Donul neliniștit

Când un romancier închină pagini splendide curgerii anotimpurilor și descrierii naturii în etapele sale de transformare anuală, într-o eternă reîntoarcere a ceea ce este, iar acest efort literar rămâne impregnat de lirismul funerar al melancoliei și al unei nostalgii după o viață care a fost deja și încă nu este mai mult de o trecere, o zbatere vremelnică, atunci artistul nu este doar un îndrăgostit al peisajelor de stepă, cu văi și văgăuni, cu râpe și poteci prăfuite, cu vaduri și cu apele învolburate ale Donului, cu țiștari și ereți, cu miros de pelin și de balegă uscată arsă, cu apusuri răcoroase de toamnă, cu păduri de pini și de mesteceni, ci un spirit al trecutului, un păstrător al datinei și al vechilor obișnuințe, care nu recunoaște noul decât sub forma unui alt chip al vechiului. De obicei, Tolstoi se scaldă în apele timpului naturii, care în cruzimea și înstrăinarea sa, în obiectivitatea ei nemiloasă, susține pilonii templului dedicat celor durabile din cele efemere omenești. Ca odraslă a aristocrației rurale în curs de descompunere, nu-i de mirare că Tolstoi încurajează și adoptă un asemenea Weltanschauung conservator. Curios este, însă, că Mihail Șolohov, comunist situat în centrul politic al puterii staliniste și, după cum s-am mai spus, un copil răsfățat al guvernării autoritare instaurate după 1928 în URSS, procedează în mare măsură tolstoian în eposul Donul liniștit (1928-1940).

Romanul fluviu s-a bucurat nu numai de premii de stat și onoruri internaționale (premiul Stalin 1941 și Nobelul în 1965), ci și de faima binemeritată a unei capodopere, ceea ce și este în cele din urmă. Donul liniștit este mai mult decât Pământ desțelenit, un roman despre colectivizarea forțată din bazinul Donului, în care Șolohov, spre deosebire de al doilea roman, stăruie mai degrabă pe amănuntul etnografic și atenuează dimensiunea politică a momentului, și e, în același timp, mai puțin un roman prins în chingile realismului socialist. De altfel, Șolohov dă peste cap multe din prescripțiile acestei școli literare depășite: finalul e tragic, eroii principali sunt ambigui moral si nesiguri ideologic, iar idealurile socialismului nu apar decât pentru a se scufunda la loc, moarte, în oceanul tulbure al evenimentelor contradictorii. Donul liniștit este la fel de apropiat de poncifele estetice ale anilor 1930-1940 pe cât este Tolstoi un avocat al monarhiei țariste în Război și pace. Deosebirea capitală dintre cele două romane rezidă în incapacitatea voluntară și intenționată a lui Mihail Șolohov de a aprofunda etajele inferioare ale psihologiei personajelor (rudimentare și primitive în general) și caracterul sec, fără fior religios, din narațiunea războiului, care pentru Tolstoi primește, pe alocuri, înțelesuri metafizice. Personajele sale aristocratice își pun întrebări chinuitoare și se torturează sufletește pentru neputința de a înțelege rosturile acestei lumi (Andrei Bolkonski, Pierre Bezuhov), în vreme ce pentru cazacii de pe Don toate sunt clare ca dungile din palmă sau ca norii de pe cer vara: oamenii se nasc, trăiesc o vreme și apoi se întorc de unde au venit, fără prea multe taifasuri.

Tatarski e un sat din stanița Vioșenskaia în anul 1912. Donul de jos, spre deosebire de ținuturile dinspre nord, are avantajul unor pământuri mănoase, ceea ce este deja o pricină de a-i separa politic pe cazacii de sus de cei de jos. La est se întind câmpiile Ucrainei, unde locuiesc hoholii, neam de oameni disprețuit de întreaga suflare căzăcească. Șolohov este explicit în acest loc, indiferent dacă stereotipiile culturale îi aparțin sau sunt ceea ce credeau locuitorii Donului despre ei înșiși: mujicul ucrainean este o lepădătură mai rea decât ceilalți mujici, dar nici unii, nici alții nu se compară cu sângele pur al unui adevărat cazac. Bărbatul cazac este, pe de altă parte, un vajnic luptător, un călăreț neîntrecut, un bețivan fără pereche, cu care nu se cade să te măsori la chiolhanuri, mare iubitor de ibovnice și pus mereu pe glume (teribil de obscene), iar, de cealaltă parte, femeia cazacă figurează ca frumoasă de pici când e fata, veșnic cu burta la gură când e femeie și doar o vită de povară la bătrânețe. Această diviziune primitivă a muncii pe bază de sex marchează limitele culturale ale vieții satului. Gradul de înapoiere și cutumele adesea barbare ale așezării rurale căzăcești sunt aceleași ca în Gremeaci-Log, în ciuda faptului că suntem înainte de, și apoi după, guvernarea Puterii Sovietice. Însă, pe când relațiile sociale au un rol predominant în Pământ desțelenit, pentru a înfățișa prăpastia față de viitorul social nebulos de după colectivizare, acestea apar estompate și fulgurante în Donul liniștit, după cum se va vedea. Șolohov leagă ordinea structurală patriarhală a societății sătești de cazaci cu ritmurile atemporale și infinite ale naturii. Este, spre a sintetiza, viziunea largă și cuprinzătoare a conservatorismului dintotdeauna.

În Tatarski, Pantelei Prokofievici Melehov este capul sacru al familiei Melehovilor. Făcuse războiul cu turcii în 1877-78, avansase până la gradul de uriadnic, venise cu o nevastă turcoaică din campanie, dar, după ce satul fusese lovit de secetă într-un an, cazacii superstițioși se hotărăsc ad hoc să o ucidă pe nevasta străină și malefică a șchiopului de Melehov. Biata femeie era însărcinată și, deși soțul o apără de sătenii dezlănțuiți, cade răpusă la pământ. Pantalei e căsătorit cu Ilinișna în prezentul narațiunii, o femeie harnică și simplă, care fusese bătută și înșelată de mândrul cazac în tinerețile lor apuse. Temeinici gospodari, Pantelei și nevastă-sa se înțeleg bine unul cu altul, în pofida sudălmilor și certurilor domestice mărunte, expuse cu un umor intenționat de Șolohov. Au împreună doi băieți și o fată: Petro, Grigori și Duniașka, încă fetiță la începutul romanului. Petro e căsătorit cu Daria, cazacă frumoasă, cam leneșă, vanitoasă și ușuratică de felul ei, nu tocmai cea mai cuminte dintre nurori pe măsură ce se deapănă firul povestirii. Petro nu are copii cu femeia lui. Grigori, în schimb, e pictat precum cazacul din orice portret exotic al oricărui călător european în căutare de fabulos: voinic, chipeș, sălbatic și păstrând toate trăsăturile tipice rasei sale caucaziene. Grigori se iubește cu Axinia Astahova, care este une femme fatale de spiță cazacă: nurlie și cu ochii ca păcura, nici un cazac nu rămâne impasibil la farmecele ei. Viața fusese întotdeauna aspră pe Don, iar Axinia avusese parte de o copilărie nu tocmai fericită: după ce tatăl ei o deflorează prin viol, Axinia îl pârăște mamei și fratelui, împotriva amenințărilor lui taică-său, care este ucis pe ascuns, fără știrea consătenilor, și aceasta se căsătorește într-un sat vecin, chiar Tatarski, cu Stepan Astahov, un alt cazac puternic și brutal. Stepan o iubește, dar umblă și cu alte femei, o bate din când în când, ceea ce o determină pe Axinia sa-l privească cu indiferență. Iubirea vie și fierbinte a vieții ei nefericite va rămâne, până la ultima suflare, vecinul Grigori Melehov. Axinia este aproape predefinită prin dragostea ei dogoritoare pentru Grigori, care pare să o satisfacă pe deplin trupește.

Dar nu iubirea e preocuparea centrală a sătenilor din Tatarski, ci muncile câmpului, anevoioase an de an. Pantelei Prokofievici prinsese oarece cheag și își ținea gospodăria cu grijă. Familia avea îndeajunse brațe de muncă pentru a crește avutul comun. Pe de altă parte, același gospodar chibzuit Pantelei privea cu respect pe țăranii înstăriți ai satului, din care se alegeau atamanii. De aceea, atunci când gura lumii începe să bârfească despre legătura dintre Grigori și Axinia, Pantelei Prokofievici găsește întreaga întâmplare destul de umilitoare, dar și întrucâtva folositoare: Grigori va fi curând căsătorit. Aleasă lui este Natalia Korșunova, frumoasă, harnică și curată, dar și fata unuia din țăranii chiaburi din sat, Miron Grigorovici Korșunov, zgârcit și energic de felul lui. Grigori o acceptă conform datinilor, adică printr-o căsătorie aranjată, iar, după nuntă, Natalia se mută în casa socrilor. Căsnicia ei va fi mereu un ghem încâlcit de suferințe și amărăciuni. Femeia în genere nu cunoaște prețuire prea înaltă printre cazaci.

În ceea ce privește etica publică, Pantelei Prokofievici relevă schemele generale de gândire ale căzăcimii: în interiorul satului, țăranul destoinic este eminamente respectabil, anume acela din preajma atamanului. În exterior, cazacul se imaginează a fi un privilegiat: el nu este un hohol și nici un rus de stepă, ci un războinic fără cusur, o gardă pretoriană a țarismului, care îl tratează altfel decât pe celelalte populații ale Imperiului. Toate stau, totuși, ca lanțurile pe trupul unui deținut bine-legat: căzăcimea interiorizase în exces logica imperială moscovită, care, în mod programatic, menținea în îndobitocire și conformism politic deplin populația cazacă. Statutul ei de cavalerie de elită a armatei țarului nu o absolvea nici de rolul de călăi ocazionali, nici de cel de carne de tun pe front. Decorațiile baroce și medaliile îi umpleau de mândrie pe cazaci, care își conservau astfel, credeau ei, tradițiile, în conflict cu orice organizare și administrare politice moderne. Un ev mediu întârziat și fumuriu umple imaginația socială a cazacului de rând. Pantelei Prokofievici, pe deasupra, se autodefinește ca un prototip de cazac la vârsta maturității complete.

Petro și Grigori nu sunt doar fii săi, ci ramuri crescute din același trunchi solid. Fiecare își face datoria militară cu osârdie, pentru ca în Primul Război Mondial să aspire – și să ajungă chiar – ofițeri de rang inferior, ceea ce indică o dorință implicită sau măcar o oarecare înclinație spre mărire socială vădită la doi țărani ruși cu puțină școală și destul de săraci în cele din urmă, nu mult deosebiți de alți cazaci tineri din Tatarski.

Cu toate acestea, negustorul Mohov, proprietar de moară, speculant, reprezintă mai degrabă forțele capitaliste ale lumii rurale decât țărănimea mijlocie ascendentă. De o avariție morbidă, exploatându-și cei câțiva angajați, muncitori semicalificați, Mohov își trimite fiica să studieze medicina la Moscova, după ce Mitka Koșevoi, fratele Nataliei, îi seduce fata. Negustorul îl refuză violent pe cazacul ambițios atunci când Mitka îi cere mâna fetei, punând câțiva zăvozi fioroși pe amărâtul de sătean. Pentru Mohov, și clasa sa socială, cazaci ca Mitka vor rămâne veșnic niște țărănoi săraci, de care e mai bine să te ții cât mai departe în virtuale alianțe de familie. Odrasla comerciantului Mohov va eșua moral ca o demimondenă în marele oraș, misterios, vicios și risipitor pentru personajele lui Șolohov.

Până la începutul războiului, peisajul social plat al satului Tatarski va fi cutremurat de apariția lăcătușului Osip Stockman, membru al PSDMR din 1907 și agitator socialist, alungat (sau trimis) din oraș și responsabil cu îndoctrinarea muncitorilor de la moară. Stockman va fi arestat la puțină vreme dupa izbucnirea războiului din 1914.

Atunci când Grigori Melehov fuge de acasă cu amanta Axinia, părăsindu-și nevasta și nesocotindu-și familia, angajându-se ca birjar pe moșia nobilului Listnițki, poziție umilitoare pentru un cazac, avem ocazia de a studia viața domestică a unui cuib de nobili turghenievieni. Tatăl și fiul iubesc vânătoarea, ogarii iuți și au opinii politice favorabile unei democrații constituționale și unei Dume puternice. Legăturile dintre nobilimea de țară și viața politică a celor două capitale sunt mai strânse chiar decât cele dintre ei și populația căzăcească. Prăpastia dintre clase nu poate fi mai accentuată, mai înfricoșătoare în ajunul lunii iulie 1914. Societatea rusă suferă de o ierarhizare pe cât de rigidă, pe atât de fragmentară, având în vedere că relațiile dintre clasele sociale sunt rupte sau, oricum, mult prea friabile, iar contractul social nu mai este funcțional cu adevărat, deși, din inerție socioculturală, mulți își pun credința vană în el.

Începutul războiului provoacă o febrilitate cunoscută din moși-strămoși în universul satului. Cazacii întâmpină cu naturalețe marșurile istovitoare spre Polonia, Prusia Orientală și, mai târziu, spre nord-estul României. Cu toate că se mergea la moarte, caii și harnașamentul cad în sarcina fiecărei familii căzăcești în parte, ceea ce devine un alt motiv de diferențiere socială și de mândrie individuală. Pe front, zilele se scurg monoton și fad. Se joacă de zor cărți și se bea mult. Din când în când, mai au loc încăierări pasagere. Moșiile din Polonia și din Prusia beneficiază de o administrare mai bună decât cele de pe Don. Cazacii descoperă rânduieli și obiceiuri străine, față de care manifestă ostilitate și teamă. Grigori Melehov asistă cu groază la o scenă de viol colectiv, în care fiica unui nobil polonez cade pradă unor bărbați cazaci, tineri, nesătui și sălbatici. După botezul focului, moartea și rănile războiului își fac loc din ce în ce mai mult în conștiința încețoșată și buimacă a soldaților. Curajul și cavalcadele căzăcești nu fac prea bine față mitralierei Maxim și obuzelor ce răscolesc pământul. E un nou tip de război, de care bătrânii de pe Don nu au auzit și pe care nici nu au avut cum să-l trăiască, dar pe care căzăcimea tânără îl înfruntă la fel de orbi ca străbunii lor. Rezultatele imediate nu sunt prea optimiste. Armata rusă nu numai că suferă de dezorganizare internă, din pricina unei ofițerimi incapabile, dirijată de nobili ruși educați, de extracție socială superioară, disprețuitoare față de soldatul mujic, ci și de lipsurile tehnico-tactice, care acordă un avantaj material major armatelor germane. După un an de război, frații Melehov se întorc în permisie în satul de baștină, Grigori fiind deja decorat cu crucea Sfântul Gheorghe. Anii următori de război vor înmulți numărul celor cu cruci pe piept, dar și al celor îngropați sub alte cruci, de lemn. Pantelei Prokofievici se mândrește în tot satul cu isprăvile feciorului celui mic. Cazacii tratează războiul în maniera tradiționalismului militar cu care erau familiarizați de secole. Pe front, ororile se dezlănțuie în voie, iar Grigori se împrietenește, printre alții, cu un cazac supranumit Moțatul, un ucigaș în serie sadic, care îl învață cum să ucidă ,,artistic” cu sânge rece.

Atmosfera apăsătoare de război și frica permanentă de moarte creează traume adânci. Anii de război se prelungesc indefinit. Războiul e parcă făcut să nu se mai termine în vecii vecilor. Mai târziu, în timpul Războiului Civil, când Grigori Melehov va ajunge comandant de sotnie, vistavoiul său, Prohor Zîkov, un cazac din sat, din care se va plămădi personajul Moș Șciukar în Pământ desțelenit, vede astfel războiul pe care îl purtaseră:

,,În trecut, chiar pe vremea lui Napoleon, era ușor să faci rău. Se întâlneau două armate, se ciocneau între ele, apoi se despărțeau. Nici un front, nici un stagiu de putrezeală în tranșee.” (Donul liniștit, ESPLA-Cartea Rusă, București, 1960, Partea a III-a, capitolul 10, p. 87)

Februarie 1917 și guvernul provizoriu condus de Kerenski nu aduc schimbări pozitive pe linia frontului: armata rusă este demoralizată din pricina pierderilor umane ridicate și a lipsurilor materiale crâncene. Se cer demobilizarea și încetarea războiului. Țăranii se săturaseră de carnagiul la care au fost împinși de nobilimea și orășenimea Rusiei țariste. Luptele, însă, continuă în ritm forțat. Apar revoltele soldaților împotriva ofițerimii. Ordinele nu mai sunt ascultate. Dezertările explodează ca număr în vara anului 1917. Frontul se năruie pe un fond de haos social. Propaganda bolșevică pătrunde în straturile de jos ale militarilor, sfârșiți de experiența războiului mondial, influențând atitudinea acestora față de politică internă și internațională a Rusiei postrevoluționare.

Protagonistul Grigori Melehov se întoarce acasă la Axinia, care lucra ca slujnică pe moșia de la Iagodnoe a nobililor Listnițki. Născuse o fetiță între timp, care avea să moară curând de boală, și trăia cu tânărul Listnițki. Grigori o va părăsi, după ce își bate cu biciul de căruțaș stăpânul pentru care lucra, dar și pe ibovnica Axinia. Apoi pleacă acasă în Tatarski, unde e primit ca un om căruia i-a venit mintea la cap. În aceeași iarnă se împacă cu Natalia, care nu părăsise casa socrului, în ciuda rușinii ce o pățise cu Grigori. Aceasta rămâne însărcinată și, în primul an de război civil, aduce pe lume o pereche de gemeni, pe Mișenka și Poliușka, prilej de adâncă bucurie, semn de prosperitate și împlinire sufletească în familia Melehovilor.

Satul freamătă în ajunul Războiului Civil. Dezertările și insubordonarea crescândă față de ofițerii armatei ruse, mulți uciși de soldații nemulțumiți, ajung atât de răspândite încât populația civilă încetează să considere autoritatea guvernului provizoriu ca fiind una sigură și stabilă. Grigori Melehov servește o perioada în detașamentele roșilor, mânat în luptă nu din pricina unei conștientizări a situației politice, ci din ură pentru întreaga ofițerime și împotriva a tot ceea ce reprezintă clasa socială a lui Listnițki. Un cazac crud, asemănător Moțatului, pe numele său Podtiolkov, ucis într-un chip oribil atunci când cade prizonieri la albi, îl conduce în luptă, însă atrocitățile acestui comandant roșu, fără viziune politică, îl înspăimîntă pe Melehov. În vara anului 1918, cazacii se întorc in corpore la vatră, unde vor să redevină țărani și să se ocupe în voie de gospodărie. Epuizarea pare să fi atins limita de dincolo de care nu se mai profilează nimic luminos în viitorul apropiat. Situația se va complica, însă, până în punctul în care, conduși de Sfatul Oastei și de atamanii stanițelor, cazacii se înrolează în Oastea Donului, unde vor lupta de partea lui Kornilov pentru o republica independentă a Donului. Numai că în Armata de Voluntari, cazacii se lovesc de aceleași ierarhii asupritoare și ordine nerealiste ca în destrămata armată țaristă. Pe deasupra, rivalitatea și invidiile Marelui Stat Major alb-gardist vor inhiba coordonările adecvate ale armatelor. Cu toate acestea, populația civilă este pentru moment de partea albilor. Abia după câteva luni de război civil fixat pe front, timp în care cazacii redescoperă viața cazonă insuportabilă și asistă pasiv la apariția unor ofițeri străini, pentru care cazacii resimt valuri de xenofobie latentă, căzăcimea pleacă în masă acasă. Satul a fost deja rupt în două între roșii, țărani săraci sau muncitori de la moara din sat, și ceilalți, care vor o republică independentă a Donului, condusă de atamani și elementele relativ prospere ale stanițelor.

În primăvara anului 1919, cazacii se răscoală împotriva roșilor, care nu numai că fac rechiziții de cereale și alimente din satele de pe Don, dar impun complete de judecată pentru activități contrarevoluționare. Printre soldații devotați Puterii Sovietice îl găsim pe ofițerul, agent CEKA, fanatic al cauzei bolșevice, Ilia Bunciuk, care îi execută fără milă pe cazacii contrarevoluționari, indiferent de vârstă, de nivelul educației (de regulă, analfabeți) și de gravitatea faptelor lor, acestea adesea fără minimale intenții politice. Bunciuk nu este un caz singular. Dincolo de legătura umanizantă de iubire cu revoluționara Anna, care îi stă aproape în timpul convalescenței rezultată de pe urma tifosului, Bunciuk întruchipează mai degrabă un soldat de elită al roșilor decât un individ lucid și cu discernământ sau măcar o minte care gândește politic și care are în spate o experiență de viață substanțială. El ucide pentru Puterea Sovietică, dar, până la urmă, cade prizonier albilor, care îl execută numaidecât. Cel mai matur ideologic roșu este agentul politic Stockman, trimis de la centru în teritoriu, care deține un grad de înverșunare ridicat, fiind, de asemenea, capabil de omoruri și speechuri motivaționale febrile. Stockman sfârșește împușcat de rebeli. Atât Bunciuk, cât și Stockman sunt redați de parcă întreaga lor viață interioară e absorbită de cauza bolșevică, zelul lor aproape religios pentru Revoluție și hrana spirituală pe bază de sloganuri anemice cu care se hrănesc funcționând împotriva lor din punctul de vedere al cititorului matur. Sacrificiul de sine al acestor cruciați sovietici convinge în măsura în care sperie, personalitățile lor șablonarde părând scoase din garderoba săracă a realismului socialist. Șolohov face un deserviciu, rămânând, totuși, fidel adevărului, Puterii Sovietice cu asemenea caractere de oțel, oarbe și surde la suferința omenească din jurul lor.

Pe lângă ei, Mișka Koșevoi are un plus de realism social și de autenticitate rurală. Cazac voinic, prieten cu Melehovii de mic copil, Mișka Koșevoi se trăgea dintr-o familie de țărani calici. Despre tatăl și mama lui circulau povești scabroase la cisla satului. Lucrase ca argat în casele bogate încă din copilărie, iubește caii, luptase în război, unde se remarcase ca un ucigaș fără scrupule, iar acum servea în Armata Roșie. Conștiința sa socială se reduce la esențial: ura rece și resentimentul viu pentru bogații satului, negustorime și cler. După ce îl ucide cu mâna lui pe Petro Melehov în Războiul Civil, Mișka Koșevoi dădea târcoale în satul părăsit și punea foc, fără să fi primit vreun ordin anterior, caselor mai răsărite din Tatarski. Nu toți sătenii erau plecați în bejenie, iar atunci când nimerește peste bunicul Nataliei Korșunova, Moș Grișaka, un bătrân ramolit și inofensiv, bolborosind fragmente biblice cu parfum de apocalipsă, Mișka îl împușcă ca pe o pasăre în câmp. Sălbăticia războiului nesfârșit și tradiția oprimantă a satului nu se lase așteptate, iar, de aceea, nu trece multă vreme până cand Mitka Korșunov, un altfel de agent CEKA al albilor, expert în torturi și criminal vestit, revine în sat să-și viziteze mama și sora, ultimele rude apropiate rămase încă în viață, după ce Miron Grigorovici este executat de roșii. Cu această ocazie face o vizită familiei lui Mișka Koșevoi, pe care, drept răzbunare, o lichidează fără mustrări de conștiință. Caracterul prea puțin politic al acestor răfuieli sângeroase și, în cele mai multe ocazii, slabul suport ideologic al Războiului Civil în rândul populației cazace conferă romanului lui Solohov o autenticitate fără cauze clare și obiective politice limpezi. Dacă Listnițki lupta pentru vechea ordine țaristă, în care aparținea clasei privilegiate, și Mișka Koșevoi fusese unul dintre săracii satului (deși rămâne de văzut ce l-a adus în starea deplorabilă de până la 1914), motiv pentru care există o miză de promovare socială în noul stat sovietic, restul sătenilor, învățați de secole cu funcția socială stabilită de țar, nu dau semne, cel puțin în viziunea lui Șolohov, să își dorească altceva decât independența națională, în granițele teritoriului locuit de cazaci, liberi să trăiască după pravilele… răposatului Imperiu. În consecință, perspectiva politică retrogradă și nerealistă a elitei căzăcești nu poate fi mai explicită.

După experiența de a lupta pentru ambele tabere în Războiul Civil, participând la Oastea Donului, comandantul de sotnie, disprețuind epoleții și gradele de ofițer încă din 1914, Grigori Melehov se exprimă astfel despre Puterea Sovietică, comițând un hybris de natură ideologică:

,,- Stai, nu te întărâta degeaba! Am venit la tine ca un vechi prieten, ca să stăm de vorbă și să-ți spun răspicat tot ce fierbe în mine. Tu spui: ,,Să fie la fel!”… Uite, cu asta au momit bolșevicii toată prostimea. Au înșirat la vorbe frumoase, și oamenii s-au repezit ca peștii la nadă! Și unde s-a dus egalitatea asta a lor? Uită-te la Armata Roșie: a trecut prin sat. Comandantul de pluton umblă cu cizme de box, iar ,,Vaniok”, ăl de rând, cu niște pârlite de moletiere. Am văzut și un comisar: pantalonii, scurta, totul e numai piele, de sus până jos, iar pentru alții nu-i piele nici pentru bocanci… Și nu-s la putere decât de un an. Da’ ce va fi cu egalitatea atunci când s-or așeza mai cu temeinicie?… Se spunea pe front: ,,Vom fi cu toții la fel… Aceeași soldă pentru comandanți și pentru ostași…” Nu e! Astea sunt curate momeli! Dacă boierul e rău, apoi un mârlan e de o sută de ori mai rău, dacă-l face boier! Oricât de răi or fi fiind bogății, apoi un mârlan e de o sută de ori mai rău, dacă-l faci boier! Oricât de răi or fi fiind bogății, bagă-te singur în mormânt, că altul mai scârbos tot nu găsești!… Are tot atâta școală ca orice alt cazac: răsucea cozile la boi; dar uită-te la el atunci când ajunge ceva mai sus! E amețit de putere și e gata să jupoaie pe altul de viu, numai pentru ca el să rămână acolo unde s-a cățărat.” (Donul liniștit, ESPLA-Cartea Rusă, București, 1960, Partea a III-a, cap. 20, pp. 138-139)

Fragmentul citat îl enervează cumplit pe Mișka Korșunov, care, după 1920, se va înființa în Tatarski ca președinte al comitetului revoluționar, poziție din care va domni, cel mai probabil, peste sat. Între timp, războiul civil sfărâmă coeziunea internă a căzăcimii de pe Don: moartea lovește cumplit în orice familie. După decesul lui Petro Melehov, Melehovii pierd rând pe rând alți membrii ai familiei: Daria Melehova se sinucide prin înec după ce află că s-a îmbolnăvit de sifilis, deși doar dispariția soțului o va împinge la fapte necugetate și la anxietatea de care suferă profund. Natalia avortează, de ciudă și amărăciune, cel de-al treilea copil al lui Grigori, intervenția băbească fiindu-i fatală. Motivul acestei răzbunări cvasisuicidare ține de faptul că Grigori, afemeiat în momentele de respiro dintre încleștările armate, reînfiripă relația cu Axinia Astahova, care, iertată de soțul ei, Stepan, se întoarce acasă în Tatarski. Stepan însuși se civilizase în anii în care a trăit ca prizonier de război în Germania, dar inima căzăcească îl face să revină în patria sa de pe Don. Idila dintre Grigori și Axinia va pecetlui cumva sfârșitul familiei: Pantelei Prokofievici moare de tifos în bejenie, mâncat de păduchi, iar Ilinișna își dă duhul doborât de dorul după Grigori – de-acum stâlpul unic al casei -, care, constrâns de fatalitatea istoriei, își ispășește păcatele la roșii, unde este lăsat la vatră în 1920, nemaiprezentând încredere ca fost ofițer în Armata Albă. Tifosul face ravagii prin tot ținutul mai mult decât gloanțele în 1920. Puterea Sovietică e pe cale să triumfe militar, dar Rusia se află în ruine, aproape pustiită. Foametea își arată colții scântâietori în fiecare cotlon. Au loc deplasări forțate de populații, lagărul și închisoarea îi paște pe mulți. O politică represivă mistuie prin căzăcime. Grigori Melehov se alătură, asemeni unui lup hăituit, unei ,,bande” de roșii răsculați, într-o așa-zisă rezistență antibolșevică, care nu are sprijinul populației cazace, însetată de pace și tihnă. Duniașka se căsătorește cu Mișka Korșunov, care îl amenință cu închisoarea pe cumnatul lui, Grigori. Dezbinarea parcă roade în fiecare neam, dar cel mai amar în casă stinsă a Melehovilor.

Grigori hoinărește luni de zile prin satele Donului, flămând, suferind de pe urma unui destin nefavorabil, gonind, furând și ucigând alături de alți ostași osteniți, luptând fără sorți de izbândă împotriva Puterii Sovietice. O melancolie grea se lasă peste Don în toamna anului 1921. Trupa de haiduci se destramă fără speranță, iar Grigori îi părăsește și pe aceia puțini rămași. Pornește spre casă, riscându-și viața pentru o ultimă oară. Testamentul său politic e precum un recviem al defunctei căzăcimi, acum în curs de sovietizare:

,,Totuși, dracu știe cum, dar am pizmuit totdeauna pe oameni ca Listnițki cel tânăr sau ca acest Koșevoi al nostru… Pentru dânșii, toate erau limpezi de la începutul începuturilor; dar pentru mine, multe sunt și acum nelămurite. Ei și-au avut amândoi drumurile lor drepte, iar eu umblu din o mie nouă sute șaptesprezece, ba în dreapta, ba în stânga, mă clatin ca un om beat… M-am despărțit de albi și nu n-am putut să ma lipsesc de roșii, de am rămas așa, ca balega pe apă… Vezi, Prohor, ar fi trebuit de bună seamă să stau până la capăt în Armata Roșie, și poate că atunci s-ar fi isprăvit cu bine. Și la început – doar știi și tu – am slujit din tot sufletul Puterii sovietice, dar mai pe urmă toate s-au dărîmat… La albi, la comandamentul lor, eram socotit străin și veșnic bănuit. Și cum putea să fie altfel? Fiu de plugar, cazac fără carte – ce, parcă puteam să fiu neam cu dânșii? N-aveau încredere în mine! Iar după aceea, la roșii, am pățit-o la fel. Doar nu-s orb, am văzut cu ce ochi mă priveau și comisarul, și comuniștii din escadron… În luptă, nici nu luau ochii de pe mine, îmi pândeau fiecare pas, și poți fi sigur că se gândeau: ,,A-a, bestia de alb, ofițer de cazaci! Să nu cumva să ne facă o figură!” Când mi-am dat seama de asta, am simțit parcă un bulgăre de gheață la inimă. În timpul din urmă, nici nu mai puteam răbda neîncrederea lor. Chiar și piatra crapă, dacă o încingi la foc. Și e mai bine că m-au demobilizat. Tot nu mai e mult până la sfârșit.” (Donul liniștit, ESPLA-Cartea Rusă, București, 1960, Partea a VIII-a, Capitolul 7, pp. 666-667)

La final, Grigori pleacă pentru a doua oară, în căutarea unei vieți mai bune, alături de Axinia înspre Kuban sau Saratov, unde și-ar fi pierdut urma lucrând pe undeva, dar, cum drumurile erau înțesate de pichete și patrule roșii, cei doi sunt întâmpinați de câteva focuri de arme răzlețe. Axinia cade lovită de un glonte rătăcit. Răpus și destrămat psihic și deznădăjduit, Grigori ia drumul spre casă, trece Donul înghețat, cu sufletul plumburiu și sumbru, unde îl așteaptă feciorul său, singurul său urmaș direct. Viitorul se anunță fără scăpare. Huit clos.

Fresca socială de proporții homerice pictată de Șolohov nu cruță pe nimeni și nimic: în pofida acestei redări obiective a realității rusești dintr-o perioadă istorică tulbure, de maximă contradicție socială și de o violență criminală dezlănțuită ca o furtună peste Don, viața curge înainte plină de speranță. Atmosfera romanului este la sfârșit dulceag-nostalgică, indicându-ne poate sentimentul de apartenență al autorului la înțeleapta cultură căzăcească tradițională, de care, cel puțin din punct de vedere literar, nu s-a despărțit niciodată. Donul liniștit e o altă confirmare a tragediei sociale de proporții dintre anii 1914-1922, dar una care se referă, împotriva stalinismului, chiar la anii de început ai Uniunii Sovietice.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Donul neliniștit

  1. Radu Negru zice:

    Excelenta recenzia acestei remarcabile carti! Eu am citit-o acum vreo 50 de ani, in ruseste, si am fost impresionat nu numai de desfasurarea evenimentelor si de soarta personajelor din ea, cat si de ingaduinta cenzorilor sovietici fata de un text deloc conformist. Felicitari autorului acestui blog care, infruntand spirtul antirus al momentului, a socotit nimerit sa se aplece cu grije asupra paginilor unei carti de rara valoare.

  2. vicuslusorum zice:

    Merci și multă sănătate.

  3. Octavian Duliu zice:

    Remarcabila recenzie.
    Dubna, Regiunea Moscova

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s