Intelectuali Inc.

1035281-0-240

,,Este surprinzătoare ușurința cu care toate regimurile dictatoriale din ultimii ani au găsit la noi, o atât de masivă aderență tocmai în rândurile intelectualilor. Am putea adăuga, mai ales între acei a căror situație materială, autoritate și faimă ar fi trebuit să-i pună la adăpost de tentația unor câștiguri bănești și a unor meschine avantaje personale. Cazul unor scriitori cu renume sunt doar simple exemple, dintr-un șir și mai lung de cazuri similare, de toate naturile. Lucru mai întristător: aproape permanent oferta de servicii din partea unor intelectuali ,,marcanți’’ întrecea cererea de servicii, la care erau gata oricând să se oblige…

Să amintim entuziasmul manifestat pe toate tonurile adulațiunii și slugărniciei pe care ,,politica culturală’’ a dictaturii carliste l-a născut în rândul intelectualilor români? Girul moral pe care s-au grăbit să-l dea personalității și figurilor marcante reprezentative din domeniul literaturii, artei dramatice, etc., pe rând dictaturii regale, a celei gardiste și acelei militaro-fasciste? Sau, în sfârșit, atitudinea înjositoare adoptată ca linie de conduită față de reprezentanții anticulturali ai anticulturalului Reich nazist?

Și toate acestea sunt doar simple pilde…” (Lucrețiu Pătrășcanu, Problemele de bază ale României, Editura Socec & Co., S.A.R., 1944, pp. 151-152, singura ediție publicată până în prezent)

,,Unul dintre handicapurile României interbelice a fost polarizarea socială. (…) Atunci cand contrastăm satele și mahalele sordide cu splendoarea occidentală a centrului Bucureștiului și chiar cu unele dintre celelalte orașe, am putea fi tentați să considerăm că elitele politice și economice poartă răspunderea principală pentru penuria în care au trebuit să locuiască majoritatea locuitorilor României Mari. (…) Marea problemă este aceea a măsurii în care aceste elite au încercat să micșoreze disparitățile, să ridice nivelul de viață al sătenilor și al orășenilor din mahalale mai aproape de cel de care se bucurau ele’’. (Bogdan Murgescu, România și Europa, Editura Polirom, 2010, p. 271)

Se poate face istorie literară prin prisma textului propriu-zis, fără ingerințe exterioare, tratat cu sfințenie și sub forma limitei dincolo de care interpretarea nu poate trece, dar a face istorie intelectuală pornind de la doar atâta, într-o deplină nepăsare pentru contextul sociologic și economic, pentru teoria estetică propriu-zisă, pretinde multă îndrăzneală și la fel de multă suficiență în decursul cercetării. Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, intelectuali anticomuniști de dreapta, își propun descifrarea intervalului 1948-1964, cel al stalinizării în forță a României, din chiar acest punct de vedere. Scopul declarat de către cei doi, încă din prefața la volumul Comunism Inc. Istorii despre o lume care a fost (Humanitas, 2016), este de a oferi un răspuns celor care ,,se hrănesc din legatul utopizant și ambiguu moral al stângii radicale.’’ (p. 6) În trilogia Explorări în comunismul românesc (Polirom, 2004-2008) Mitchievici & Stanomir s-au centrat pe aceleași infinite probleme ale scriitorilor români și ale propagandei comuniste, ajungând, inevitabil, la aceleași concluzii, în care blamul moral absolut, cu care se pornește la drum, coincide cu impresia finală a eseurilor celor doi. Se ajunge de unde se pleacă, de parcă gândirea nu ar fi avansat deloc, fără ca măcar să descrie un cerc. Angelo Mitchievici a reușit chiar să compună câteva sute de pagini de istorie literară umilitoare, Umbrele paradisului. Scriitori români și francezi în Uniunea Sovietică (Humanitas, 2011), în care intelectualii români, unii mai importanți, alții mai ușor de uitat încă de atunci, apar în oglinzi care îi desfigurează moral, într-o veritabilă sarabandă de oportunism, orbire ideologică, fanatism și mistificare înfiorătoare. Nu altfel stau lucrurile nici în cartea de față, care este o prelungire a studiilor anterioare, scrisă în același registru incriminatoriu, revanșard, inexorabil și fără grijă față de nuanță. Ca doi zeloși procurori ai intelectualilor români, vinovați de delictul de a fi fost ,,comuniști’’, Mitchievici & Stanomir vor să salveze demnitatea spiritelor ,,libere’’ din sinistra perioadă, cei care au fost călcați în picioare de regimul de inspirație sovietică și s-au trezit cu destinele frânte. Reușita lor depinde de disponibilitatea cititorului de a citi eseuri literare, stropite, din când în când, de anecdote acuzatoare, epitete inflamate și zel parenetic.

Încă din introducere, citim siderați și deloc visători următoarele: ,,Este greu de imaginat un hiatus mai mare, o fractură mai profundă între cele două Românii, cea de dinainte de 30 decembrie 1947 și România socialistă.’’ (p. 11) Domnul Angelo Mitchievici nu pare să ia în seamă istoria factuală cunoscută, latura a ceea ce se conservă din ceea ce devenirea neagă: din februarie 1938, România a fost, în mod consecutiv, o dictatură a regelui Carol al II-lea (un monarh cu o simpatie deosebită pentru personalitatea flamboaiantă a lui Benito Mussolini), republică legionară pentru câteva luni și, nu în ultimă instanță, stat fascist, condus de mareșalul Ion Antonescu, aliat militar al Germaniei naziste. După 23 august 1944, România a pendulat în limbul de dinaintea sovietizării statului român și, doar după această metamorfoză statală, a societății în ansamblu. Dacă am nesocoti derapajele antidemocratice ale României de dinainte de 1938, tot ne rămâne aproape un deceniu de experimente dictatoriale repetate și curajoase tatonări totalitare, ceea ce ne face mai degrabă sceptici în privința cezurii dintre România (marcat) fascistă de până în 1947 și cea sovietică de după. Maiestatea sa Regele Mihai I a condus țara alături de legionari, de fasciști și, după ce a fost decorat de generalismul Stalin cu Ordinul Pobeda, chiar cu Armata Roșie între granițele României. Nu judecăm în cheie moralistă aceste fapte, ci doar le consemnăm.

După 1948, autoritațile statului au tratat literatura ca pe o propagandă de înaltă calitate. Acesta era modelul stalinist, patentat în Uniunea Sovietică. Scriitorul era un soi de jurnalist talentat sau genial, dar munca să rămânea, în esență, una politică, în serviciul elitelor partidului, dar, aparent, în numele maselor populare. Nu e de mirare că funcționari înalți ai statului s-au ocupat de eliminarea a ceea ce era indezirabil politic pentru noul regim și înlocuirea sa cu materiale de agitație și propagandă în materie de artă scrisă. În mod firesc, arta a fost prima sacrificată sau, cel puțin, a ieșit grav mutilată de pe urma acestei intervenții de sus. Au fost scriitori reputați care au îmbrățișat noua ordine statală, noile ucazuri administrative, dar a conchide că oportunismele conjucturale și riscante, remunerate regește de Partidul Muncitoresc Român, ale unor George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Cezar și Camil Petrescu sunt robiri ideologice sau maculari ireductibile ține de delir interpretativ. Nici unul dintre acești scriitori (sau alții care le-au urmat ulterior, precum Tudor Arghezi, Tudor Vianu sau chiar Lucian Blaga) nu a fost marxist-leninist doctrinar sau o trompetă de lozinci, cum se lasă de bănuit. Mai mult de atât, cine le citește scrierile, care sunt, până la urmă, mărturia culturii de limbă română în lume, fără să vâneze numărul de plecăciuni la adresa Partidului mecena, descoperă reversul: fiecare dintre intelectualii amintiți este, într-o formă sau alta, conservator, snob, liberal, dandy, monarhist, cu maniere și atitudini mic-burgheze și, în afara unei simpatii mimate artificial, fără legătură biografică sau ideologică cu păturile muncitorești. Chiar și în acest punct, domnul Mitchievici ar trebui informat, dacă ar fi apucat să îl citească măcar pe istoricul anticomunist Stelian Tănase, de faptul stânjenitor că proletariatul industrial român a fost transformat din ordinul famelicelor sute de mii (și acelea angajate majoritar în întreprinderi de stat între 1938-1947) la dimensiunea milioanelor de muncitori abia după 1970, pe vremea când domnia sa se născuse deja. România era o țară mult prea subdezvoltată în anul 1948 pentru a își permite luxul ideologic al unui partid muncitoresc solid, în care intelectualii ,,amorali’’ să își găsească locul și să scrie texte de stânga împotriva ordinii existente, fictiv-prospere.

Angelo Mitchievici are un dinte împotriva realismului socialist din artă și literatură. Dacă ne-am uita peste acest gen literar astăzi, nu cred că cele mai multe scrieri, comandate direct de statul sovietizat, se mai pot numi convingătoare chiar ca material de propagandă. Cele mai multe creații realist-socialiste aparțin submediocrității și nulității estetice. Fiind o artă politică cu unic comanditar, realismul socialist nu a spălat milioane de creiere și nici nu a influențat gustul, în materie de literatură, al muncitorimii românești sau de aiurea. Orășenii educați își spărgeau mai des dinții în aceste produse de serie ale ,,artei’’ cu direcție. De fapt, țăranul și proletarul din regimurile sovietice era doar oficial destinatarii acestor mesaje ale artiștilor poporului: în realitate, statul totalitar stalinist a reușit, într-o mare măsură, să-i alfabetizeze, nu să le impună patima lecturii sau să-i aducă pe treapta necesară consumului cultural de excepție. Din păcate, aceasta este etapa istorică în care i-a găsit pe cetățenii obișnuiți dispariția economiei centralizate și a partidelor comuniste. Totuși, Angelo Mitchievici uită și creațiile de vârf ale noului curent, dacă acesta a existat cu adevărat și nu era un alt verbiaj găunos al agitpropului: realismul socialist este recognoscibil în Moromeții lui Marin Preda, Groapa lui Eugen Barbu, Cronica de familie a lui Petru Dumitriu și în romanele lui Mihail Șolohov sau Vasili Grossman (de până la ruptura cu stalinismul). Indiferent de părerile moralizatoare sau de preferințele personale ale celor doi autori în discuție, Maxim Gorki este unul dintre cei mai valoroși scriitori ruși din secolul trecut, iar literatura sa depășește cadrele realismului socialist.

Interesant este reproșul pe care Angelo Mitchievici îl aduce ,,biopoliticii totalitare” (referința la Michel Foucault sau Boris Groys, din partea unui intelectual de dreapta, ne amuză): ,,Perechi de atribute opuse, precum ,,sănătos’’-,,bolnav’’, ,,optimist’’-,,pesimist’’, ,,viață-moarte’’, au fost întrebuințate pe scară largă în critica teoreticienilor realismului socialist depășind simpla relevanță stilistică. Granița între literatura ,,sănătoasă’’ și cea ,,bolnavă’’ este în primul rând una politică și constituie un mod de control al câmpului literar. În orice caz, anii ’50 în România comunistă îi sunt tributari.’’ (p. 36) S-ar putea spune același lucru, mutatis mutandis, despre intelectualii de dreapta contemporani, atunci când aceștia împart maniheist intelectualitatea românească din prezent: cei sănătoși moral și frecventabili, care aderă la valorile latente ale dreptei și cred în virtuțile liberalismului (definite exclusiv de intelectualii de marcă ai editurii Humanitas), și ceilalți, relativiștii moral și, pe cale de consecință, meprizabili, cei ,,neomarxiști’’ (de parcă ar exista o unitate, în jurul unui marxism oarecare, în cercurile intelectuale de stânga din România). În felul acesta, domnul Mitchievici ar câștiga mai mult, sub raportul comprehensiunii, dacă ar înțelege intransigența radicală a părerilor ideologilor de partid de odinioară, totuși plătiți și cetățeni ai unui stat nedemocratic, sub forma propriei sale durități militante, în a cataloga, a înfiera, a despărți în culori tari, neverosimil de accentuate, binele intelectual de răul intelectual, fără ca cineva de la vreun partid politic, în afara Universității ,,Ovidius’’ din Constanța, să-i plătească convenabil, de la bugetul public, eforturile scriptice de înaltă moralizare culturală.

În critica demolatoare moral, pe care o face Angelo Mitchievici volumului consacrat lui I. L. Caragiale și operei sale de către criticii vremii în 1952, nu am putut pricepe, în afara acelor păreri, hilar de aberante, conform cărora Caragiale ar fi fost un filobolșevic avant la lettre (devansându-l chiar pe Lenin), unde se găsesc erorile de interpretare în capitolele unor Paul Cornea, Perpessicius, Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu sau George Călinescu. Fiecare dintre intervențiile celor amintiți sunt recuperabile și astăzi. Nu este nici o rușine și nimic eronat, altfel decât dacă ascultăm obiecțiile subiective ale unora, în a afirma faptul că opera lui Caragiale are o accentuată latură de critică socială dusă la extrem, de polemică cu starea deplorabilă moral (iată, pentru a nu știu câta oară, un cuvânt prea binecunoscut cuplului Mitchievici & Stanomir) a păturilor educate, urbane, ,,bogate”, prost-civilizate ale societății românești de până la 1914. Îi mai rămâne domnului Mitchievici să-l declare, de pildă, pe Nicolae Filimon un antiburghez marxist și jocurile s-au încheiat. Pentru Duiliu Zamfirescu ar păstra doar epitetul de antiburghez, iar cel de marxist romantic l-ar păstra pentru Panait Istrati. Singura interpretare decentă a operei lui I. L. Caragiale au dat-o, cel mai probabil, Mircea Iorgulescu în eseul său despre lumea lui Caragiale și chiar, iată!, domnul Mitchievici însuși. Jos mâinile, murdărite de spiritul sociologiei marxiste, de pe statuia junimistului I. L. Caragiale, acest întâmplător prieten al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea! Mitchievici dixit.

Un alt vinovat comunist, în ciuda carierismul său literar de excepție și a traiului de elită în mijlocul burgheziei roșii în anii ’50, este Petru Dumitriu, un prinț arogant printre scriitorii de succes (la partid) ai epocii Dej. Angelo Mitchievici este un contorsionist freudian în acest capitol, ocupându-se de complexele oedipiene din opera și viața lui Petru Dumitriu, fără ca paralela să depășească, în analiză, simpla ei afirmare. ,,Lumea tatălui este puternic contestată, în ambele cazuri tatăl este un reacționar, un conservator, fie că este vorba de țăranul tradițional, incapabil să renunțe la pământ, fie de afaceristul reprezentativ pentru capitalism, incapabil, la rândul lui, să-și înstrăineze proprietatea.’’ (p. 78) Din nefericire, aceleași aprecieri, gânduri nemistuite, pot fi făcute, schimbând numai termenii, despre tații intelectualilor români, autodeclarați de dreapta, din timpurile noastre: în loc de ,,reacționar’’ și ,,conservator’’, avem ,,comunist’’ și ,,marxist-leninist’’, iar motivația domnilor Baconschi, Patapievici sau Tismăneanu de a fi anticomuniști este una explicabilă printr-un paricid simbolic. Nu cred că ajungem prea departe cu acest mod de a judeca, specific domnului Mitchievici, care, în josul paginii 97, descoperă, dar trece repede peste, chiar ,,noua burghezie proletară’’. ,,Un nou front ideologic este deschis, metehnele burgheze sunt transferate tovarășilor mai puțin vigilenți, dar suficient de abili pentru a recrea în plină dictatură a proletariatului o nouă burghezie care, vorba lui Tudor Arghezi, una vorbește și alta fumează. Vasilescu va demonstra că idealismele și vizionarismele utopiste ale celor mai buni tovarăși trec prin filtrul economiei reale, unde abilitățile dobândite în societatea capitalistă sunt utile. Bunele intenții ale tovarășilor devotați, precum Filipache, se izbesc chiar de noul sistem al economiei centralizate și dirijate, care limitează inițiativa și solicită obediența. Tipul de viață burgheză este continuat de această pseudoburghezie care ia naștere acum pe seama clasei muncitoare.’’ (pp. 97-98) A trece pe lângă adevăr și a nu îl lua în considerare, preferând să te ocupi de pulsiunile sacrificiale, ale chemării sângelui, în rândul maselor informe, este o încununare a credinței anticomuniste. Criza sacrificială a țapului ispășitor este tema unui alt capitol de analiză literară, peste care am să trec în mod intenționat. Îi las cititorului bucuria de a-l devora pe cont propriu. Oricum, domnul Mitchievici nu crede că masele (chiar așa, cine sunt aceste chipuri fără identitate, aceste non-persoane, domnilor pasionați de liberalism?) depășesc bestialitatea primordială a omului din in illo tempore. Aceasta este părerea sa despre semenii noștri. Precum căpitanul Kurtz din filmul lui Francis Ford Coppola, domnul Mitchievici se teme de instinctele sângeroase ale celor care se închină la zei, în timp ce sacrifică ritualic o biată vită, hrana acestei zeități supraintelectuale. Victima este oricine, credința este bolșevismul salvator, dar cine este zeitatea, domnule Mitchievici? Atunci când omul vede spiritualul din materie, sufletul omului s-a desprins deja de animalitatea sa barbară. Nu astfel gândește domnul Mitchievici și, în fond, cine suntem noi să-l deranjăm din necontenita sa veghe dogmatică. Pentru un intelectual conservator, care se revendică de la tradiția creștină (nu este cazul celor doi autori de față), ar trebui să fie o groaznică blasfemie asocierea dintre spiritul religios, care este expresia cea mai abstractă a sufletului, comunitatea celor credincioși (bisericile) și partidele comuniste, a căror ideologie este una atee sau, cel mult, agnostică. Teologia seculară este un nonsens în viața concretă, pe care intelectualii anticomuniști, filozofi moderni de felul lor (născuți în Germania, emigranți în Statele Unite după 1933), l-au fabricat din observarea manifestările exterioare ale PCUS-ului, partid compus, până la saturație, din ruși botezați, crescuți, căsătoriți și îngropați în tradițiile creștinismului răsăritean. Dacă partidele comuniste s-au purtat vreodată ca sectele unor creștini extatici, cum s-a întâmplat, acest lucru nu se datorează ideologiei partidului, ci chiar acelei viziuni religioase, imprimată adânc și neînlăturată de adstratul marxist-leninist.

Ultima sa contribuție, care se termină la jumătatea cărții, este o jelanie pseudoistorică a țăranului român de dinainte de colectivizarea și industrializarea forțate ale regimului totalitar, dirijat de P.M.R./P.C.R.: unde este zăpada de altădată și, cu aceasta alături, unde sunt țăranii creștini, rumeni în obraji, strașnici și vii din raiul precomunist? Aceștia au ajuns forță de muncă în marile cartiere dormitor, flancate de blocuri oribile și urbanizându-se grosolan, pe ritmuri de cântece patriotice și kitsch folcloric. Coborât din balonul cu paseism hiperdozat, domnul Mitchievici ar face mai bine să citească o carte despre condițiile reale de viață ale țăranului român din interbelic, care nu au nimic, dar absolut nimic de împărțit cu țăranul idilizat și serafic din portabilul imaginar conservator.

Cu aceasta abia ne apropriem de sinisfora domnului Ioan Stanomir. Domnul Mitchievici își îngăduie, din loc în loc, să desfacă literatura realist socialistă în bucăți, să privească pieziș o piesă, să o compare minuțios cu alta, apoi să arunce stigmatul stacojiu și piesa în neantul anticomunismului incriminant. Nu se poate contesta o minimală încercare de a problematiza estetica socialistă, dacă, repetăm, se poate discuta realist despre așa ceva. Cu domnul Stanomir, suntem la poli opuși, pe alte banchize. Pentru dânsul, bătălia a fost tranșată. Nici urmă de concesii, de firave îndoieli. Dacă pe vremuri bolșevicii o lichidaseră complet cu burghezo-moșierimea rusă, domnul Stanomir manifestă aceeași îndârjire de oțel, dar dinspre capătul opus al culoarului ideologic: nimic nu poate fi iertat comunismului. Degeaba a ridicat regimul sovietic estul Europei și Rusia din lumea a treia într-o decentă lumea a doua, degeaba a oferit o brumă de modernitate unui spațiu al mizeriei cotidiene fără capăt, totul a fost zadarnic. Domnul Stanomir este un true believer anticomunist. Bunicul său țărănist a făcut închisoare la comuniști în anii ’50. Asemenea icoanei lui Iuliu Maniu, despre care nu știm unde s-a ascuns în intervalul 1938-1946, și de care ne amintim numai în legătură cu țărănismul său probritanic (și de concesiunile aferente), nu și de simpatia fățișă a marelului om politic pentru personalitatea statuară a lui Corneliu Zelea Codreanu, bunicul din Focșani reverberează dureros în subconștientul acestui paladin al demnității pierdute, domnul Ioan Stanomir. Cavalerismul său anticomunist nu are cusur. Istoria se frânge, paranoic, în două: genunea mizeriei stângiste, oricând pregătită să pună la cale o revoluție sângeroasă, o saturnalie de comunarzi, urmată de o utopie castratoare și dezumanizantă, și demnitatea, înveșmântată în alb, a liberalismului conservator, despre ale cărui merite istorice, în numele neamului omenesc, nu aflăm nimic. Personajele malefice și întinate intelectual sunt Horia Lovinescu, Victor Eftimiu, Petru Comarnescu, autorul piesei Bălcescu, noocratul Camil Petrescu, Lucia Demetrius, Aurel Baranga, Petru Dumitriu, iar cele pozitive, serafimii epocii, Radu Tudoran (nu și fratele sau, un alt celebru căzut la partid), Pavel Chihaia, Constant Tonegaru, Radu Petrescu, Monica Lovinescu, Alice Voinescu, Dinu Pillat, G. M. Cantacuzino, Vasile Voiculescu, M. Fărcăşanu și Nicolae Steinhardt. Autor de galerii tenebros-luminoase, ale unor muzee imaginare și de uz strict personal, Ioan Stanomir are totul în comun cu atitudinea față de viață și trecut a vechilor staliniști, mai puțin crezul: schema, rudimentară și complet lipsită de suplețe, este inversată într-o logica la fel de inchizitorială și puritană ca cea a lui Rahmetov. Ioan Stanomir este comunistul pe dos, adică anticomunistul, copia în efigie a unor intelectuali, impenitenți în neînduplecarea lor absolută, de la jumătatea anilor ’50. Este și aceasta o chestiune, cu un cuvânt folosit în batjocură (și din necunoaștere reală) de domnul Stanomir, ,,dialectică”.

Scriitura domnului Stanomir este un amestec de nihilism impecabil și maliție, dublat de o șarjă ironică, cam de o sută cincizeci de pagini putere. Orice ironie, ridicată ca ton, duce la sarcasm, iar orice sarcasm apăsat sfârșește în acreală și duritate de jandarm. Nu putem decupa nici o idee nouă din studiul laborios al domnului Stanomir, dar putem separa, cu ușurință, atmosfera de apăsare și deliciul sadomasochist de pe urma incriminării anumitor intelectuali ai anilor ’50.

După Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, populația României citea numai idioțenii ideologice în anii ’50. Teatrul era o porcărie propagandistică, editurile scoteau doar material agitatoric, ziarele lansau minciuni pe bandă rulantă, iar liderii partidului nu puteau fi decât o șleahtă îndestulată de patibulari. Efectele asupra stării morale a societății se resimt până astăzi. Ce ar fi fost România, cea a promisiunilor de până la 1948, fără puroiul sovietizării? Aici putem să fantasmăm în voie. Autorii ne îngăduie această nostalgie în viitorul care ar fi putut fi.

Edițiile din Shakespeare, Balzac, filozofii iluminiști francezi și englezi, tragedienii elini, traducerea marii literaturi clasice în limba română, care au avut loc tot în anii ’50, spectacolele de balet și operă excepționale, gusturile de mare burghezie a secolului al XIX-lea din rândul elitelor comuniste de la finele perioadei Dej, nimic din toate acestea nu contează în cele din urmă. Stanomir și Mitchievici au înțeles mai bine. Din literatura rusă a secolului de aur, tălmăcită în același impardonabil deceniu, domnii Stanomir și Mitchievici au priceput că omul nou, muncitorul, soldat al regimului, venea doar la piesele lui Baranga și citea literatură de propagandă toată ziualica. Pentru prima dată în istoria modernă a României, cultura burgheză de cea mai înaltă calitate, într-o societate tradiționalistă și conservatoare în moravuri, era accesibilă aproape oricui, grație unui stat, satelit sovietic. Cu ocazia aceasta, clasicii literaturii române încep să se bucure, după 1960, de o difuzare și de o pătrundere în conștiința oamenilor simpli, a cetățenilor de rând, cum nu s-a mai întâmplat de atunci încoace. Marea cultură ajungea la îndemâna oricui, după 1965. E adevărat că românii nu o prețuiau la justa ei valoare, preferând clișeele răsuflate ale partidului, rememorând vorbele de duh ale sfintei tinereți legionare, dar din mantaua de soldat al Armatei Roșii au ieșit mulți părinți ai intelectualilor de dreapta din zilele noastre. Din câte se pare, nici măcar intelectualii de dreaptă, la fel de fermi şi energici ca cei de pe vremuri, nu au învățat lecția compasiunii și a iertării. Ioan Stanomir amintește la un moment dat de intelectualii de stânga ai zilelor noastre: ,,noua stângă comunizantă este forma contemporană în care această sensibilitate diseminată de revoluția rusă își află expresia intelectuală.’’ (p. 319) Nu știu ce să spun despre substanța acestei sensibilități, dar despre persistența practicilor staliniste de gândire vorbesc, fără voia lor, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir. Ion Vitner și Mihail Novicov au fost cândva, pare-se, tragedia, dar Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, prin abnegația crezului anticomunist, vor neapărat să țină loc de farsă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Intelectuali Inc.

  1. Radu Negru zice:

    Admirabil articol ! Incerc o mare satisfactie vazand ca in persoana tanarului Dan Neumann avem siguranta aparitiei unei viguroase critici literare si politice care poate fi denumita nu numai « de stanga », ci este cea a unui domeniu mai larg, cel al bunului simt. Dupa o pauza de trei luni (septembrie, octombrie si noiembrie) in care ne-a lipsit aparitia de noi texte, perioada in care atat eu, cat desigur si alti cititori fideli ai lui, se temeau ca blogul Vicuslusorum a intrat, precum numeroase altele, in cimitirul acestei forme noi de exprimare libera a gandirii critice romanesti, iata ca luna decembrie ne aduce doua analize remarcabile. Prima – despre filmul « Brzezina » al regizorului polonez Andrzej Wajda si nuvela « Trei morti » a lui Lev Tolstoi, ambele tratand tema fundamentala a omului – moartea, iar acum – recenzia cartii recent aparuta a lui Angelo Mitchievici si Ioan Stanomir, « Intelectuali Inc. », unde criticul se intalneste cu « o veritabila sarabanda de oportunism, orbire ideologica, fanatism si mistificare. »
    Se pare ca cele doua carti ale Anei Selejan «Tradarea intelectualilor» si « Reeducare si prigoana » aparute in 1992 si 1993, numeroasele articole ale lui Vladimir Tismaneanu, H. R. Patapievici si ai altor profesionisti ai anticomunismului postcomunist, precum si partea II-a (cap.6) din « Raportul final – Analiza dictaturii comuniste din Romania » nu au fost deajuns pentru demascarea de catre cei doi procurori ai intelectualilor romani pentru crima de a fi fost sprijinitori ai defunctului regim. Dupa 27 de ani de la prabusirea comunismului, cei doi universitari simt inca nevoia imperioasa sa-si aduca si dansii contributia la stigmatizarea pe vecie drept colaborationisti a unor personalitati ale culturii ca Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Calinescu, Tudor Arghezi s.a.
    Ori de cate ori mai intalnesc articole sau carti care isi propun sa puna si ei umarul la lupta impotriva comunismului defunct, imi pun intrebarea care sunt motivele ce ii imboldesc pe autori la aceasta actiune. Sa fie oare nevoia de a-si consolida locul obtinut cu greu la catedra prin inca o dovada de devotament fata de ideologia corectitudinei politice in vigoare ? Dar asta e o explicatie ce poate ar fi meritat sa fie luata in seama la cativa ani dupa rasturnarea regimului. Dar astazi, cand lumea intelectuala occidentala e preocupata de avantul populismului si de sporirea extremismului nationalist, cand Rusia si China reconstruesc capitalismul dupa abandonarea utopiei marxiste, motivul mi se pare desuet.
    Sa fie oare la mijloc dorinta dezinteresata de educare politica prin dezvaluirea comportamentului duplicitar al unor personalitati culturale de odinioara, care pana atunci beneficiau de intreaga stima ? Intr-adevar, spargerea tuturor idolilor dupa o revolutie este o conditie necesara pentru a le lua locul. Este insa un obiectiv situat mult prea sus pentru cei doi autori ai cartii in discutie. Iar procedeul seamana leit cu cel practicat de sefii serviciilor de cadre de odinioara, pentru care nu valoarea artistica, culturala sau profesionala a individului conta, ci trecutul lui si al familiei, cele declarate in cerc restrans sau cele spuse public.
    Sa fie oare atunci dorinta d-lor Mitchievici si Stanomir de a intra in istoria culturii romanesti nu printr-o opera originala, deschizatoare de noi drumuri, caci asta le-ar depasi posibilitatile creatoare, ci prin elaborarea unei lucrari cu iz politic, care sa fie inclusa ca manual didactic sau lectura obligatorie pentru bacalaureat ? Imi imaginez cat de placut le-ar gadila amorul propriu autorilor atunci cand, de pilda, elevul sau studentul ar cita la examen din volumul « Intelectuali.Inc. » ca George Calinescu nu merita a fi luat in seama pentru monumentala sa Istorie a literaturii romane, deoarece prin anii 1946-1948 a publicat editoriale tendentioase in ziarul « Natiunea » al carui director era. Sau ca Sadoveanu trebuie total reconsiderat in urma cartii filo-ruse « Mitrea Cocor ». Conchide corect domnul Dan Neumann cand scrie : « Nici unul dintre acești scriitori (sau alții care le-au urmat ulterior, precum Tudor Arghezi, Tudor Vianu sau chiar Lucian Blaga) nu a fost marxist-leninist doctrinar sau o trompetă de lozinci, cum se lasă de bănuit”.
    Ar mai fi si alte ipoteze de investigat, dar semnificativ este ca munca inchizitoriala pentru « purificarea » mostenirii literare continua, chiar si dupa 27 de ani de la rasturnarea din decembrie 1989. Si probabil va continua atat timp cat vanatoarea de vrajitoare va fi considerata o activitate nobila, iar inchizitorii – stimati ca aparatori ai neamului.

  2. Ghita Bizonu' zice:

    ma voi astia literaturizanti ar trebui sa fiti biciuti in piata publica….
    In presa, in „media” electronica se scrie/vorbeste „DOIsprezece femei” , se baga engelsissme la greu de genu asset , performeaza , performance, retalil, retaliere, samd ce denota o necunostere a limbii romane cat de cat nu culte ci macar orasenizate si pe voi fa #### grija a naiba stie ce …
    Apropos de limba romana – ce e aia „aliat profesionist al Germaniei naziste” ? Ce era aliat al Germaniei naziste in 1907, 1917 , 1919, 1936?!
    Ce-o fi aia „profesionist” dupa parerea ta?!

    Si inainte sa va bateti cu „realismul socialits” ce ar fi ca dinati sa aflatii de literatura proletcultista?! Sa va aduceti aminte ca Nina Cassian nu ea doar „exilata” ci o „proletcultista” studiata obligatoriu in clasele primare…

    A. Sa nu uit. NU stiu cat de realist socialist era Morometii insa sigir Groapa a fost atacata ca nu corespundea moralei . Mai degraba „picareasca” decat „socialista” …
    SI Morometii… Cand eram mic (10-12 ani) am auzit discutii despre Morometii . Discutii intre „oameni mari” aflati la o vorba (sfarsit de masa, sau pur si simplu seara in fundu curtii) Parerea generala era „da dom’le cam asa era la tara atunci”. Adica doar „realism” . Si sa fiu cinstit – doar in unele din cartile lui Preda am recunoscut Romania in care traiam …

    • Ghita Bizonu' zice:

      A! Ca [poate par prea dur .. „fascist” (ei si?) mai tiim minte unde ne-ma „intalnit”? Ce ii aia pe aia de la Criticatac : Pentru ratificarea în Congresul argentinian a Legii de Expropriere votată pe 30 noiembrie 2016 și pe care Președintele Macri a respins-o prin veto!!!!
      Si aveau pretenti ca ei „gandesc” si sa zica despre „revolutie” … „democratie” Dintai au bagat moderarea severa, apoi l-au taiat si pe Zbaganu .. azi

    • vicuslusorum zice:

      Profesionist, adică referitor la o profesiune, pe aceea a unei armate, mai exact. Astfel am intenținat expresia. România nu era doar un aliat politic şi economic, ca pe timp de pace (vezi anii amintiți), ci un aliat militar, deci profesionist.

      • Ghita Bizonu' zice:

        Dane

        matale pre aratura .. precum geniul chimist scolit in sFrentia „coleg este substantiv neutru findca zicem un colegm doua colege” – desi inteloctualimea sa ar trebui sa stie ca si in franceza e vcam la fel .. ori de cand franceza are si genul neutru?
        Hai sa vedem ce e ala PROFESIONÍST, -Ă, profesioniști, -ste, s. m. și f., adj. </b< (Persoană) care lucrează într-un anumit domeniu de activitate pe baza unei pregătiri corespunzătoare.
        Si acum sa vedem ce este ala
        ALIÁT, -Ă,aliați, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Unit, întovărășit cu cineva printr-o alianță în vederea unei acțiuni comune; (despre un stat) care a încheiat un tratat de alianță. 2. S. m. și f. Persoană, clasă, partid, stat etc. care se unește cu cineva în vederea unei acțiuni comune.
        Deci piti fi „aliat de profesie”? Adica profesia ta poate fi aceea de a te întovărăși cu cineva printr-o alianță în vederea unei acțiuni comune ? Mda. dar de obicei profesia implicata in asa ceva se cheama prostitutie, tainuire, misitie samd etc. Este vorba despre pestari de servicvii (sexuale, infractionale, comerciale) .
        Sa nu mai zic ca acum scrii ca Romania (stat) etra aliata cu Germania. era cumva Romania „profesionista” ? Sau in gnl un Stat poate fi „profesionist”?

        Si ca sa iti agrabvezi cazul mai scrii Profesionist, adică referitor la o profesiune, pe aceea a unei armate, mai exact O armata nu este o profesiune .. desi ea poate fi strict profesionista , adica compusa strict din militari de profesie (agajati ca miliatri, platiti ca militari) sau de conscriptie (recurtare) incare numai o parte a miliarilor sunt profesionisti. TRomania in 1940 era oa rmata de conscriptie..

        D3edci croect este ca Antoewscu miliatr de cariera a facut alinta cu..
        Acum se cam stie ca natonescu ar fi preferat alta alianta .. insa .. sitiatia era nefavorabila..
        Prsupusn ca de fapt tu stii cele de mai sus .. insa nu ai invata altceva :sa nu preseverzei in gresealka. Erare umanum est, perseverare diabolicum. Si poa nu este atat de des diaboloic insa sigur ca risti sa pari .. scuze mai prost decat esti.
        In cazul asat era sufient un „:scuze ma fost dus de val” .. si oricne zicea „da… se mai intampla” .. si tragea concluzia ca esti un ins onest . Ca cunostem cu totii ca „pasiunea” politica si fiotbalistica (si nu numai) te face sa afirmi lucuri „gresite” .. O comitem cu toNtii , ami ales cand suntem tineri (si infumurati)
        Insa tu ce faci ?! O scalzi si .. te infunzi.
        Pricepi? Sunt unele „erori scuzabile” daca nu se repeta prea des. Genu de „erori” comune („Echipa X e cea mai tare !!” – desi este cam la jumatatea clasamentului ..) care se trec cu bederea daca .. accepti ca ma rog ai exgerat si tu ca tot omu’. Persistenta in eroare insa iti aduce reputatia de fantec („Fane vine de la fanatec sau fanatec de la Fane” radeam 40 de ani in urma de un rapidist) .. sau necinstit sau poate chiar de incult sau prost.

        Deci iti zic amical : renunta sa „explici” … In cestii din astea te „infunzi” si iti pierzi credibilitatea..

  3. joenegut zice:

    Stimate Dan Neuman,
    Am citit cu mare interes analiza pe care o faceţi cărţii lui Mitchievici şi Stanomir. Mărturisesc cp-l citesc cu interes pe Mitchievici în cronica de film din România Literară. Stanomir este unul din ciocoii noi detestabil pentru ataşamentele politice şi găunoşenia apariţiilor sale publice.
    Ambii sunt produsul anilor 80, cei mai austeri din perioada României ceauşiste, când toţi dârdâiam de frig. Dar nu despre ei vreau să vorbesc. Nici despre dumneavoastră care aţi cunoscut se pare exclusiv România postdecembristă a democraţiei.

    Vreau să îmi amintesc că am trăit epoca respectivă supusă anailizei deci a „obsedantului deceniu” cum se exprima chiar Marin Preda.

    Ceea ce spun cei doi eu am trăit pe pielea mea, poezia prolecultistă a lui Beniuc, Deşliu, Maria Banuş, Nina Cassian. Am citit o maculatură sovietică execrabilă, tip Galina Nicolaeva – Bătălie în Marş. Am citit ce se oferea din literatura română a epocii.
    Vreau să fac aici nişte corecţii.
    Nu-mi aduc aminte de vreo poezie cu partidul a lui Arghezi.
    „Moromeţii” am avut privilegiul să o citesc în clasa XI-a (ultima de liceu în 1967, după au fost 12 clase). Citind-o am retrăit copilăria magică din sudul României, într-o familie extrem de săracă. O spun aşa că aveam ocazia pe linie maternă comparaţia vieţii în Ardealul de sud, unde trăiam în cu totul altă ţară! Concluzia, Moromeţii lui Preda nu avea nicio legătură cu realismul socialist. Vorbesc de Moromeţii vol. I. Culmea, volumul II apărut în epoca desfacerii şurubului bolşevic are mult realism socialist pentru că se petrece în anii 50, dar se devoalează raporturile de putere, teama că oricând poţi ajunge la puşcărie dacă nu eşti pe linie. Dar rămâne simpatia pentru Ilie Moromete, un reacţionar care detestă colectiva!
    Poate „Groapa” lui Barbu era mai deochiată petrecându-se în mahala printre infractori.
    Oricum ai lua-o, Petru Dumitriu a fost un porc, a scris un elogiu „Canalului”, iar „Cronică de familie”, carte bine scrisă, dar plină de minciuni şi post adevăruri realist socialiste şi după aia, fugit în Occident a scris doar ca să-şi pună cenuşă în cap.
    Şi nu în ultimul rând Lucian Blaga. Noi pe Blaga nu l-am studiat la şcoală. Aşa că în 1971, într-o întâlnire între studenţi şi o delegaţie de scriitori, condusă de Zaharia Stancu m-am ridicat şi i-am întrebat pe scriitori de ce noi nu l-am studiat pe Blaga, despre care aflasem că fusese pe cale să devină laureat al premiului Nobel. Zaharia Stancu s-a încurcat în nişte explicaţii privind un bust al Lui Blaga aparţinând, dacă nu mă înşel lui Romulus Ladea aflat aruncat într-un CAP din Ardeal, apoi la cât se ridică valoarea premiului Nobel. La care replica mea a fost: „pe mine nu mă interesează de ce nu a luat premiul Nobel, ci de ce nu l-am studiat pe Blaga?” la care, evident am fost aplaudat. După întâlnire Stancu m-a abordat, aveam 22 de ani, şi m-a întrebat de unde sunt. Când i-am spus că sunt ploieştean, replica lui Stancu a fost: ” Aha, deci republican!”.
    Aşa că Lucian Blaga nu are nicio legătură cu realismul socialist, opera lui completă, nu „Hronicul vârstelor”, ci „Luntrea lui Charon” a apărut după 1990!
    Scuze pentru lungime, dar cred necesară!

  4. Ghita Bizonu' zice:

    Dragul meu
    daca cestia aia cu „profesionust” este 9sau poate fi cinsiderat) doar o exgaerare determinata de patima politica … am gasit o OROARE .
    Ovidiu Țichindeleanu ” filosof şi teoretician al culturii” ne arata ca nu prea cunoaste limba romana acordul petrolist între Rusia şi Arabia Saudită!!! Omu care scire despre
    industria culturală liberală a intrat într-un nou val de pierdere a credibilităţii
    ar face bine sa rewciteasca betia de cuvinte. Parerole sale 2016: An al saturației ideologie – an pre-revoluționar? (din critic atac) sunt pur si simplu un text scris sub „dicteu automat”, o pura betie de sonoritati precum este juma din ce am citit scirs de Fanus Neagu sasu destule pagini din cartile de „literatura serioasa” (adica cu pretentii) ale lui Eugen Barbu. A da.. dobi mai scire si Aleppo aratanud-mi ca nu prea atrecut prin scoala romaneasca sau ca chiulit de la geografie. (ptr oirce eventualitate – se secole noi zicem, scire Alep. Cam de dinainte ca englezii sa auza ca exista Alep si sa emigreze in Noua Anglie)
    Am o simbura nedumerire : ca cum dracu poa fi unu ” filosof şi teoretician al culturii” ca cand nu are propretea termenilor ?

    • vicuslusorum zice:

      Nu-i frumos să ataci şi să spui asta despre cineva când Ghiță, uită-te cum scrii tu, în focul luptei.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Eu am niste motive medicale ptr erori de tastare.
      A! ca pocesc cuvintele, ca abuzez de cacofonii (care imi exprima parerea ..), ca ma pretez la unele jocuri – da! Insa nu „scufund” petrolist cu petrolier si cei care ma citesc de 2 ori isi dau seama ca „ipotenuza” ca nu as sti ce e aia confuzie cade in favoarea acuzei de histrionism (face pe prostu si nebunu zice ala care nu cunostare termenul histrion)

      Insa in ce ii prveste pe multi pe care ii iau in tarbaca .. saracii au dificultati cu limba romana si cunostintele generale. De ex exosta un motor reactiv numit in engleza turbofan. Eu folosesc termnul romanesc de turboventilator si aia nu inteleg ,., se poare ca nu stiu ca fan este ventilatior. Da cica ei stiu engleza (eu nu …)

  5. vicuslusorum zice:

    Adevărul e că lipsa de respect pentru limba scrisă din partea intelectualilor arată prețuirea joasă a culturii acelei limbi, a elementului valoros şi stabil din ea.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Nu draga arata o scolarizare precara .. si ca nieveul lor de lectura s-a ospit undeva prin clasa a Va si la EvZ… Si te asigir ca de multe pri si beleza le este necunoscuta (am avut unele discutii „ce imtelegi prin ecplica ce insemana a face retail?” )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s