Decolonialism imaterial

,,Conștiința neesențială este astfel pentru stăpân obiectul care constituie adevărul certitudinii lui însuși. Este clar însă că acest obiect nu corespunde conceptului său, dar că acolo unde stăpânul s-a realizat complet, s-a produs pentru el cu totul altceva decât o conștiință indepedentă. Pentru el nu este o conștiință independentă, ci mai curând o conștiință dependentă. El nu are certitudinea ființei-pentru-sine ca fiind adevărul, ci adevărul său este mai degrabă conștiința neesențială și acțiunea neesențială ale acesteia.” (G. W. F. Hegel, Fenomenologia spiritului, Editura IRI, București, 2000, p. 117)

Alex Cistelecan vorbește de ultima carte a lui Ovidiu Țichindeleanu ca aflându-se, de la un punct încolo, un punct care nu se lasă prea mult de așteptat, ,,pe pilotul automat al jargonului decolonial.”[i] Într-adevăr, ultimii ani au fost bogați în publicarea unor volume esențiale de critică anticolonială și de istorie socială decolonială în România. Este un subiect atât de cunoscut încât putem să spunem că stânga intelectuală, largă, primitoare și fierbând de critici strălucitoare, a ,,fumat” deja temele abordate cu familiaritate de Ovidiu Țichindeleanu. Cred că este destul de clară ironia. De altfel, același lucru se poate susține cu argumente și în privința marxismelor românești. S-a tradus enorm din literatura occidentală despre Marx. Avem nu numai clasici marxologi, ci și interpreți actuali, de secol XXI. E o grădină înflorind de gândire critică progresistă, suficient de îngrijită încât chiar ne întrebam cum de stânga e atât de absentă, fragmentată și depolitizată (nu în sensul în care ar trebui să intre într-un partid politic deja existent sau într-un ONG oarecare), în contextul în care expectorațiile trumpiste adună sute de sharuri și invitați de vază la anumite lansări de carte, proiecte de aculturație neocon plătite cel mai probabil de peste ocean. Tocmai aruncam o privire pe colecția de autori ai hegemoniei colonialității, Anibal Quijano, Maria Lugones, Walter Mignolo, Arturo Escobar, proaspăt traduși în limba română, în ediții lucrate magistral. E, orice s-ar spune, impresionant efortul de a deschide în limba română asemenea vaste întreprinderi ale cunoașterii. Din nefericire, colonizarea studiilor coloniale se prezintă înca într-un stadiu incipient în România.

Pornind de aici, ultimul volum al lui Ovidiu Țichindeleanu, Contracultura. Rudimente de filozofie critică (Idea Design & Print, Cluj, 2016), care adună eseuri și articole publicate între 2003 și 2015, se afla pe falia care desparte insolitul de banal: latura pozitivă se referă chiar la încercarea lui Ovidiu Țichindeleanu de a crea un spațiu nou în România temelor decolonialismului și colonialității, unde negativul îl constituie un public inexistent pentru un asemenea demers, dar și o latură, de data aceasta tot negativă, în care, dacă studiile lui Ovidiu Țichindeleanu ar fi fost scrise sau măcar publicate într-un mediu în care dezbaterile decolonialismului și colonialității sunt la ele acasă, presupun că gradul de noutate sau, pur și simplu, de originalitate al cărții nu ar fi putut surprinde mai pe nimeni. Alături de această distanță critică se mai pot invoca două poziționări virtuale complementare: Ovidiu Țichindeleanu să fi scris o carte care trecea serios în revistă, fără să aibă neapărat în vedere un proiect mai inovator de atât, școlile de gândire progresiște anticapitaliste ale studiilor subaltere, teoriei critice, ale colonialismului, decolonializării etc., cu maximă grijă față de bibliografia existentă, indiferent cât de stufoasă, lămurind cititorul român ageamiu cu ceea ce se poate confrunta citind vasta literatură de specialitate neromânească, punând astfel în discuție posibilitatea acestei episteme să prindă rădăcini în critica ,,(auto)colonizării” românești pe model vestic în istoriile locului, sau, la fel de probabil, același autor să fie trecut direct la ciocnirea dialectică dintre teoria însușită și sfera culturală locală, producătoare de epistemă colonialistă occidentală, forțându-l pe cititor să meargă la sursele originale în măsura în care textul suferea de o firească opacitate tehnică. Ceea ce face însă Ovidiu Țichindeleanu în cele mai reușite eseuri ale volumului, la care vom face curând trimitere, este pe de o parte să întrebuințeze un jargon (fără explicitări la obiect), menit să indice și să inducă cititorului profesionalizarea intelectuală a autorului, iar pe de altă parte să pistoneze în direcția reiterării scheletului teoretic al termenilor de jargon și a unui idiolect amețitor, fără ca aceasta să meargă dincolo de atingerea epidermei tematicii istorice contextuale, pe care, după cum ni se pare, o incumbă orice analiză de genul celei indicate de Ovidiu Țichindeleanu.

De unde pornește, dacă se poate stabili punctul de declanșare al mișcării, gândirea critică? Din readucerea în discuție a formelor sociale, deci și a culturilor, desfigurate până la nerecunoaștere de către capitalism: ,,Cu alte cuvinte, din numeroase perspective diferite, ireductibile reciproc, modernitatea occidentală s-a edificat pe istoria concretă a eliminării unor lumi diferite ale vieții. Putem considera toata aceste accidente sau sacrificii necesare pe drumul triumfător al progresului universal, sau elemente ale unui trecut irelevant azi, sau incidente fără legătură una cu alta, alegând astfel, de o manieră sau alta, să le eliminăm din realitatea noastră restrânsă. Le putem și accepta, generalizându-le imediat într-o teorie a conspirației sau un fatalism al istoriei “universale”[ii] a omului. În ambele cazuri alegem să trecem peste suferințe materiale de proporții, peste ciuntirea realității “omului’’ și mai ales peste acele lumi concrete ale vieții, preferând violența abstracției fetișizate – care e aproape o obligație culturală în lumea spectacolului generalizat, fiind preluată inclusiv de teoria critică eurocentrică. Potențialul încă nerealizat istoric al resuscitării și îmbogățirii acestor lumi postcapitaliste și postcoloniale, în care viața bună la nivelul cel mai comun și coexistența sînt puse în prim-plan.”[iii] Definită prin negație în primul capitol al volumului, gândirea critică e antimetafizică, antiuniversalistă, antiidealistă, antiindividualistă, respingând atât hegelianismul (nu și dialectica hegeliană), cât și marxismul ca teorie economică unitară (având aceleași pretenții universaliste eurocentrice ca orice sistem de gândire colonial) în schimbul unor particularități culturale fluctuante și indefinibile (sau determinabile doar prin anularea cadrelor categoriilor gândirii europene), în care înseși particularitatea și singularitatea sunt îndoielnice ca unelte de înțelegere propriu-zisă. Orice definiție prin negație, id est o in-definiție, staționează în orizontul unei tautologii indestructibile și nu e bună de nimic.

Într-un eseu din anul 2003, pornind de la starea de excepție teoretizată de Carl Schmitt și exegeții săi, ajungem la continua teroare simbolică exercitată de mass-media și de logica politică democratică, orientată spre crearea de alterități dușmane pentru ca mașinăria dominării să primească un plus de energie războinică. ,,Individul este supus astăzi unui curent continuu, prin care intră într-un raport prestabilit cu statul democratic; individul este conectat unui curent continuu a cărui natură ‘’nu mai poate fi schimbată”. Orice manifestare comunitară a cărei forță expresivă ori acționistă contrazice statutul precar al subiecților democrației e suspectă noii ordini democratice și, ca urmare, e pusă sub control, i se dedică proceduri de control continuu și de supraveghere. Fără a face din asta o scuză pentru paranoia, rămâne încă de reflectat cu migală la consecințele sociale ale faptului că sensul democrației liberale se configurează de o astfel de manieră încât un rol central în afirmarea sa îl are războiul continuu, la faptul că starea excepțională devine norma guvernării “celor mai avansate” democrații.’’[iv] Câteva pagini mai încolo, într-un articol despre Constituția României, Ovidiu Țichindeleanu apreciază ordinea de drept din România ca (semi)colonială și aservită planurilor centrelor capitalismului euro-atlantic. Apoi, ordinea capitalistă a timpului liber în Europa postindustrială e tratată ca un alt exemplu de terorizare simbolică a individului, pivot ideologizat în procesul de producție și consum capitalist, și eliminarea oricărui alt mod de viață ca marginal sau ratat. Un alt capitol ne amintește celor deja tratați cu antianticomunism de mitologia fondatoare a anului 1989, democrația echivalează cu prosperitatea și economia de piață, în care rațiunea critică a fost substituită de către o altă metanarațiune civilizatoare, de data aceasta neoliberală. Firește, intelectualii lachei au pus umărul la noua vechea ideologie a Războiului Rece. Aceeași temă este reluată la un alt nivel analitic în eseul ,,Modernitatea postcomunismului’’. Pe la jumătatea cărții Ovidiu Tichindeleanu nu doar că se repetă, dar devine relativ previzibil chiar și pentru un cititor care nu lucrează cu creionul, dicționarul și caietul pe text: ,,În ciuda faptului că a fost un timp al crizei permanente, normalizate, tranziția postcomunistă s-a desfășurat de o manieră tot mai monologică și liniară, supunând oameni, instituții și sfere ale vieții sociale totalității implacabile a capitalismului. Pe parcurs, această formă de putere globală a fost identificată arbitrar cu “democrația” și “lumea liberă”. Pentru a contribui la rezistența pozitivă împotriva acestei forme de putere, viziunile economiilor alternative, care constituie o opoziție cu caracter deschis la marea limită a vieții moderne (capitalismul ca sistem global al îngrădirilor), trebuie să fie întâi eliberate de axele dominante ale anticomunismului, eurocentrismului și capitalocentrismului, și de cadrul modern/colonial al raționalității care a impus noțiunea de imposibilitate a coexistenței între capitalism și noncapitalism.”[v] În afara tonului exortativ când vine vorba de viabilitatea și practica acestor moduri noncapitaliste de conviețuire și de promisiunea unei societăți eliberatoare anticapitaliste, Ovidiu Țichindeleanu nu ne pune la dispoziție exemple reale, verificabile, perceptibile cu simțurile ale acestor comunități vii noncapitaliste. Mai mult de atât, din teama de a nu practica ratio-ul iluminist, autorul nici nu ne descrie mecanismele interne ale acestui alt mod de producție, distribuție și consum. ,,Gândirea decolonială e opusul a ceea ce crede postmodernismul sau marxismul ortodox că ar fi – o revenire la identități esențiale sau un indigenism populist.”[vi] De altfel, de când marxismul însuși este suspicionat a avea prea multe în comun cu logica dominantă, ar fi ridicol să sperăm la mai mult decât invocări optimiste și reprobări energice.

Atât în lungul eseu despre o teorie critică a postcomunismului, cât și în restul cărții, Ovidiu Țichindeleanu scrie de parcă cândva, într-un stadiu ulterior discuțiilor teoretice de înaltă ținută, de regulă aflate doar în zona criticii radicale, ne va expune și structura lumilor ieșite din lumea capitalistă. Asistăm la un avânt de proporții, dar finalizarea iese din ecran. E dincolo de, în afara de, după… capitalism, oarecum pe coperta a cincea a volumului. Înaintea practicii plasăm erudiția critică metacapitalistă și zeroteoria științifică. ,,Partea grea a muncii de intelectual critic nu constă doar în confruntarea puterii și sesizarea contradicțiilor, ci în articularea unui principiu al speranței și comunicarea valorii istorice a dorinței generice de îmbunătățire a vieții și a lumii.”[vii] Fără indoiala, cunoașterea situației generice este substituibilă cu ,,speranța’’ și ,,dorința” schimbării. ,,Principiul de baza al politicii acestei noi gândiri materialiste poate fi enunțat astfel: situarea în corpul perceptiv al schimbării, și anume al unei schimbări eliberatoare, fiindcă nimic nu garantează un sfârșit mai bun al actualei tranziții generale a lumii. Dacă acceptăm că nu există un subiect privilegiat al istoriei și că nu există un punct abstract, universal, de contemplare a adevărului, dacă fiecare corp e traversat de diferite fluxuri ale puterii și se află în multiple raporturi de forțe, atunci sarcina ‘’teoretico-practică” a gândirii e identificarea și numirea schimbărilor colective din care facem deja parte, pentru a putea decide care e schimbarea din care vrem să fim parte. Transcenderea capitalismului nu poate fi posibilă decât pornind de la percepția unei realități care e îngrădită doar într-o măsură limitată de capital.”[viii] Nu trecem dincolo de acest principiu fundamental și nici despre natura transcenderii Ovidiu Țichindeleanu nu știe să ne spună mare lucru. Despre ravagiile sociale produse de trecerea la economia de piață în Europa de Est s-a mai scris. Ovidiu Țichindeleanu atinge o coardă sensibilă atunci când afirmă supremația în regiune a omului alb postmodern, consumerist, întruchipând cea mai evoluată forță de muncă a capitalismului actual și fiind locul simbolic al civilizației unice, cea vest-europeană, rasa care invalidează existența oricăror altor rase, universalul care exclude oricare alt universal ca forme particulare, ca specificități patologice ale unicului centru sănătos. Este ceea ce imaginarul politic românesc crede și face în numele acestei credințe atotputernice. Muncitorii din textile, migranții asiatici în Europa de Est sub forma de pachete de energie umană, care sunt consumate până la epuizare, biete animale vorbitoare au fost, cum indică și Ovidiu Țichindeleanu, integrate perfect în peisajul exploataților din noul capitalism postcomunist. Muniția discursului civilizator o asigură intelectualii de dreapta, care amintesc indirect de Odiseu în scena în care ucide un berbec și o oaie neagră pentru ca sângele animalelor, scurs într-o groapă din pământ, să fie băut de sufletele celor morți, iar el să poată coborî liniștit în Hades la profetul Tiresias: intelectualul neoconservator, liberal clasic, tradiționalist (sau cum îi place să se autodenumească) din România se îndoapă, în gaura sa est-europeană, cu discursul antimodernist, antisocial, anticomunist al acelor câțiva gânditori retrograzi contemporani din aripa republicană a politicii americane, câtă vreme Odiseul marelui capital poate să treacă peste ei cu nepăsarea omului iscusit care își vede de treabă. După cum atrage atenția Ovidiu Țichindeleanu cu privire la rezervorul imaginarului de dreapta local, ,,marea majoritate a clasei mijlocii românești e profund rasistă, iar marii intelectuali continuă să-și aprofundeze istoria de articulare locală a rasismului și colonialității.”[ix] Ca aproape mereu în acest volum, Ovidiu Țichindeleanu dă târcoale unei case în care refuză să intre pentru ca în afară unei critici de natură morală a ordinii existente și de amenințarea cu o teorie ce întârzie să apară, o nouă practică socială și un program politic postcapitaliste nu sunt nicăieri precis conturate. Greutatea coagulării unei stângi independente și pseudostânga PSD au mai fost denudate și analizate. Soluțiile? ,,Văzută din experiența istorică a tranziției est-europene, perspectiva Europei în lumea globalizată arată diferit: anticapitalismul nu are sens dacă nu e însoțit de decolonizarea eurocentrismului. Europa Occindentală trebuie să decolonizeze propria tranziție postcomunistă, dar acest concept încă nu s-a afirmat la nivel epistemic și nici nu a intrat măcar în vizorul criticilor interni ai Europei. În propria sa tranziție postcomunistă, Europa Occidentală s-a mutat la dreapta spectrului politic și a deschis căi noi eurocentrismului, iar o Europă eurocentrică include, tendențial, viziunea înfricoșătoare, cu experiență istorică bogată, a unei multitudini de eurocentrisme ale omului alb îndreptate războinic împotriva alogenilor.”[x] Decolonizarea și invalidarea modelului rasial al ,,omului alb occidental capitalist” în Romania ar fi, crede Ovidiu Țichindeleanu, o cale de ieșire din impas. În pofida rafinamentului discursiv și a angajamentului intelectual față de traumele coloniale ale Sudului global și Estului european (inclusiv cea a ,,capitalismului de stat” dintre 1945-1989), nu este suficient să ai dreptate și să rămâi cu atât. E nevoie de un program politic, de analize sociologice, de reteoretizări economice, de un inovator instrumentar analitic. Ovidiu Țichindeleanu este un filozof progresist al stângii românești.

Note

[i] Alex Cistelecan, ,,Materialismul evanescent”, vezi https://revistavatra.org/2017/05/29/alex-cistelecan-materialismul-evanescent/
[ii] Simt nevoia să fac o scurtă observație în acest loc: cu toată calitatea profesională indubitabilă a tehnoredactării, limba română are deja un mod de a indica punerea între ghilimele ,,…”, nu ‘’…’’, modalitatea anglo-saxonă a semnelor citării. De asemenea, dacă tot susținem o perspectivă decolonială, împrumutul englezesc recent,,a devalua’’ nu este chiar același lucru cu românescul împământenit ,,a devaloriza”, oricât l-ar folosi autorul cu sensul din urmă; ,,acționist” în locul autohtonului ,,acționalist”; ,,cuvântul încărcat ‘’război’’, unde încărcat are sensul lui loaded word din limba engleză, dar este nefiresc semantic în idiomul nord-dunărean (încărcat cu ce?); Marx nu face ,,distincția dintre munca necesară și munca în surplus” în traducerile de limba română (poate doar în variantă englezească), ci între munca necesară și supramuncă, variantă asupra căreia s-a convenit în cele 37 de volume ale ediției Operelor (in)complete. Spre surprinderea tuturor, Marx este totuși tradus în limba sălbaticilor români. Fragilitatea unei culturi subalterne, dominate de o forță imperială exterioară, se regăsește cel mai repede în viața formală și informală a limbii-lume, vorbită de cei colonizați de forme lingvistice și gramaticale superioare. A nu scrie românește, pentru că ne-am obișnuit cu decalcuri facile din limba engleză, este primul semn al periferializării spiritului local, incapabil structural să poartă sensuri noi. A proceda astfel, în condițiile în care există deja termeni funcționali maturizați în limba română, reprezintă mai mult decât un capriciu de exprimare. Aici asistăm la respingerea normelor limbii supuse, înlocuindu-le cu reguli de ocazie jignitoare la adresa spiritului de limbă română. Atunci când limba engleză oficială va accepta cuvinte noi de origine română și va abandona haotic cuvintele englezești deja existente, cu sens aproape identic, vom considera afirmațiile de mai sus ca exagerări naționaliste și paranoia puristă. Considerăm că suntem departe ca așa ceva să se întâmple prea curând, mai ales când spațiul anglo-saxon este refractar la orice alte limbi decât cea a imperiului global american.
[iii] Ovidiu Țichindeleanu, Contracultura. Rudimente de filozofie critică, Idea Design & Print, Cluj, 2016, p. 21.
[iv] Idem, p. 57.
[v] Idem, p. 150.
[vi] Idem, p. 231.
[vii] Ibidem.
[viii] Idem, p. 172.
[ix] Idem, p. 227.
[x] Idem, p. 287.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Decolonialism imaterial

  1. D. M. zice:

    In ciuda comentariului excelent la adresa cărții lui O. Ț., mi se pare că sunteți nedrept spre final, când îi reproșați unui filosof că nu a folosit instrumentele empirice ale altui domeniu (amintiți de analiza sociologică, de ex.). Un filosof face analiză conceptuală, asta e pâinea lui, chiar și aplicată unei realități istorice …

    • vicuslusorum zice:

      Sunt câteva articole, din a treia secțiune a cărții, în care O.T. vine cu cifre, cu statistici, cu cazuri de exploatare crâncenă. Chiar si in eseurile sale există mereu un referent cât se poate de social la care se face trimitere, dar care își păstrează conditia de indicator lingvistic pentru alte analize conceptuale.

      În plus, am apreciat cartea. Teoria critica nu e doar analiză conceptuală.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s