Imperialism fără imperiu

,,Răzbunarea, și ca o răzbunare care se exercită dinainte, legea barbară imperială zdrobește întregul joc primitiv al acțiunii, al acționatului și al reacțiunii. Trebuie ca acum pasivitatea să devină virtutea de căpătâi a supușilor atârnați de corpul despotic.’’ (Gilles Deleuze, Félix Guattari, Capitalism și schizofrenie (I) Anti-Oedip, traducere Bogdan Ghiu, Editura Paralela 45, 2008, p. 293)

La finalul secolului al XX-lea, pe când Pax Americana domnea triumfătoare peste lume, iar fosta Uniune Sovietică se preschimbase într-un uriaș morman de fier vechi, istoria părea, contrar până și unei Providențe care se mișcă sinuos în istorie (precum la Giambattista Vico), să se fi oprit în loc. Istoria aducea cu lumea de măști și marionete din Dublinul paralizat al irlandezului James Joyce. Zarurile fuseseră decisiv aruncate, iar unii au îndrăznit să afirme, pe lungimea a câtorva sute de pagini, că trăiam deja în post-istorie, chiar fără știrea noastră, într-un paradis artificial, în care opiul popoarelor și efectele laudanumului din confesiunile lui Thomas De Quincey se întâlneau, aproape complice și, cu siguranță, echivoc, pe rafturile, supraîncărcate, ale marilor magazine comerciale. Proiectul arcadelor se împlinise. Fiecare cumpărător se metamorfozase într-un flâneur indecis, dar decisiv pentru logica internă a marii mașinării sociale. Sub auspiciile acestei ordini globale, de după moartea istoriei (tema ultimului om este cea prin care Michel Foucault își încheie Cuvintele și lucrurile), Michael Hardt și Antonio Negri, punând la încercare limitele interpretative ale (post)marxismului, publică un volum savant, care poartă numele de Empire, în anul 2000. Avea să mai treacă un singur an pentru ca, aproape intempestiv, istoria să fie trezită din morți și Statele Unite, fanionul post-istoriei, să fie atacată, chiar în inima sa, de către subiecții anonimi ai imperiului, dacă ar fi să întrebuințăm chiar cuvintele celor doi filozofi progresiști. Câțiva ani mai târziu sistemul circulator al imperiului avea să fie lovit de o criză internă, una dintre multele asemenea ale pieței mondiale în ultimii două sute de ani, care a readus în discuție, de data aceasta nu sub forma unei farse, ci chiar a unor tragedii reale, exprimate prin șomaj și demantelarea statului social, subiecții cotidieni ai cărții Empire: nu există scăpare din logica dominantă a sistemului de producție, distribuție și consum. Antonio Negri este un intelectual italian angajat pe baricade încă din tinerețe: grupuri precum Potere Operaio, Autonomia Operaia și chiar sprijinul intelectual oferit Brigăzilor Roșii îl vor aduce pe Toni Negri la tribunal dupa incidentul Aldo Moro din 1978, în autoexilul universitar francez ulterior și, între 1997 și 2003, în închisoare italiană, unde intelectualul revoluționar va ispăși o parte din pedeapsă.

Debutul cărții celor doi filozofi postmarxiști constă în reluarea temei statului-națiune, o invenție colosală și necesară a secolului al XIX-lea, dar pe care Hardt & Negri o izgonesc la coșul de gunoi al istoriei. Odată cu prăbușirea Blocului Comunist, Statele Unite pierd supremația în lume, din clipa în care bipolaritatea post-1945 devine piesă de muzeu. Nici o națiune și nici un stat nu mai poate deține, controlul economic (în consecință și cel ideologico-politic) al lumii. Eurocentrismul, Imperiul Binelui și Patria-Mamă (Rodina) sunt constructe conceptuale desuete, irecuperabile și, nu în ultimul rând, depășite de noile practici de dominare, extinse la suprafața întregului glob. Pentru a înțelege părțile componente ale acestei noi umanități, Hardt & Negri vor acționa din mai multe direcții, construind un adevărat spațiu de intersecție al mai multor discipline: istorie politică, economică și culturală, filtrată de o perspectivă filozofică rizomatică, împrumutată din opusul ,,Capitalism și schizofrenie’’, al francezilor Deleuze și Gautarri. Lumea este iremediabil descentrată, anti-arborescentă, anti-dualistă, anti-ierarhizată conceptual, pentru că acest câmp larg al reprezentărilor se înalță pe soclul unei singure umanități, unite și supuse unei piețe globale unitare, unei lumi în care Hefaistos lucrează în același ritm în care Hermes face negoț. Ideea unei singure puteri, atotdominatoare, duce la o nouă concepție asupra dreptului sau, mai degrabă, o nouă înscriere a autorității și un cadru nou de producere a normelor și a instrumentelor legale, care întăresc contractele și rezolvă conflictele.

Caracteristica imanentă a Imperiului actual se afirmă printr-o dublă pretenție, care are ca nucleu puterea politică: prima se referă la o perspectiva universală a ceea ce înseamnă drept, pe care doar civilizația modernă o deține (ca opusă barbariei, constitutivă unor societăți tradiționale înapoiate), iar cea de a doua constă dintr-o omogenizare a timpului cotidian, în care istoria ca devenire este suspendată în favoarea unui timp al întregii specii, al unui timp care nu mai poate trece, pentru că a găsit, după multe căutări și probe ale supremației sale, soluția finală și a formelor anterioare de organizare socială. ,,Imperiul epuizează timpul istoric, suspendă istoria și mobilizează trecutul și viitorul în propria sa ordine etică. Cu alte cuvinte, Imperiul își prezintă ordinea ca fiind permanentă, eternă și necesară.’’[i] Hardt & Negri văd în cruciada lumii civilizate, împotriva unor țări din Orientul Mijlociu, simptomul războiului drept (bellum justum), forma de guvernare mondială prin integrarea exteriorului indicibil în interiorul politic și economic al Imperiului normat. Indiferent de mijlocul prin care Imperiul se manifestă, fie acesta cel al armatei ruse, fie cel al dispozitivelor armate nord-atlantice, Imperiul descentralizat își metabolizează substanța și materia primă de bază: alte și alte ființe umane. Ecumenismul noii ordini este completat de flexibilitatea sa radicală. ,,Prin intermediul transformării cotemporane a legii supranaționale, procesul imperial de constituire tinde, fie direct, fie indirect, să penetreze și să reconfigureze legile domestice ale statelor-națiune, iar, astfel, legea supranațională dirijează în forță legea domestică.’’[ii]

Societățile civilizate sunt, preluând paradigma biopolitică de la Michel Foucault, spații disciplinate, în care controlul neîncetat al subiecților este sine qua non-ul existenței sociale. Conform celor doi autori, marile puteri industriale și financiare produc, astfel, nu numai mărfuri, ci și subiectivități în cadrul unui context biopolitic: ele produc nevoi, relații sociale, corpuri și minți – cu alte cuvinte, ele produc producători. În sfera biopoliticii, viața este făcută pentru a funcționa pentru producție, iar producția este manevrată pentru a lucra pentru viață. Este precum într-un imens stup, în care regina supraveghează continuu producția și reproducția. Industria de divertisment funcționează ca un mod de legitimare al realității. Producția lingvistică a realității este ocupația de bază a mass-mediei, a domeniului vast supranumit publicitate și a firmelor de public relations. ,,Norma fundamentală de legitimare va fi, prin urmare, stabilită în adâncul mașinii, în inima producției sociale. Producția socială și legitimarea juridică nu ar trebui concepute nici sub forma unor forțe primare și secundare, nici ca elemente ale bazei și suprastructurii, ci ar trebui înțelese mai degrabă într-o stare de paralelism și interconectare, coextensivă în cadrul societății biopolitice. În Imperiu și în regimul său de bioputere, producția economică și constituția politică tind să coincidă din ce în ce mai mult.’’[iii]

Nu există scăpare în fața acestei mașinării totalizatoare. Hardt & Negri vor invoca la tot pasul inutilitatea narațiunilor postcoloniale de a propune alternative locale, înrădăcinate în planul tradițiilor indigene și al formelor economice revolute, la marșul istoric al Imperiului, care, în acest loc al demonstrației, reiese ca fiind ansamblul ideologic adus la zi al capitalismului mondial din ultima parte a secolul al XX-lea. Referința la actualizarea unui proletariat, care să fie în stare să depășească barierele unor piețe de muncă atât de distincte, este punctată de Hardt & Negri, cu toate că, în afara unei chemări patetice la fraternitate, cei doi nu ridică, decât în trecere, problema abisului care desparte angajații dintre țări cu grade diferite de dezvoltare economică. Suntem, încă, într-un fel, pare-se, involuntar, în siajul unui wishful thinking al agenției sovietice de presă TASS.

Originea acestei suveranități atotcuprinzătoare a capitalului este surprinsă în avatarurile suveranității politice din teoria politică europeană: suveranitatea monarhului ca obiect viu al puterii întregului regat, apoi poporul cetățean, redus la o categorie socială îndeajuns de bogată pentru a fi reprezentată politic în stat, iar, nu în cele din urmă, puterea națiunii, ca formă anticipând formele de guvernare ale democrației reprezentative moderne. Conform autorilor, transformarea modelului absolutist și patrimonial are loc în cadrul unui proces gradual, cel care a înlocuit fundația teologică a patrimoniului teritorial cu o nouă fundație, la fel de transcendentă.  Identitatea spirituală a națiunii, mai curând decât trupul divin al regelui, plasa acum teritoriul și populația sub forma unei abstracții ideale. Conceptul modern de națiune a moștenit, astfel, trupul patrimonial al statului monarhic și l-a reinventat sub o altă formă. Această nouă totalitate a puterii a fost structurată parțial, pe de o parte, de noi procese de producție capitalistă, iar pe de altă parte, de vechile rețele ale administrației absolutiste. Această relație structurală dificilă a fost stabilizată de identitatea națională: o identitate culturală integratoare, bazată pe continuitatea biologică a relațiilor de sânge, a continuității spațiale a teritoriului și a comunității lingvistice. În orice întruchipare ar apărea această suveranitate canonică, ceea ce o definește este plenitudo potestatis (puterea deplină), iar aceasta este doar numele sacru al violenței și al forței fizice profane. Monopolul violenței îngăduite, deci legitime, de care vorbea Max Weber ca fiind atributul central al statului, capătă la Hardt & Negri conotații suplimentare: mecanismul social de dominație este cel pe care îl apără armătura birocrației de stat. Statul-națiune a fost cândva un mijloc de a rupe o suveranitate autonomă, constituită teritorial și cultural, de lanțurile unei administrații imperiale, mai mult sau mai puțin codificată de la centru, dar acesta este, astăzi, după experiențele macabre ale statelor totalitare, o carcasă oprimantă pentru cei din interioriul ei, având în vedere natura fără granițe a capitalului suveran. ,,Ultima legătură, care explică subordonarea necesară a națiunii-stat postcoloniale, este, cu toate acestea, ordinea globală a capitalului. Ierarhia capitalistă globală, care își subordonează fostele state-națiuni suverane în cadrul propriei sale ordini, este, în mod fundamental, diferită de circuitele imperialiste și colonialiste ale dominației internaționale.’’[iv]

Atunci când locul de munca este subordonat nemijlocit primatului profitului, diferențele de gen, de rasă sau cele de specific național constituie impedimente pentru dezvoltarea rețelelor de producție și distribuție competitivă pe piață. În consecință, Hardt & Negri apreciază ca firească, chiar imperios necesară, integrarea agendei politice emancipatoare a anilor 1960-1970, din Statele Unite, în legislația curentă din majoritatea statelor dezvoltate. Singura barieră invizibilă, pe care pudoarea corectitudinii politice o tratează ca invizibilă, deci, într-o oarecare măsură, ca inexistentă, este cea a drepturilor și a demnității celor ce muncesc pentru a se reproduce în forme din ce în ce mai umane, corespunzătoare energiei lor creatoare. Dispariția temelor stângii tradiționale în ultimele decenii se armonizează în intregime cu apariția unui discurs fals emancipator, în care realitățile acute ale locurilor de muncă și ale salarizării stagnante sau mizerabile nu apar niciodata expuse în adevărata lor lumină. Ceea ce contează, în cele din urmă, este ca limitele imperiului să nu fie niciodată trasate. Dacă formele anterioare de suveranitate modernă erau concepute ca delimitate de administrația internă a țărilor respective, în noua viziune imperială ,,puterea își găsește logica acțiunilor întotdeauna reînoită și recreată în expansiune.”[v] Pentru Hardt & Negri, lumea de după Războiul Rece și-a depășit vechile contradicții interne: ,,Astăzi este din ce în ce mai greu pentru ideologii Statelor Unite să numească un inamic singular și unitar; mai degrabă, inamici minori și derutanți par a fi pretutindeni. Finalul crizei modernității a adus cu sine la o proliferare a crizelor minore și nedefinite, sau, dacă dorim, o omni-criză.’’[vi] Dacă diferențele rasiale și culturale erau organizate în ierarhii moralizante în perioada modernității de până în anul 1945, epoca postmodernă integrează aceste diferențe în sistem, considerându-le simple produse de serie ale subiecvităților moderne. Un context genetic, un mediu înconjurător anume, un grad de dezvoltare materială a colectivității, un set elaborat de practici sociale, toate aceste sunt piesele care, asamblate, compun un tip de subiecvitate. Schimbarea unei piese din mecanism deplasează, într-o direcție sau alta, subiectivitatea fiecăruia, care este pe atât de flexibilă, pe cât de diverse sunt rotițele și mișcările întregului social. ,,Imperiul este non-locul lumii producției, acolo unde munca este exploatată. Prin contrast, și fără nici o posibilă omologie cu Imperiul, aici găsim, din nou, formalismul revoluționar al republicanismului modern. Acesta este, încă, un formalism, pentru că este fără loc, dar este un formalism puternic acum, care este recunoscut nu ca fiind abstractizat din subiecții individuali și colectivi, ci ca puterea generală, care constituie trupurile și mințile lor. Non-locul are un creier, o inimă, un tors și mădulare globale.’’[vii] Migrația regională sau interregională a forței de muncă este tratată ca un exod, impus de Imperiu, subiecților săi. Fie că această rătăcire, prin centrele economice globale, este făcută din nevoia supraviețuirii, fie că subiecții vor să se afle acolo unde producția este cea mai intensă, pentru a se bucura de fructele bunăstării terestre, capitalul este dirijorul de deasupra fosei de orchestră. În ambele cazuri, una din cauzele cele mai importante, care declanșează aceste deplasări mari de populații, este chiar manifestarea ciclică a crizelor economice. ,,Devalorizarea generală a capitalului și eforturile sale de a distruge organizarea muncitorilor ajută la transformarea substanței crizei – dezechilibru dintre circulație și supraproducție – într-un apărat de comandă reorganizat, care rearticulează relație dintre dezvoltare și exploatare.’’[viii] În această cheie, a întăririi capitalului împotriva muncii, interpretează Hardt & Negri avansul neoliberalismului, ca ideologie a marilor interese financiare, în cele mai importante economii ale lumii, în perioada 1975-2000. Parafrazând un personaj din capodopera italianului Lampedusa, Ghepardul, pentru ca elita plutocrată să rămână la fel de prosperă, lucrurile trebuie să se schimbe pentru toți ceilalți pământeni.

Pe de altă parte, Hardt & Negri apreciază potențialul schimbării sociale ca provenind din interioriul sistemului de producție și de consum, în consonanță cu vechea idee marxistă, conform căreia relațiile politice și culturale dintre subiecți se readaptează, mai mult sau mai puțin traumatic, la condițiile generale ale modului de producție dominant. Revoluția informatică din ultima jumătate de secol coincide cu versiunea postmodernă a economiei mondiale, cea care, cred cei doi autori, creează noi segmentări ale totalității muncii într-o societate. Atfel, după Hardt & Negri, putem distinge între trei tipuri de muncă imaterială, iar toate trei împing sectorul serviciilor în vârful economiei informaționale. Primul este implicat în producția industrială, care a fost informatizată și care a încorporat tehnologii comunicaționale, într-un mod care modifică însuși procesul de producție. Industria productivă este tratată ca un alt serviciu, iar munca materială a producției de bunuri finite se amestecă cu și tinde înspre muncă imaterială. Al doilea este munca imaterială a sarcinilor analitice și simbolice, care, la rândul său, se împarte, pe de o parte, în manipularea inteligentă și creativă și, pe de altă parte, în sarcini simbolice de rutină. În cele din urmă, un al treilea tip de muncă imaterială implică producția și manipularea afectelor și necesită (în mod virtual sau real) contactul uman, munca într-o formă fizică. Aceste sunt cele trei tipuri de muncă care dirijează postmodernizarea economiei globale. Dar, cu cât activitățile umane necesită o colaborare și o cooperare generală în economie, cu atât noțiunea de bun public cedează teren unei multitudini de spații private, securizate sub forma proprietății particulare a fiecăruia. Ca atare, statul devine un organism suveran mai slab, în termenii forței financiare și a influenței în societate, decât corporațiile multinaționale. Este chiar situația celor mai multe țări, declarate de către organismele supranaționale (Banca Mondială, FMI) ca fiind în curs de dezvoltare, fără ca o posibilă convergență cu statele bogate ale lumii să se prevadă în orizontul de timp apropiat. Fenomenele de gentrificare din ce în ce mai răspândite, delocalizarea producției de pe un continent pe altul, pungile de sărăcie și, prin contrast, orașele Alpha ale pământului, toate aceste elemente pun în discuție procesul creșterii economice din primele aproape trei decenii de după 1945. ,,Frica de violență, sărăcie și de șomaj este, în cele din urmă, forța imediată și primară, care creează și menține aceste noi segmentări. Ceea ce se găsește dincolo de politicile diverse ale acestor noi segmentări este o politică a comunicării. (…) Frica neîncetată de sărăcie și anxietatea în legătură cu viitorul sunt combinate în vederea creării unei lupte între cei săraci pentru locul de muncă și a menținerii unui conflict în interiorul proletariatului din Imperiu. Frica este ultima garanție a noilor segmentări.’’[ix]

Singura fantă de lumină în această supraordine imperială vine din direcția crizelor interne ale pieței globale: ceea ce este etern în toate este doar devenirea lucrurilor, este doar posibilitatea ca Imperiul să fie în declin și să apună într-o bună zi, răpus de propriile sale contradicții interne. Din nefericire, Hardt & Negri ajung în impasul acelorași speranțe deșarte, lipsite fiind de legătura directă cu datele economice cele mai elementare, mult mai puțin optimiste: proletariatul mondial se va omogeniza, grație mișcărilor interne Imperiului, munca se va abstractiza în forme care vor exclude măsurarea în timp a muncii, munca va deveni pura creație a ființei umane în timpul său liber, iar un salariu social și un venit garantat vor deveni realități comune întregii specii. Credința în aceste împliniri își are originea în funcționarea corespunzătoare, fără grave sincope, a economiei globale (și mai ales a celei americane) în intervalul 1991 și 2000, timpul de gestație al cărții de față. Nu a fost nevoie decât de câțiva ani, pigmentați de războaie neîncheiate în Orientul Mijlociu, de o criză financiară de proporții, de redescoperirea temei inegalității sociale și a condițiilor sălbatice de muncă din Sudul global, pentru ca, în cuvintele politologilor Leo Panitch și Sam Gindin, să se reconfirme ,,semnificația continuă a statelor în capitalismul global.’’[x] Pe de altă parte, globalizarea este încă în curs de desfășurare, iar investigațiile antropologice și culturale ar trebui fondate pe mărturiile tangibile și comensurabile ale schimbului și producției universale de mărfuri și de servicii. În pofida unei sinteze strălucitoare a temelor vitale ale social-democrației din ultima jumătate de secol, Empire se termină acolo de unde lupta reală abia începe, dacă, în mod firesc, cineva își mai propune un asemenea demers curajos și riscant.

Note

[i] Idem, p. 11.

[ii] Idem, p. 17.

[iii] Idem, p. 41.

[iv] Idem, p. 134

[v] Idem, p. 167

[vi] Idem, p. 189.

[vii] Idem, p. 210.

[viii] Idem, p. 267.

[ix] Idem, p. 339.

[x] Leo Panitch, Sam Gidin, The Making of Global Capitalism. The Political Economy of American Empire, Verso, 2012, p. 331.

(publicat în Lettre Internationale, ediția română/ primăvara-vara 2017)

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Imperialism fără imperiu

  1. Radu Negru zice:

    Cand, acum 17 ani, a aparut in editura americana Harvard University Press cartea de peste 700 de pagini „Empire“ de Michael Hardt si Antonio Negri, ea a facut valva si a fost imediat tradusa in mai multe limbi. Renumitul filozof Slavoj Zizek a spus ca este vorba, nici mai mult, nici mai putin, decat de « un nou manifest comunist al timpurilor noastre ». Batranul filozof marxist Fredric Jameson credea si el ca ne gasim in fata « primei mari sinteze teoretice a noului mileniu ». Iar intr-o recenzie din The New-York Times se afirma ca, dupa structuralism si deconstructivism, Empire intruchipeaza « o noua mare idee care permite umplerea unui gol esential in stiintele umanistice. » Au fost insa si critici, ca de pilda Daniel Bensaid, care au vazut in carte o incercare de minimalizare a pericolelor mondializarii in secolul in care se intrase.
    Este de salutat ca prin acesta recenzie, Vicuslusorum repune in discutie cu talent o serie de probleme care nu si-au pierdut deloc actualitatea din lucrarea celor doi autori. Am incercat si eu, printr-un articol publicat in 19 februarie 2003 in saptamanalul « TIMPUL-7 zile », sa prezint cateva din punctele de vedere originale ale tezelor ridicate in « Empire ». Le voi reaminti pe scurt in cele de mai jos.
    Hardt si Negri arata ca, dupa ce s-au prabusit barierele ce izolau URSS si tarile europene din est de piata mondiala capitalista, lumea a fost martora accelerarii procesului de globalizare a schimburilor economice si culturale. Odata cu asta insa a aparut si o noua ordine globala, o noua structura a conducerii, o noua forma de suveranitate. Treptat s-a redus suveranitatea statelor nationale, deoarece oamenii, bunurile, banii si tehnologiile se deplaseaza acum cu usurinta peste granita, iar statele nationale au tot mai putin posibilitatea de a dirija aceste fluxuri. Asta nu inseamna ca suveranitatea in sine s-a redus, ci ca ea a luat o noua forma, alcatuita acum dintr-un complex de organisme nationale si supranationale. „Aceasta noua forma de suveranitate este ceeace noi numim Empire“ spun autorii.
    Este importanta sublinierea de catre Hardt si Negri a faptului ca prin termenul „Empire“ se intelege altceva decat „imperialism“. Imperialismul exprima extinderea suveranitatii unor state nationale dincolo de granitele lor, asa cum a fost cazul colonialismului si expansiunii economice a statelor europene. In contrast cu imperialismul, Empire nu are centre teritoriale ale puterii si nici nu e inconjurat de frontiere sau bariere fixe. El e un aparat de conducere descentralizat si fara teritoriu, care treptat inghite intreg globul. „Harta multiplu colorata a statelor lumii s-a contopit intr-un curcubeu global“, scriu ei. Iar aceasta a putut avea loc pentru ca si capitalismul s-a schimbat. Pana nu demult lumea era impartita in trei (lumea intaia, a doua si a treia). Acum regasim lumea intaia in cea de a treia, a treia – in prima, iar cea de a doua – mai peste tot. A scazut rolul muncii industriale si s-a acordat prioritate „muncii comunicative, cooperative si afective“. Totodata in economie se inregistreaza o suprapunere a economicului cu politicul si cu culturalul.
    Multi considera – spun autorii – ca in procesul globalizarii si al noii ordini mondiale, factorul principal sunt Statele Unite. Se afirma ca dupa ce secolul 19, adica cel al modernitatii, a fost european, secolul 20 , adica al postmodernitatii, a fost american si ca probabil asa va ramane.Unii critici mai cred si ca St. Unite repeta practicile imperialistilor europeni, in timp ce unii sustinatori lauda St. Unite ca fiind un leader mondial eficient si binevoitor, care tocmai evita greselile anterioare ale europenilor. Dar – dupa Hardt si Negri – trasaturile noii forme imperiale de suveranitate contrazic ambele aceste puncte de vedere. Statele Unite nu formeaza centrul unui proiect imperialist, asa cum de altfel nici un alt stat national nu o poate face. Desigur, St. Unite ocupa o pozitie de frunte in Empire, dar acest avantaj decurge tocmai din ceeace deosebeste Empire de imperialism, si anume :
    • Empire se caracterizeaza prin lipsa de frontiere, caci noua forma de conducere nu cunoaste limite. Empire domina intreaga lume „civilizata“.
    • Empire nu se prezinta din punct de vedere istoric ca provenind din cuceriri, ci ca o noua ordine ce suspenda istoria si deci fixeaza pe vecie situatia existenta. El nu e un moment de tranzitie, ci exprima in fond sfarsitul istoriei.
    • Empire opereaza pe toate registrele ordinii sociale, de sus pana jos. Obiectul actiunii sale este forma paradigmatica a bioputerii, a naturii umane insasi.
    • Empire se consacra mentinerii pacii eterne, desi in practica este si va fi mereu scaldat in sange.
    Daca Empire poseda o uriase putere de opresiune si distrugere, aceasta nu trebuie sa ne faca nostalgici ai trecutului, spun autorii. Caci trecerea la Empire si la procesele sale de globalizare, ofera totodata noi posibilitati fortelor de eliberare. Nu trebuie opusa rezistenta proceselor de globalizare, ci sa la reorganizam si sa le redirijam spre teluri noi. Empire se bazeaza pe fortele creative ale multimii („the multitude“), iar tot aceste forte vor fi capabile sa faureasca un „contra-Empire“, adica o organizatie politica alternativa. Aceste lupte de contestare si subminare ale globalizarii vor avea loc in chiar cadrul lui Empire. Ele au inceput deja sa actioneze. Pentru aceasta insa „multimea“ va trebui sa inventeze noi forme democratice si o noua putere, singura care va putea conduce dincolo de Empire.
    Lacunele unei analize ambitioase
    Politica, se stie, e alcatuita si din mii de informatii, uneori contradictorii. Pentru ca sa ajunga la omul de pe strada ce ii suporta consecintele, mesajul ei trebuie redus la esenta si simplificat. Cartea „Empire“ este departe de a constitui, asa cum s-a afirmat, un manifest care sa inflacareze masele si sa le faca sa lupte pentru o lume mai buna. Ea este o lucrare istorica si filosofica interesanta, uneori dificil de parcurs, dominata de pretentia de a regandi marxismul in noile conditii istorice.
    Hardt si Negri accepta opinia mult raspandita ca in era globalizarii economice se rapesc statului national o serie de prerogative. Ei merg insa mai departe si sustin ca „impreuna cu piata globala si cu circuitele globale de productie, a luat fiinta si o ordine globala, o noua logica si structura a puterii. Iar Empire este subiectul politic ce reglementeaza efectiv acest schimb global, e stapanul ce conduce intreaga lume“. Dupa dansii, noua situatie limiteaza insasi posibilitatea conflictelor intre tari, de vreme ce lumea este guvernata de o putere impersonala, care nu se mai poate identifica cu nici un stat national. Ni se prezinta o imagine a lumii viitoare care pare rupta de realitate si care aminteste mai curand de un roman stiintifico-fantastic. Lipseste din carte orice analiza cu cifre a lumii actuale, a economiei mondiale, a concernelor multinationale, a organizatiilor internationale si a rolului lor. Ea nu pomeneste nimic despre rivalitatile si conflictele intre statele nationale, care totusi sunt departe de a fi disparut, indeosebi cele dintre Statele Unite si Europa, Rusia, China etc. si nici despre felul in care vor putea fi depasite actualele tendinte de americanizare a lumii. Caci, departe de a ne indrepta spre o lume omogenizata, sistemul de dominatie si de dependente ierarhice este deocamdata neclintit.
    O a doua idee discutabila a cartii este cea a notiunii de „multime“, care ar fi formata din oamenii situati la partea de jos a societatii, o masa uriase si informa, singura care ar putea opune rezistenta „imperiului“. Multimea este dupa Hardt si Negri cu totul altceva decat clasa muncitoare. Pentru ei proletariatul, muncitorimea industriala, practic a disparut, iar sindicatele nu sunt decat niste „culaci“, prin analogie cu taranii bogati care ii exploatau pe cei saraci. E o afirmatie gresita, caci departe de a inceta sa mai existe, muncitorimea pe intreg globul e in crestere in valoare absoluta, asa cum arata datele statistice. Hardt si Negri se intreaba cum s-ar putea politiza actiunile multimii si nu pot da un raspuns clar. Ei recunosc ca „aceasta sarcina a multitudinii este mai curand abstracta“ si cred cu modestie ca nu va fi probabil suficient ca „poporului pregatit pentru suveranitate“ sa i se opuna „o multime alcatuita din individualitati si multiplicitati ireductibile“.
    Autorii argumenteaza mai departe ca Intifada palestiniana, revolta din 1992 de la Los Angeles, campania zapatistilor in Maxic, grevele din Franta si Coreea de sud, sunt evenimente punctiforme, ce nu pot fi puse in legatura unul cu celalalt. Ei scriu : „Nici unul din aceste evenimente nu a inspirat o serie de noi revendicari in lume, deoarece ele au lasat impresia ca, intr-un context diferit, ele nu pot fi repetate“. Si totusi aceste proteste, asemenea celor impotriva mondializarii, singurele carora autorii le acorda credit, nu pot fi desconsiderate, deoarece ele au provocat in multe tari sentimente de solidaritate pretioase pentru actiuni viitoare.
    Definind Empire drept „puterea universala si descentralizata a capitalului“, autorii sustin ca este dificila stabilirea unei strategii pentru combaterea lui. In consecinta dansii se multumesc a afirma ca pe viitor eforturile trebuie concentrate pentru obtinerea dreptului la o cetatenie globala, adica libertatea de circulatie a tuturor pe intreg globul, si a dreptului la un venit social minim pentru toti. Trebuie recunoscut ca aceste pretentii sunt insuficiente pentru combaterea colosului numit de ei Empire.
    Spre sfarsit cartea face unele referinte la „republicanii radicali“ si la „noii comunisti“, cerand totodata o „actiune politica revolutionara“, care ar trebui „sa combata mizeria prin puterea bucuriei de a fi“. Se pomeneste chiar numele sfantului Francisc de Assisi ca model pentru cei ce doresc sa lupte pentru o lume mai buna. In cartea lui Hardt si Negri nu se vor gasi insa solutii la caile prin care stanga poate combate acum, iar nu intr-un viitor lipsit inca de contur, tezele neoliberalismului in ascensiune, si ale populismului tot mai agresiv. In concluzie se poate spune ca opera vizionara a celor doi autori este departe de a reprezenta acel document esential si asteptat care, pornind de la experienta esecurilor comunismului, sa deschida noi perspective celor animati de idealurile stangii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s