa ceva, atunci această conștiință de sine este vicioasă până în adâncuri, având în vedere că un copil nu poate tăinui, presupunând, de această dată, că înțelege, actul sexual al mamei ei cu un alt bărbat decât cel căruia i se adresează ca tată, vecinul străin de lângă pădurea-casă. În același timp, Malina, tânara roditoare, se culca cu toți bărbații tineri din film, mânată probabil de imaginea mugurilor plesnind ai pomilor primăvara și de ciripitul păsărilor drăgostindu-se. Pentru ea, moartea nu are sens, bărbatul nu are înțeles, întreaga natură mută îi ține loc de suflet. Natura este, în sine, nonspirit, iar, asemeni morții, ea doar este, fără a se cunoaște pe sine. Ola și Malina nu s-au desprins din acest întreg fără oameni, din această mișcare organică a naturii, oarbă pentru sine.

***

Teroarea lentă a morții izbucnește la suprafață într-o povestire a rusului Lev Tolstoi, Trei morți. O boieroaică stă să moară. Suferă de tuberculoză. Este mamă și soție, iar bătrânețea pare o arătare de departe. Este iarnă și dânsa fuge spre Italia cea meridională, unde crede că se va întrema. Slujnica, tânără, cu pieptul rotund și în floare, este sănătoasă și nu îi pasă de dânsa, pe care nu o pricepe. Nici soțul ei, care înfulecă din belșug și o rupe prețios pe franțuzește, nu înțelege ce este în inima ei de om. Fuge degeaba. Iarnă o petrece, în fine, la conac, unde, odată cu primele semne ale primăverii, se stinge ca o lumânare. Ieri vie, azi moartă. În aceeași gospodărie, un bătrân surugiu, Hveodor, trage să moară. Valoarea lui socială este atât de neînsemnată, încât un alt tânăr surugiu îl roagă de la obraz pe bătrânul muribund să-i dea lui perechea cea nouă de cizme, după ce va muri. Bătrânul îi răspunde că cizmele sunt ale lui, cu condiția ca, după moartea sa, să îi așeze o piatră peste mormânt. Bătrânul își dă sufletul chiar în acea noapte. Trece iarna, iar tănârul surugiu, care îi poartă botinele bătrânului, din lene sau zgârcenie, nu i-a făcut rost de nici o piatră celui mort. Împins de sfaturile superstițioase ale unor suflete simple, Serioga merge în pădure să taie un frasin din care să facă o troiță bătrânelului răposat. Abia aici, Tolstoi spune adevărul cel de urmă al povestirii sale: frasinul suferă sub loviturile toporului, se clatină și cade fără suflare la pământ, răpus asemeni unei alte ființe vii, unui alt om cu duh.

În timp ce în filmul lui Wajda, moartea este natura indiferentă, iar natura cea dătătoare de viață, cea fără amintiri sau păreri de rău se întrupează în Malina și în Ola, iar Stanislaw și Boleslaw gândesc și suporta condiția celui care știe că ceasul său este numărat, căci ei sunt spirit omenesc, pentru Tolstoi viața se stinge și se aprinde în natură, flacăra ei dispărînd și crescînd la loc, fără ca o urmă din spiritul omenesc să o atingă. Spiritul acesta este, într-un final, asociat naturii, obiectivat în ea, iar orice rămășiță a trecerii firii omenești prin lume este ștearsă de ceva mai înalt, care o cuprinde. Pentru Wajda, a gândi sufletul naturii este o pricină de suferință, iar binele și răul nu răzbat din crucile ridicate în pădurea de mesteceni. Viața merge înainte, fără sens, fără destinație, fără trecut și fără viitor. Pentru Tolstoi, viața este egală în toate, insuflând fiecare parte a naturii, gândindu-se pe sine în spiritul uman. Nu apare nici o ruptură între a gândi și a fi, dacă omul și-ar duce până la capăt, până la ultimul raționament, natura ființei sale. Rămâne de văzut care dintre cei doi se înșală mai puțin, dar aceasta este treaba fiecăruia să hotărască.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Țărâna se întoarce în țărână

  1. Ar mai trebui spus ca filmul lui Wajda se numeste „Padurea de mesteceni” si a rulat pe ecranele romanesti la sfarsitul anilor ’60. E facut dupa o nuvela a lui J. Iwaszkiewicz (mare scriitor polonez), tradusa la noi ca „Dumbrava de mesteacan” si aparuta in volumul lui „Maica Ioana a ingerilor” (1971).

  2. vasile zice:

    Am trecut în această vară printr-o experienţă extremă şi am rostit, cu deplin temei, cred, – mort am fost, şi am înviat! E banal, dar trebuie s-o spun: am vrut cu disperare, sau cu iubire, să trăiesc. Ştiu ce înseamnă viaţa. Am încercat, cu multi timp în urmă, să-mi fac o imagine – e un cuvânt neajutorat – despre moarte. Sunt pregătit să mor în orice clipă, dar vreau să trăiesc. În rest, se mai poate discuta…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s