Garda merge înainte…

Chestiunea legionarismului interbelic a fost deja analizată în fel și chip. Sursele bibliografice nu încetează să crească în dimensiuni și la număr. Memoriile și mărturiile celor care au participat, în calitate de gardiști, la manifestațiile și momentele de răscruce ale Legiunii în anii 1930-1941, de până la venirea trupelor sovietice și metamorfoza țării în ,,democrație populară’’, au luat avânt după 1989. Deși secundari și desconsiderați de majoritatea societății civile și chiar a publicului educat post-decembrist, foștii legionari și ideile lor și-au făcut simțite prezența în discursul public și chiar în anumite luări de poziție politice ale unor demnitari români, după cum o atestă volumul lui William Totok și al Elenei-Irina Macovei, Între mit și bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența armată anticomunistă din România (Editura Polirom, 2016).

Indiferența marelui public față de asemenea subiecte provine din ignoranța și pasivitatea civică a multor categorii sociale din România postcomunistă, care, în afară de urmărirea intereselor lor strict materiale, aproape întotdeauna presante, nu au arătat interes deosebit pentru altceva, cu excepția conservării și perpetuării propriei familii și a condițiilor de trai existente. Este un prilej de meditație faptul că, deși majoritatea populației României, de la țăranii cooperativizați înainte de Revoluție până la meseriile datorate industrializării ceaușiste, a avut de suportat ani crunți de sărăcie, șomaj și suferință după 1990, aceleași chipuri măcinate ale tranziției capitaliste nu au manifestat niciodată pentru o minimă coalizare socială, în cadrul unei platforme de cerințe politice decente, probând o oarecare conștiință de clasă, incipientă, manifestată măcar prin revoltă împotriva autorităților, dacă nu prin organizarea unui partid politic propriu-zis. România este societatea în care majoritatea ei politică nu vorbește, nu propune, nu cere, nu iese din rând, nu are idei, nu are nevoi, la urma urmei nici nu se simte reprezentată în mod real, deși participă la vot, așteptând un sprijin de la stat sub forma unor pomeni și nu a unui drept politic câștigat prin luptă. Ei au toate însemnele umanității, dar, cumva inexplicabil, nu pot fi oameni. Fără îndoială, dacă nu ar fi fost emigrația milioanelor de români în intervalul 2000-2010, aceste nemulțumiri sociale perfect justificate ar fi putut izbucni în sfera publică, dar transformarea lor într-o platformă politică nu credem să se fi realizat, oricum am privi lucrurile.

În acest sens, mergând pe firul constatării de mai sus, nu este de mirare că temele societății civile românești sunt stabilite de păturile bogate sau prospere ale României: capitaliștii locali, din teritoriu, funcționărimea înaltă de stat, angajații remunerați consistent, așa-numita ,,aristocrație a proletariatului”, altfel spus salariații cu un venit lunar peste medie din corporațiile străine, oamenii de afaceri mici și mijlocii, formează, mai mult sau mai puțin, agenda de discuții publice și, pe cale de consecință, viitoarele limite în care se gândesc politicile publice din România. Nu ar trebui să surprindă faptul că, judecând în linia acestei depolitizări de facto a largi categorii sociale, democrația României este șubredă, iar statul, subordonat intereselor economice a cel mult 20% din populație, este concentrat pe întărirea poliției, jandarmeriei, a serviciilor secrete și, mai nou, în urma răfuielilor între grupurile de interese ale capitalului local, depedent de resursele bugetare ale statului din pricina propriei subdezvoltari și imaturități productive, pe sistemul judiciar. Situația generală seamănă, fără a fi totuși la fel, cu cea din perioada interbelică, asupra căreia plutesc încă, dar poate nu pentru mult timp de acum încolo, nori de fantasmagorii romanțioase și ceața deasă a paseismului dulceag. Legionarismul se găsește în miezul acelor decenii ca punctul central în care se adună toate neputințele și limitările societății românești.

Volumul Între mit și bagatelizare (Editura Polirom, 2016), autori William Totok și Elena-Irina Macovei, reevaluează experiența gardiștilor după 1948 și, ceea ce constituie nota de originalitate a cărții, revenirea lor în discursul public dominant, anticomunist, unde sunt relegitimați simbolic în alte tabere și sub alte denumiri, după 1989. William Totok și Elena-Irina Macovei nu se concentrează pe o analiză amănunțită a ideologiei legionare și nici pe o istorie a legiunii, aspecte care au fost acoperite, printre atâtea alte titluri, de cărțile unor Armin Heinen, Francisco Veiga sau Ronald Clark. Din vasta bibliografie prezentată la finalul volumului, care acoperă subiecte analoage mișcărilor de extremă dreapta din România interbelică, William Totok și Elena-Irina Macovei omit studiul Sub trei dictaturi, consacrat de Lucrețiu Pătrășcanu, printre altele, și mișcării gardiste, unde aflăm o apreciabilă interpretare sociologică și economică a apariției, dezvoltării și eșecului final al mișcărilor de extremă dreaptă românești. Cei doi autori sintetizează legionarismul în secțiunea de concluzii a volumului printr-o serie de caracteristici de ordin categorial: naționalist, antisemit, xenofob, antidemocratic, rasist, manifestând un cult exacerbat al conducătorului suprem și negând drepturile universale ale omului, așa cum apar acestea în orice constituție modernă.

Ar mai trebui adăugat aici și câteva trăsături autohtone ale extremei drepte, care s-au bucurat de o circulație largă și de analize corespunzătoare: punctul fix al legionarismului constă mai cu seamă în practicarea unui mit al vârstei de aur, în care poporul român a întruchipat perfecțiunea lui Iisus Hristos. Fiind un popor sfânt, iar teritoriul României având atributele unei biserici în care Dumnezeu se găsește acasă, românii sunt aleși întru mântuirea veșnică, iar sarcina acestui neam este una anistorică, aceea de a se păstra veșnic neîntinat. În extremismul de dreapta românesc tematica apocalipsei sau a căderii în păcat, a damnării urmașilor lui Adam nu fisurează piatra de granit a credinței într-un eden al oamenilor perfecți, deplini, statuari, aflați în nemișcare, imaginea prototipică a românului curat, adevărat, a celui potențial, născut, nu făcut. Această imagistică flamboaintă își are rădăcinile în comunitățile patriarhale ale satului românesc, în care țăranii au amestecat, după cum au arătat etnografi și etnologi laborioși (Simion Florea Marian), într-un întreg folcloric coerent atât elemente ale creștinismului popular, cât și reprezentări religioase precreștine. Sincretismul satului românesc este ambiguu: pe latura sa pozitivă, instrumentalizată nu doar de gardiști, această sumă de credințe înfățișează profunzimea religioasă, vechimea ancestrală și autenticitatea vieții în mijlocul naturii netransformate, într-un stadiu premodern al evoluției spiritului omenesc, pentru ca același lucru, expus pe latura sa negativă, să apara ca fiind expresia unui trai axat pe supraviețuirea comunității, realizată cu eforturi și sacrificii (umane și materiale) mari, pe sărăcie și lipsuri, pe obiceiuri și ritualuri rudimentare și violente, pe obscurantism și sălbăticie a rațiunii, pe conservarea unei stări a ființei opusă cu totul societății moderne. Nu e un accident că mijloacele organizatorice ale legiunii, împrumutate din Italia fascistă și Germania nazistă, sunt specifice propagandei politice moderne și se hrănesc din pastișarea grotescă a simbolurilor satului tradițional românesc: cei mai mulți simpatizanți, membrii de partid și susținători ai Partidului ,,Totul pentru Țară’’ proveneau din țărănimea bogată a satelor sau din mica-burghezie a târgurilor, orășelelor și orașelor României interbelice. Un sfert din gardiști erau preoți, diaconi, călugări, ieromonahi și alte fețe bisericești. În același timp, nu credem că trebuie oculatată starea socială a țărănimii românești, care nu era nici pe departe – nici înainte, nici după 1918 – o clasă socială staționară, impermeabilă la relațiile sale cu straturile sociale urbane sau fără o dinamică socială internă proprie, de parcă reformele agrare, politicile de comerț exterior ale marilor proprietari agricoli, piața mondială a cerealelor nici nu ar fi exercitat o anumită presiune, după fondarea Regatului României în 1866. Studiile economiștilor români sau ale istoricilor economiei românești propun o cu totul altă desfășurare a evenimentelor, unele sângeroase, altele de progres economic general și regres al nivelului de trai printre țărani, care nu au întârziat să apară, în ciuda înapoierii și periferizării teritoriilor românești în cadrul economiei mondiale, în curs de globalizare imperialistă, după 1850. Drept urmare, pretențiile escatologice ale legionarilor își probează vacuitatea: mesianismul Căpitanului era, ca mai toate recitalurile legiunii, doar de paradă, acesta fiind conducătorul unei mișcări fără programe politice punctuale, practice și fără o ancorare economică în viața satului românesc, răpus de mizerie și de cerințele unei societăți în curs de industrializare. Actele de terorism, antisemitismul combativ, organizarea în grupări paramilitare, activitățile de gangsteri ale gardiștilor și completa lipsă de idei, privitoare la mersul țării și la reformarea societății românești prin modernizarea economico-socială, au dus la un alt eșec al politicii românești în ansamblul său. După cum observă corect Lucrețiu Pătrășcanu: ,,Citind cu atenție întreaga literatură gardistă de după 6 septembrie [1940], inclusiv declarațiile oficiale ale diferiților conducători legionari, nu se poate desprinde, în afară de fraze goale despre ,,spiritualitatea Legiunii”, ,,jertfele legionare’’, ,,cum se va dărui Legiunea nației” etc., nici o singură idee sau afirmație care să enunțe un program de realizări într-unul din sectoarele vieții publice, dacă un început de făptuire era încă posibil. Nu timpul a lipsit Gărzii ca să-și realizeze programul, ci i-a lipsit chiar programul din care să se poată deduce concret ce are de gând să realizeze. Cu atât mai straniu apare acest lucru, cu cât conducătorii legiunii erau convinși că vor exercita puterea nu luni sau ani, dar decenii. Ei lucrau deci cu perspective în timp care permiteau, fie chiar numai pe hârtie, vaste și bogate programe.’’ (Lucrețiu Pătrășcanu, Sub trei dictaturi, Editura Politică, 1970, p. 204)

Faptul că România a fost între septembrie 1940 și ianuarie 1941 stat legionar, pentru ca în următorii ani, până la eliberarea adusă de Armata Roșie în 23 august 1944, să fie stat aliat al Germaniei naziste, condus de dictatura militară a mareșalului fascist Ion Antonescu, este o realizare internă a legiunii (dar și a unor partide rivale în ceea ce privește extremismul, precum gruparea lui A. C. Cuza, Liga Apărării Național Creștine) și un ordin din exterior al Germaniei hitleriste. În acest punct se termină cariera ineficientă și criminală a legiunii în România. Desi intermezzo-ul 1945-1948 a însemnat pedepsirea aspră a politicienilor și funcționarilor de stat, a ofițerilor superiori din armată și din structurile Siguranței, regimul sovietic, instaurat în 1948, va da lovitura de grație majorității celor care au lucrat pentru sau au susținut din credință regimul și guvernele fasciste între septembrie 1940 și august 1944. Închisorile se umplu de detinuți politici. Ceea ce regimul partidului unic al muncitorilor (P.M.R.) a făcut după 1948 aparține unei perspective parțiale asupra perioadei 1938-1944 în istoria Romaniei: elitele fasciste, vândute capitalului german, și ciracii lor au comis barbarii, împotriva intereselor claselor inferioare exploatate și asuprite, ale țărănimii și muncitorimii românești. Lipsește din cartea lui William Totok și a Elenei-Irina Macovei o secțiune care să studieze critic și obiectiv procesul de defascizare al României după 1948. Ipoteza pe care o propunem este următoarea: defascizarea populației nu a avut loc decât printr-o contrapropagandă, una de sprijinire a noului regim local, susținut de la Moscova. Antifascismul devine parte din arsenalul de invective și jigniri ale P.M.R.-ului, în slujba promovării liniei partidului comunist, în loc de a fi un mijloc de a educa populația în vederea epurării mentalităților fasciste ale interbelicului. Antisemitismul agresiv și de mult împământenit, naționalismul obscen și ura destinată din oficiu alogenilor, percepuți drept dușmanii dizolvanți ai țăranului ortodox multimilenar, se pot întâlni nu doar în cadrul partidelor nedemocratice ale anilor 1930. Mișcarea lui Corneliu Zelea-Codreanu și a lui Horia Sima sau L.A.N.C. se suprapun în anumite abordări generale cu ceea ce identificăm în luările de poziție ale Partidului Național Țărănesc sau ale Partidului Național Liberal, spre a nu aminti de politica fascistă, sub auspiciile Maiestății sale Carol al II-lea, desfășurată de Frontul Renașterii Naționale/Partidul Națiunii. Alianțele de moment și coincidența binevoitoare în idei ale P.N.Ț. și Partidul ,,Totul pentru Țară’’ sunt identificate în analiza lui Lucrețiu Pătrășcanu. Rivalitatea politică dintre partidele ,,democratice’’ și cele de extremă-dreapta nu ar trebui să treacă cu vederea similaritățile ideologice și practica antidemocratică a soluțiilor sociale propuse de întreaga elită politică românească, după anul 1933. În același timp, adeziunea cetățenilor români la concepții protofasciste sau chiar fasciste între 1918-1944 a fost una de masă și nu doar una de discurs, mai mult sau mai puțin oportunist și conjunctural, al claselor superioare. Milioane de români au votat în interblic pentru partide cu programe naționalist xenofobe, conservatoare și cu mesaje de glorificare a regelui, anticipând cultul conducătorului unic. Această constatare face o punte peste timp, mai ales după 1956, cu demersurile de ,,renaționalizare” a discursului internaționalist al P.M.R.-ului și, fără doar și poate, cu naționalismul ceaușist de după 1965. În spatele unor regimuri politice antinomice între 1940 și 1965 se află realitatea durabilă a unor structuri mentale de adâncime, și a altora sociale, antidemocratice, autoritariste, discreționare, șovine și obscurantiste, la fel de rezistente, în rândul majorității populației României. Acest fond se ridică la suprafață după 1968 și capătă reprezentativitate în P.C.R. Securitatea românească din anii 1970-1980, dar și revistele cadrelor în retragere ale serviciilor secrete post-comuniste, se întrecea într-un discurs filolegionar adus la zi.

Dovezile sunt fișate impecabil de autorii cărții de față: foști gardiști ajung ofițeri cu rang înalt în Securitatea comunistă, foști simpatizanți sau funcționari sus-puși din intervalul 1940-1944, vinovați, fie și indirect, prin conformism, de politicile de epurare etnică, de teroare și de confiscarea abuzivă a averilor evreiești din perioada regimului Antonescu, se înscriu în Partidul Muncitoresc Român, unde fac cariere și ies liniștiți la pensie. Ipocrizia și pragmatismul cadrelor din P.M.R. sunt explicabile prin nevoia de personal și aderenți. O societate nu se poate doar conduce totalitar cu ajutorul trupelor de ocupație străine. Este adevărat că biografiile acestor carieriști incurabili, supraviețuitori de succes sub guvernările fascisto-staliniste dintre 1938 și 1989, pot fi prezentate atât de minuțios în acest volum pentru că numărul acestor cetățeni este limitat, fără a fi din cauza aceasta mai puțin șocante. Spioni ai Securității românești în anii 1970-1980, precum Fritz Cloos, fuseseră hitleriști plini de abnegație cu câteva decenii în urmă. O primă jumătate a cărții se centrează pe analiza acestor parcursuri biografice sinuoase. Se poate spune că prezența etnicilor germani sau maghiari, care au fost încadrați voluntar în structurile de putere ale ambelor regimuri politice autoritar-totalitare, pare a fi mai mare în această analiză decât cea a românilor get-beget.

Pe de altă parte, a doua jumătate a volumului completează parcursul legionarismului convertit la național-ceaușism. După 1990, memoriile deținuților politici din anii 1950 încep să se acumuleze în straturi groase de hârtie. Imaginea postdecembristă este aceea a unor victime ale totalitarismului roșu. Mulți fuseseră luptători anticomuniști în munți. Anii de detenție i-au transformat, în discursul public predominant, în ceea ce numim prin ,,sfinți ai închisorilor’’. O bună parte dintre acești deținuți politici avuseseră activitate legionară înainte de 1944. Printre aceștia exista un procent semnificativ de membrii ai clerului, care, în orice caz, luat ca întreg, nu se poate spune că nu trece cu ușurință la convențiile regimului stalinist și nu profită de pe urma sa. Alți legionari, ca, de exemplu, protagonistul cărții, ardeleanul Ion Gavrilă Ogoranu, partizan anticomunist, retras în munți după 1948, reușește să nu fie prins de Securitate până în 1976, atunci când se denunță și devine informator. După 1990, Ion Gavrilă Ogoranu, dar și alți deținuți politici, foști legionari, revin sub un chip schimbat. Se scriu cărți, amintiri din detenție sau despre luptele și încăierările din munți, se fac adunări legionare, comemorări, se creează site-uri, se diseminează o versiune anticomunistă prolegionară asupra istoriei interbelice, se inaugurează statui, iar grupări organizate precum Noua Dreaptă (sau unele partide politice: P.R.M. sau P.N.G.) resuscită imaginarul și retorica Gărzii. Membrii ai clerului ortodox revalorizează pozitiv moștenirea legionară, protejați de girul moral al victimelor comunismului. Ion Gavrilă Ogoranu scrie șapte volume de memorii, în care experiența fascistă a primei tinereți devine îndemnul luptei unor noi generații. Desigur, aceste mișcări de extremă dreapta sunt nesemnificative. Nu au impact social și seamănă mai degrabă cu adunările unor fanatici excentrici. Cei doi autori notează cu acribie aproape toate abaterile extremiste grave din presa românească a anilor 1990, în care reviste și ziare, afiliate unor partide politice cu reprezentanți aleși în Parlament, vehiculează opinii rasiste împotriva țiganilor și evreilor, ridică în slăvi esența românismului și insistă pe eternul pericol reprezentat de Străin, mai ales ,,bozgor” şi ,,jidan”, cel care distruge, îmbolnăvește, strică și ucide sănătoasa fibră etnică. Prelați ai Bisericii Ortodoxe Române și filozofi creștini (ca Petre Țuțea) apar ca actori de primă mână pe scena reabilitării legionarismului românesc în cercurile anticomuniste de după 1989.

Ceea ce se profilează în umbra acestor istorii personale este o concepție de viață comună tuturor, o viziune asupra bunului mers al societății și al relațiilor ,,firești’’ dintre cetățeni, rude sau apropiați, în care un conservatorism vehement își arată colții. Nu e vorba numai de legionarism și avatarurile sale marginale de după 1989, ci de o schemă ideologică a majorității populației în care, în afara ortodoxismului xenofob și naționalist, se pot întâlni atitudini și perspective nu mult deosebite: România este pradă străinilor, iar românii un neam de martiri, religia a murit, iar în loc s-au instaurat desfrâul și risipa consumistă, în vreme ce tradițiile noastre, care coboară prin sângele națiunii până la strămoșii noștri sacri (căpetenii de triburi, domnitori, fețe bisericești, regele, Garda, patrioți comuniști antisovietici etc.), sunt batjocorite de trădătorii din interior, cei ascunși prin cotloane, în sfânta cetate a națiunii, asediată necontenit, și de dușmanii din afară, care vor pieirea neamului românesc. Iraționalitatea la care face apel o astfel de explicație, sortită să aprindă spiritele și să creeze sentimente de indignare, furie și poftă de răzbunare, include și perioada dezindustrializarii anilor 1990-2000. Frustrările și resentimentele, suferințele și durerile mocnite se pot exprima năvalnic în exterior, acum, când raționamentul final pare a indica forțe oculte, personaje demonice, acestea nefiind niciodată români, neprihăniți prin definiție, Românii adevărați ai unui Dan Puric. Românul nu poate să-și facă niciodată rău sieși. Această interpretare complezentă a faptelor economice și a structurii sociale nu poate decât conveni partidelor oligarhice de la conducerea țării și intereselor sale de clasă dominantă. Fiind spălați de orice responsabilitate înainte de a mișca măcar un deget, în calitatea lor de etnici români, capitaliștii și politicienii autohtoni se pot declara inocentați în fața valului de rele care s-a abătut, precum cei șapte ani de secetă și roiuri de lăcuste din biblicul Egipt pustiit, peste România ultimului sfert de veac. Mistificarea nu poate fi mai deșănțată și mai înșelătoare, ipocrizia mai nerușinată și mai sprințară.

Declarația în fața organelor Securității din 1976, de aproape o sută de pagini, a legionarului Ion Gavrilă Ogoranu, aflată în ADDENDA cărții, este uimitor de precisă în amintiri. Întâmplările vieții partizanului anticomunist sunt redate cu fidelitate, demonstrând o putere de rememorare și o atenție sporită pentru faptul divers la Ion Gavrilă Ogoranu. Legionar încă din liceu, unde profesorii și conducerea școlii demonstrează puternice simpatii de extremă dreapta, pe care Ogoranu le tratează ca pe un alt aspect firesc al existenței de zi cu zi, la îndemână în societatea timpului, membru în frății de cruce și activ în continuare în perioada facultății (după 1944), Ogoranu povestește, fără talent literar, dar, după propriile sale relatări, cu veleități în această privință, cum ,,participă’’ la Rebeliunea Legionară din ianuarie 1941 și se implică în lupta prolegionară, atât cât se mai putea pe atunci, până în mai 1948, când, alături de alți camarazi verzi, decide să se retragă în munți. Urmează ani grei pentru banda sa, străbătuți de frig, de foame, în care aceasta este urmărită de către autorități, ani de crime, jafuri, boli mai mult sau mai puțin grave, înțelegeri și taine cu ciobani, aventuri ocazionale la deal, dar și multă credință legionară în mântuirea neamului de comunism, Antihristul românilor. Până în 1955, Ogoranu trăiește asemenea unui animal hăituit, dar încă sperând într-o intervenție americană sau măcar occidentală. După 1956 încoace, legionarul stă ascuns în casa unei țărănci văduve, căsătorită în trecut cu un alt purtător al cămășii verzi, cu ceva școală și mamă a doi copii, angajată ca lăptăreasă după 1961, cu care trăiește în concubinaj și pe care o consideră soția sa. Fiind de pregătire agronom, acesta se dovedește destul de iscusit în treburile agricole, după propria sa depoziție, contribuind astfel la prosperitatea gospodăriei și a morii unde locuiau. Ogoranu, în schimb, declară că începe să aibă îndoieli despre tinerețea sa și crezul legionar. Observă cum regimul schimbă în bine viața celor mai mulți români și cum, de asemenea, speranțele generației sale de modernizare a României sunt împlinite de regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej și de cel al lui Nicolae Ceaușescu, pentru care Ogoranu are o deosebită stimă în scris. Nu credem că aceste declarații sunt sincere, avand în vedere că sunt scrise sub presiunea organelor de anchetă. Opera memorialistică de după 1990 nu coincide, după cum arată autorii, cu mărturisirile de simpatie pentru regim din această declarație luată de Securitate. Presupunând totuşi că sunt idei și păreri exprimate cu sinceritate, Ogoranu este legionarul care se bucură să vadă, în mijlocul anilor 1970, cum regimul totalitar demonstrează patriotism și respect pentru bunăstarea locuitorilor simpli ai patriei dragi. Circumstanța este cel puțin ironică, dacă ne gândim că depoziția este dată în fața organelor de Securitate ale unui stat cu ideologie oficială antifascistă. Personalul de la Securitate procedează civilizat și cu deferență în activitățile sale de anchetare. În schimb, ceea ce se poate deduce din mărturia legionarului Ogoranu, și nu este amintit de autori în cuprinsul cărții, este totuși admirabila rezistență a acestui om. Un sfert de secol de recluziune autoimpusă, din care șapte ani pierduți pe crestele munților, prin hrube, peșteri, gropi, văi, pe ger, pe ploaie, pe zloată, prin troiene, cu burta goală nu sunt experiențe ușor de acceptat sau de suportat de chiar oricine. Duritatea regimului instaurat de P.M.R. și P.C.R. și cruzimea inumană cu care îi trata pe acești proscriși, care, odată prinși, înfundau pușcăria grea și mizerabilă din anii ’50, atunci când procesul de tortură și reeducare era încă în funcțiune, le asigură o aură de eroi veritabili, de indivizi cu însușiri remarcabile fascistului Ion Gavrilă Ogoranu și acoliților lui. Reabilitarea sa publică, inclusiv de către instituțiile statului român, este, în schimb, o eroare penibilă, o falsificare indigestă a ceea ce a fost anticomunismul antidemocratic, ceea ce nu face decât să indice, înca o dată, gradul ridicat de revizionism istoric anticomunist de după 1989.

Prin documentarea istorică metodică și prin rigoarea examinării dosarelor de la ANCSAS, care stau în spatele acestei lucrări dense, Între mit și bagatelizare este o carte de istorie care nu poate fi decât apreciată. Ignorarea ei trimite deja la asumarea riscului de a nu analiza istoria României în secolul al XX-lea decât sub forma unei monocromii stridente, cum, de altfel, este deja procedura cea mai des întâlnită și cea cu un câștig sigur de cauză.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Garda merge înainte…

  1. Ghita Bizonu' zice:

    Te felicit ca ai gasit timp sa il citesti pe Patrascanu (om de stanga,imte;ogent, cultivat, politic activ martor al evenimentelor nu in calitate de palavragiu la bodega, unicul autor al unor analize marxiste asupra Romaniei) insa ce ar fi sa citesti si Betia de civinte a lui Maiorescu?
    Asa mai la abjectu’ lu subjectu’
    regimul și guvernele fasciste între septembrie 1944 și august 1945 deci dupa mintea lu’ matale Teohari Georgescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej , Lucrețiu Pătrășcanu, Lothar Rădăceanu, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Constantin Titel-Petrescu, Stefan Voitec sa nu mai zic de Petru Groza toti astia au facut parte din guverne .. fasciste?
    Pai mai draga cum zice clasicul daca Petru GRoza si Gheorghe Gheorghiu-Dej erau niste porci fascisti pana in ce an fascismul a suprvietuit in Romania? Sub pulpana a cator toarsi Secretari Generali ai PCUS ?!!! De ca care eliberare bre ?!
    AI vreo scuza de genu „ba mosule eram machit de o saptamana bagam zilnic in mine o galeata de vin?!” Nu cred.
    Cred ca Maiorescu avea dreptate Betia de cuvinte!

    În același timp, adeziunea cetățenilor români la concepții protofasciste sau chiar fasciste între 1918-1944 a fost una de masă și nu doar una de discurs, mai mult sau mai puțin oportunist și conjunctural, al claselor superioare. Milioane de români au votat în interblic pentru partide cu programe naționalist xenofobe, conservatoare și cu mesaje de glorificare a regelui, anticipând cultul conducătorului unic Pai vezi ca esti parohial? Mai ieis si tu macar pana in centru’ lu’ Bragadiru’ sa nu zic pana la centrul Vechi … TU crezi ca Romania era si unica si exceptionala? Europa intreaga era cazuta in cur de admiratie pentru fascism! Maumuzzoliini era Marele Om care a facut ca trenurile sa respecte oraru’! Unde ? In Italia?!!! Adolf Hitler era „eroul” zilei .. discururile publicate in Beobachter erau traduse (in pcte esentiale) de zilarele dinintreaga Europa si citite cu atentie … iar cei care gandeazu ca Churchill (Germania dellenda) erau o minoritate. Dupa 1934 discursurile sale erau radiodifuzate si ascultate cu mare atentie inintreaga Europa de oameni „simpli”. LANC samd ede la noi rau doar moduri „de sincronizare” cu „gandirea progresista a Europei” sa fi „fascist” era ceva de mandrie adica ca erau destept si de partea buna a istoriei – asa cum e la moda sa fii pentrui casatorii homosexuale, droguri usoare si contra fumatului de tutun.
    Ia de cauta un vraf de carti de prin anii 30 – nu alea „mari” ci genul Masque noire – si sa stii ca atunci cadn aia vprbesc despre „revolutionari” inseamna fascisti insa „reactionari” sunt de obicei liberali mai rar social-democrati.
    Ma rog o sa imi zici ca nu scuza .. dar nici lacrimogena ta acuza nu face mai multe parale. E ca si cum m-ai acuza : „ba Bizoane pana la 3 ani te cacai te tine!” Ei si? Pai toti pana la 3 ani (uneori si mai tarziu)

    Daca vrei sa afli de unde stiu astea.. Ascultand pe aia care aveau 10-20 ani in 1925.. O vorba de la unu, indiscrteia alteia, suirpins o discutie ontre 2 varstinic mia matoliti (nu! Nu in sensul „sa ii belim” ci „ba si cum dracu puteam sa astma sa asdcultam discursurile lu Adolf catre 3 ore?” plus lecturi …. carui vechi gasite prin poduri, magazii …
    Nimeni o sa iti zica asta fiindca deh „nu e corect”
    A da.. opinie „extrema” auzita prin 90 -91 :Ma Hitler a gresit ca a pornit razboiul. Trebuia sa mai astepte 15 ani ci conducea Europa. Ca toti tineri il venerau. ONca 10-15 ani si arf i devenit PArintele si Invataorul Europei!” Omu avea nitel peste 70 de ani … deci „stia el ceva”

    A da. Ramintesc opinia nasului meu (exprefect liberal, ex Director al Directiei Romanizarii din Guvernanamtul Basarabiei : „vorbeau fumos cate inluna si stele da nu erau in stare nici sa isi curete Mauserele” asta despre legionari. Babacu era de parare ca nici cu curul nu gandeau )

  2. vicuslusorum zice:

    Aia cu septembrie 1944 si august 1945 nu imi apartine. E poate in alt text. In rest, ce sa zic? Fascismul e o miscare moderna, proprie unei societati de secolul XX, fara indoiala. Cu atat mai rau, totusi.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Si daca reeiau fara gholomele tezele lui Rosenberg si diatribele antiiudaice ale lui Hitler si zic „pai nu e ale mele” ce crezi ca nu sunt pedpesit cf nu mai stiu carei legi ?
      Ai scris fara ghlolomele – este al tau! Cf zicalei „vitelul vacii tale desi nu esti tu tatal vitelului …

  3. Radu Negru zice:

    Recenzia cartii „Intre mit si bagatelizare » este utila si necesara . Miscarea legionara a fost un fenomen interesant de captivare a multimilor prin cantece si lozinci nationaliste, sovine, religioase si de admiratie pentru un conducator exaltat. Dar a fost un fenomen tragic in istorie, cazut in desuetudine si care ma indoiesc ca se va mai repeta, dupa invatamintele celui de al doilea razboi mondial si cei peste 71 de ani de relativa pace in Europa.
    Remarca Bizonului ca in text s-a strecurat o gresala cand s-a pomenit despre « guvernele fasciste din 1945 – 1948 » este justa si ar fi meritat sa fie recunoscuta, corectandu-se textul. In toti acesti ani partidul comunist a avut in guvern membri, si inca mai toti sefii lui, caci ei trebuiau sa invete repede meseria guvernarii pentru perioada urmatoare, cand celelalte partide « istorice » vor fi interzise.
    Influenta Garzii de Fier in viata politica interbelica era destul de mare, datorita si sprijinului primit din partea Germaniei naziste. Imi amintesc de impresionantele cortegii de oameni imbracati in camasa verde cu diagonala, ce strabateau in mars strazile Capitalei. Indeosebi vad in minte nesfarsita coloana ce cobora Bvd. Elisabeta pana la biserica Sf. Ilie Gorgani (pe o straduta vis-a-vis de Liceul Lazar unde invatam eu) in primavara anului 1938 cu prilejul reinmormantarii ramasitelor celor doi legionari – Ion Mota si V. Marin – cazuti in razboiul din Spania, ei luptand in trupele de voluntari nationalisti ai lui Franco. In clasa noastra la Lic. Gh. Lazar nu am avut decat un singur legionar, care dupa inabusirea rascoalei din ianuarie 1941 a regretat ca venise la scoala cu camasa verde. Dar un alt coleg, in timpul luptelor armatei cu rasculatii, a cazut victima curiozitatii si a murit ucis de un glonte ratacit in fata cladirii Cercului Militar.
    Cred ca eram in clasa 5-a de liceu, deci in septembrie 1939 cand, luand dejunul in curtea casei, muzica postului de radio a fost intrerupta si un glas a strigat ceva din care am retinut ca tradatorii tarii au fost executati. Totodata s-au auzit persoane alergand pe strada strigand ceva nedeslusit. M-am luat dupa ei si, la cateva zeci de metri de casa, chiar la confluenta Bulevardului Ardealului si a strazii Stirbei Voda, am vazut o masina cu usile deschise in care zaceau trupurile ciuruite de gloante ale primului ministru Armand Calinescu si al agentului sau de paza. Autorii asasinatului, s-au indreptat dupa savarsirea faptei spre sediul Radiodifuziunii de pe Stirbei Voda , unde – intrand cu forta – au lansat stirea, apoi s-au predat. Aceasta crima a inspaimantat pe toti membri guvernului carlist al Frontului Renasterii Nationale, care in unanimitate au decis sa se riposteze la fel de dur. In aceiasi seara, cei patru au fost executati exact pe locul crimei savarsite de ei, iar deasupra, intre doi stalpi, era intinsa o banda alba pe care scria cam asa : « Moarte tradatorilor! ». In zilele urmatoare zeci de mii de oameni, din Bucuresti si probabil si unii adusi din provincie, s-au perindat pe langa corpurile zacand. M-am dus si eu, dar spectacolul m-a infiorat : era prima oara cand, la 15 ani, vedeam fetele unor cadavre pline de sange si cu urme de lovituri in caderea pe caldaram.
    Dar nimic nu poate egala in oribil crimele executate de legionari in 26-27 noiembrie 1940, deci in cele cateva luni in care legionarii au fost la putere impreuna cu generalul Ion Antonescu. Comandamentul militar al Capitalei a editat, dupa inabusirea rascoalei din ianuarie 1941, un volum ilustrat pe care il am si acum, intitulat « Asasinatele de la Jilava, Snagov si Strejnicul ». Este vorba despre uciderea prof. N. Iorga, a prof. V. Madgearu si a numerosi fosti ministri, generali si ofiteri superiori din jandarmerie, politie si magistratura militara. Un numar de 12 legionari ce au luat parte la aceste crime au fost apoi executati.
    Aceste violente cu substrat politic arata ca regimul lui Carol al 2-lea nu era pasiv in fata cresterii influentei miscarilor de extrema dreapta. In 1934 se reluasera relatiile diplomatice cu URSS, in acelasi an se incheia Pactul Intelegerii Balcanice (Grecia, Turcia, Iugoslavia si Romania), dupa ce cu un an inainte se incheiase Pactul Micii Intelegeri (Iugoslavia, Cehoslovacia si Romania), avand ca obiectiv respingerea revizuirii frontierelor si mentinerea ordinei teritoriale. La care se adaoga politica externa condusa de N. Titulescu, adversara telurilor Axei. Ca aceste eforturi s-au soldat cu esecuri, merita o analiza separata.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Sunt mult mai tanar (n 52) stiu decat ce am auzit (si uneiri citit) …

      Totusi nu as scrie chiar „legionar” despre un pusti ametit care in toamna 1940 a imbracat si el camsa verde ca era „cool” . Am vazut persoane care pe la 16-20 de ani cu vreut sa fie la „moda” (stiu asta din discutiile altoara „ha! idiotu/idiotata nu se mai face bine! A rasm cu titatata minte cand copil fiind a pus camasa verde ca sa aiba succes la fete/baieti”, ba arm auzit uin caz si mai scnalos – tanara evreica care si ea idioata si juna! Da ei i-a trecut dupa o „discutie” f indelungata cu tatal ei .. )
      Onsa ma cunoscut si 3 leginari „pe bune” adica oameni maturi cares stiua ce fac. La pirmul nivel .. aveau o conversatie interesanta insa … la al doilea nivel idiele erau cam ZERO > Ma rog pot fi influenata de familia mea .. si chiar daca erau nationalisti nu erau legionari si despre legionari aveau o impresie nu prea buna (capabili s alustruiasca opantofii nu sa isi curete si pistolul , buni sa vorbeasca dar incapabili sa administreze , suficent de idioti ca la romanizare sa faca profit grecilor si ungurilor si alte amabilitati din astea)

      Insa ce mi se pare dea- dreptu extraordinar este cum in 1990 au cotoyat (in sens francez si romanesc) unii care doreau sa reinvie Legiunea cu unii ziaristi de origine mozaica …

      • vicuslusorum zice:

        Ghita Bizonu. Stii care e problema ta? Nu ca nu esti inteligent, hazos si critic. Astea sunt atuuri. Spui anecdote si subliniezi bine cotradictiile vietii traite. Problema ta este atitudinea ta superioara, de nene care pentru ca e mai in varsta si a facut scoala la Mihai Viteazu pe vremuri ne spune noua, astora mai tineri, ca e mai destept ca noi si deci superior intelectual. Asta a genul de abordare agresiv ingusta, violenta pentru ceilalti si fara nici un sens in afara persoanei tale. E atitudinea multor absolventi de studii superioare din comunism, mai ales aia inteligenti. Oare de ce?

      • Ghita Bizonu' zice:

        Ntz. Asta e problema voastra.
        Ca nu prea intelegi de gluma. Ti chiar crezi ca eu ma iau in serios macar 97,32 %? In cazul meu e luare la misto .. adica dpar atat mi-a ramas. Un june cu mai muot umor imi zice desori :”da stiu iti sunt antipatic – am par, sunt suplu si fac amor de 3 ori pe noapte!”

        insa vezi tu … eu am ceva ce te iti scapa ” experienta unor vremuri traite.. sau ce am aflat de la martori. Astepata cativa ani … si o sa vezi (un fots coleg – nu ai sughitat? De ce m-ai injurat? Ca mi-am adus aminte cum mi-ai zis ca la un moment data o sa ma cam satur de noi limbaje de programare!!!!)

        A da. Si superioritate. Da dragule. Atunci cand generatoa voastra se da cea mai scolita ever never si deci cea mai destepata … cum sa iti zic … azi oricine poate fi studinte. Ai idee ca in 1960 erau mai putini elevi de liceu decat sunt azi studenti? Ca unii absolventi de liceu din ziua de azi nu ar fi terminat scoala genelrala in 1960-67? Ca unii care azi se inscriu la facultati nu ar fi avut nici o sansa sa treaca de examenul de intrarea la scoala profesionala de electricieni sau strungari?!

      • vicuslusorum zice:

        Ultima parte nu o inteleg. Toata lumea recunoaste ca invatamantul superior nu se ridica la nivelul liceelor de pe vremuri, ca profesorii sunt slabi si smecheri, ca nu se mai invata nimic si… matale zici ca noi ne dam cei mai scoliti. Care noi? Cea mai mare parte a generatiei mele e slab educata. Aia care stiu ceva sunt putini, daca mai sunt si nu au plecat in vest. Cred ca ii incurci pe bietii ,,intelectuali” de varsta mea cu intreaga noastra generatie. Nu e cazul. Si apoi, cind dracu a distrus Romania si a bulversat orice standard intelectual daca nu tot aia din generatiile care au acum intre 50 si 65 de ani? Nu ei au fost la butoane de 30 de ani incoace? Daca au fost asa bine educati in comunismul selectiv si elitist, de ce dracu am iesit noi asa de prosti? Ghita, matale ai varsta profesorilor mei. Voi destepti si noi prosti? Si voi ce-ati pazit? Eeeee…

      • Ghita Bizonu' zice:

        NU draga si noi BOI incaltati ma!
        Parohiali dincolo de orice inchipuire!!!
        In anii 90 am copiat din Vest erorile care dintai au distrus invatamantul din vest!!

        Apoi sa zicem o lene lag rapsindita. In loc sa isi forteze i copilul sa zica „memei Mariei” au inceput si parintii sa zica „lu’ mama lu’ Maria” . Idioti. Morron nu este o insuklta ci tinde sa devina un ideal …

        Insa totusi e un mic adevar .. cand erau putine locuri la facultate si liceu se intra pe examen. Si erua locuri in care se intra extrem de greu . Nu as zice elitist cat selectiv

  4. Ghita Bizonu' zice:

    Voua – si nu o lua ca un repros – va este impsobil sa intelkegi cum era pe atunci si mia ales in anii 50. TE „canta” unu … puteai sa dispari . Pentru un denunt – chiar anonim piteai fi arestata si tinut la beci fara proces .. cu lunile spre un an. Sau ajungeai la rpoces si „primeai” de la 4 in sus. Acuzatii ? „elelemnt dusmanos”, „legionar” „are carti in limbi fasciste” (de ex Das Kapital tiparit cu gotice) , „nationalism” (ai cantat „Trei culori” de ex .. ca ptr „preoti cu cruce-=an frunte ca oastea e crestyina” pri „trceti batalioane romane Capatii ” uf!!!), „asculta Europa Libera”, „are Crucea de Fier” (iosase sa o arunce ) samd etc si multe altele..
    Voi credeti ca Plesu la Tescani (caoncu devenit casa de creatie) sau asa Brucan mutata in Damaroaia era o culme a represiunii si o luati de bubna ca „dizidentii” ajungeau pe la Heidelberg si Paris mai usor decat membrii de partid „de incredere” la varana sa nu zic de Istambul.
    Voi habar nu aveti cum este sa ai incredere limitata si in preietnii tai ba si in familie. Ca pricine te putea „lucra” . Si chiar daca nu te mai gaba la zbarna tot nu iti convenea. Na un caz. Mecanic de zbor la Tarom … omu „membru de partid de incrdere”, origine santatoasa, 3 copii si rate la un apartament doarea cu disperare sa ajunga sa lucreze vreo 2-3 ani ca „omprumuata” la linie straina (avionau era sa zicem mozambican, insa echipajul minus sterdesele erau .. romani). Stii cine il „aranaja” ? Frat-su! Din invidie! Pana la urma „scapat” in Mozambic .. cand s0a intors frat-su nu a mai vrut sa il vaza! A da povestea o stiu de la fi-sa care brusc a primit porecla „galbioara” din cauza celor vreo 60 de grame de aur afisate peste nopate (taticu a venit sambata seara… luni „mi se pare mie sau arati mai blonda” ?)

    Insa daca doresti sa deplangi incapacitatea de a artiocula un program [politic , o platforma .. fii amabil si explica-mi de ce ai protestat tu ?
    Impotriva maririi salriilor bugetarilor? Ca esti . Impotriva biletelor de tren gratuite ptr studenti? Impotriva marii salariului minim? Adicas impotriva pomenilor el;ectorale?
    Cumva ptr bietele multinationale speriate de xenofobia bastinasa?!
    A ia de aici un exemplu perfect cica unii din Strainezia au decalrat ca s-ar intpare inapoi in tara daca nuar fi birocratie si coruptie. Oare? Oare? Oare s-ar intraoce la salarii pe 2 lei , la trenul e un lux, drepturile omului sunt un lux (declaratii ale unor ministri ciolosisti)
    Pai mai draga nice voi su suntei in stare sa schitati o platforma! Findca nu stntei in stare s aziceti ce dracu vreti de fapt!!!
    Sau si mai bine …. ca si in anii 96-2000 incercati sa atingeti scopuri keynesiene folosind mijloace thatcheriste. Si va mai aud in continuare stupizenia ca „comunistii tin capitalismul ptr ei si pe noi ne tin in comunism”.
    Ntz dragul meu. Daca cum montezi iese o mitralera… nu ii trebuie alt manualci alte piese componente ..

    Si baga la cap – geaba te pmabgi ca babacii .. de acum noi suntem cam bosorogi boi sunteti maturii in forta. Invatati din greseliel noastre si gasiti voi o platforma ptr voi.
    Ins anu uitati sa creieti ce vreti .. fara rusine. Daca vreti salarii mari si beneficii sociale asta sa screiti nu „morala” si „anticoprutie” (vin si astea prusi simplu fiindac daca trebyuieste „sa va dea” ramane mai putin de „apropiat” pe cai „imorale”)

  5. vicuslusorum zice:

    Am fost in piata din curiozitate, nu atat ca sa protestez. Nu am contestat niciodata PSD-ul ca partid milos din joi in Pasti, ticalos, abject si vandut strainilor in rest. Nu cred ca eu sunt cel vizat de acele erori de interpretare de la final. Platforma politica comuna nu exista inca nici pentru mine, nici pentru tovarasii mei. Poate in viitor.

  6. Ghita Bizonu' zice:

    A da. Fioecare generatoe a facut prostiile ei
    Este bine sa asculti pe cei mai in varsta.. Stii de ce? Ca sa faci prostiile tale nu sa repeti prostiile lor!!!

  7. joenegut zice:

    Am răsfoit cartea analizată şi am resimţit o mare dezamăgire.
    Întâmplarea face că am dat mâna cu Ogoranu şi am fost emoţionat pentru că orice ar vrea unii el a fost un erou.
    Cum crezi Viclusorum că ar fi scris după ce s-a predat securităţii Ogoranu? Înjurând partidu’ şi realizărilii? Evident că a folosit o frazeologie tipică vremii!
    Ce mi se pare absolut obscen este că unii cum este Totok care a făcut puşcărie în comunism, brusc ajuns în Germania devine foarte de stânga şi corect politic.
    Mă întreb de ce nu s-a ocupat el de nazismul minorităţii germane din timpul războiului?
    Avem puţini eroi şi Ogoranu a fost unul dintre ei.
    Se mai ocupa de alergat evrei sau se lupta cu securitatea bolşevică?
    Evreii dacă nu se ocupau de alia, se ocupau cu represiunea împotriva elitelor româneşti. Nu cad în prostia de a spune că toţi evrei erau comunişti, o minoritate însă foarte vizibilă era însă în PMR şi ei se ocupau acum de Ogoranu şi de alţii ca ei care luptau cu arma în mână, sau putrezeau prin puşcăriile comuniste.
    Antisemitismul este o mare porcărie, dar un Nikolschi este exact argumentul antisemiţilor.
    Cel puţin pentru mine este inacceptabil să cauţi pe Moţa şi Marin în personalitatea lui Ogoranu.

    • vicuslusorum zice:

      Eu am recunoscut eroismul său după 1950. Am zis chiar că depoziția lui Ogoranu, apărută în volum, este chiar uimitoare pe alocuri. Ogoranu pare un om de caracter acolo, un om hăituit ca un câine. Pe de altă parte, după 1989, extrasele lui Totok din ,,Brazii nu se îndoaie…” expun un personaj în offside istoric, gata să despice cu securea lumea comunistă și să fredoneze șlagăre de-ale Căpitanului. Aici e o problemă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s